Audiență la un demon mut

Efectele libertății religioase au de pășit cu mult așteptările Comitetului pentru Siguranța Statului. Bisericile s-au înmulțit atît de mult pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice încît liderii politici, pentru a-și asigura voturile în alegeri, au început să pozeze lîngă episcopi și preoți. Loialitatea Bisericii față de politica centrală nu era pusă la îndoială. În decursul a douăzeci de ani nici un episcop nu a contrazis public politica de la Kremlin. Atacurile din Cecenia și din Transnistria se făceau și cu încuviințarea publică a ierarhiei, iar liderii separatiști s-au învrednicit de medalii patriarhale. Așadar, înmulțirea bisericilor și influența crescîndă a clerului nu putea aduce decît folos statului. Dar ce s-ar întîmpla dacă într-o zi Biserica ar deveni conștientă de forța pe care o reprezintă și s-ar întoarce împotriva politicii centrale? Lucrul acesta trebuia prevenit și împiedicat să se producă…

Victor Rotaru se ridică de la masa de scris și începu să umble prin cameră. Era trecut de miezul nopții și mintea lui obosită își ordona gîndurile cu anevoie. După cîteva minute el se așeză din nou la masă și își continuă însemnările:

„Ortodoxia europeană dă și ea destulă bătaie de cap autorităților. Adusă în Europa de state neînsemnate ca putere economică, precum România, Serbia și Bulgaria, Ortodoxia este văzută ca un tentacul al Rusiei. Acest fapt este departe de adevăr, deoarece toate aceste state mici au fost creștinate încă din perioada apostolică. Asocierea Ortodoxiei cu Rusia și comunismul s-a făcut prin presa de stînga care a înfierat Biserica prin aceleași clișee pe care le-au folosit pe rînd Revoluția Franceză, Revoluția lui Lenin și represaliile lui Stalin și Hrușciov. Mai multe mănăstiri istorice și biserici ortodoxe au fost bombardate în Serbia în numele democrației americane. În România Biserica Ortodoxă a fost atrasă într-un ecumenism exagerat cu scopul de a o pune în conflict cu restul Bisericilor Ortodoxe din lume…”

Aici Victor se opri și începu să răsfoiască vraful de ziare, reviste antiglobaliste, cursuri de politologie, liturghiere și tot felul de cărți de slujbă, mai noi și mai vechi, din care își scotea pagini întregi de notițe. Găsi în sfârșit ceea ce căuta. Apoi continuă:

„Intrarea României în Europa a fost precedată de vizita papei Ioan Paul II, care a fost prima întâlnire dintre papa Romei și un patriarh Ortodox de la 1054 încoace. Reacțiile antiecumeniste din mediile monahale și teologice nu au întîrziat să apară. Sfântul Sinod a emis o circulară se- cretă prin care tuturor clericilor, monahilor și teologilor li se interzicea apariția în presă. Această interdicție trebuie privită prin prisma faptului că ortodocșii alcătuiesc peste 80% din populația țării, iar mănăstirile și bisericile sînt la fel de numeroase ca și magazinele…”

Penița din mîna lui Victor Rotaru părea că ciupește coala albă de hîrtie, căutînd să o rupă. Pornit împotriva globalizării și a expansiunii capitalismului sălbatic, fratele Victor refuza din principiu toată tehnica modernă, începînd de la computer și pînă la telefonul mobil, încăpăținîndu-se să scrie cu penița pe hîrtie velină. Vădir satisfăcut de munca sa, el își continua meditația:

„Ortodoxia acestor state mici, odată cu intrarea lor în Uniunea Europeană, răscolea istoria corectată politic a totalitarismului masonic. În România milioane de oameni încă mai cîntau în Vinerea Mare Patimile lui Hristos după textul bizantin care abunda în referiri considerate „antisemite” de legislația europeană. Chiar dacă Sfîntul Sinod cenzurase o parte din ele în secret, fără a înștiința credincioșii printr-un document oficial, totuși problema rămînea nerezolvată în principiu. Biserica unei țări neînsemnate precum România sfida legislația europeană și documentul „Nostra Aetate” adoptat în 1965 de Consiliul II Vatican prin care evreii erau absolviți de vina de a-l fi răstignit pe Hristos. Tot atunci s-a hotărît cenzurarea Evangheliei ș a imnelor creștine de „pasajele antisemite”. Orice referire publică la evrei ca avînd legătură cu răstignirea lui Hristos avea să fie catalogată drept „antisemitism” și pedepsită penal…”

Aici Victor Rotaru se opri și reciti totul de la început. Chiar dacă rîvna lui lăuntrică îl îndemna să fie direct și categoric, i se păru că un cititor neavizat s-ar putea plictisi citindu-i pledoaria. Hotări să rezolve problema printr-un vechi șiretlic gogolian, făcînd următoarea remarcă:

„Cititorul trebuie să-și învingă orice impresie de exagerare pe care i-o pot provoca referirile prea dese la religie. Această reacție este produsul unei manipulări seculare. Probabil ea va trece de îndată ce voi spune că în joc sînt puse sume foarte mari de bani. Mari, mai mari decît prețul întregii Europe scoase la licitație!”

Satisfăcut de modul în care și-a distins cititorul imaginar, Victor continuă cu și mai multă rîvnă:

„Tabu-ul antisemitismului este în directă legătură cu procesul de la Nürnberg și sutele de miliarde de dolari pe care Germania îi plătește, începînd cu anul 1948 statului Israel ca și despăgubiri de război. În 2002, prin Ordonanța de urgență a Guvernului 31/2002, România, care a ieșit nevinovată din procesul de la Nürnberg, și-a recunoscut singură vina de a fi exterminat evrei în timpul celui de al doilea război mondial și a fost amendată cu 20 de miliarde de euro. Se pare că evreii sînt singurii care au avut ideea să-și vîndă morții. Și să-i vîndă foarte scump. Plata către statul Israel se face pe cap de mort și orice discuție despre cifra bătută în cuie a Holocaustului costă bani enormi. Iată de ce referirile contradictorii la evreii, fie de ordin politic, fie religios, trebuie să dispară”.

Victor se ridică de la masă și începu iar să se plimbe prin cameră. Se duse la bucătărie și puse de un ceai. Era tîrziu și mintea lui, fără să vrea, se lăsa rănită de amintiri. Și masa, și ceștile, și aragazul acesta sovietic îi aduceau amintea de viața lui de odinioară. Prin fața minții i-au trecut imagini din căminul studențesc, apoi și-o aminti pe nevastă-sa, care acum era căsătorită în Italia și inima lui s-a umplut de tristețe. I se făcu ciudă pe evrei, pe capitaliști, pe Gorbaciov și în genere pe toată lumea. În astfel de clipe i se părea că singura soluție este să plece într-o mănăstire din fundul Rusiei să se călugărească. Apoi se aprindea iar de mînie și își zicea că nu se va lăsa pînă nu va face dreptate, pînă nu va spune lumii întregi adevărul, chiar și cu prețul morții. Își turnă ceai într-o cană și se duse iar la birou. Sorbind îngîndurat din ceaiul fierbinte, își continuă, liniștit, scrierea:

„Astăzi, în majoritatea statelor europene și americane polemica cu evreii este considerată antisemitism și se pedepsește cu ani de închisoare. România nu face excepție de la aceste state. Singură Ortodoxia, rămasă prin imnografia sa în epoca bizantină, sfidează totalitarismul masonic. Creștinii nu înțeleg legătura dintre crimele comise de regimul lui Hitler și Musolini și comemorarea patimilor lui Hristos pe care ei o fac în Vinerea Mare, dar și în fiecare duminică, miercuri și vineri. Cum Hristos, Cel răstignit, a fost transformat în prilej de instigare la ură? Cum sutele de milioane de creștini victime ale persecuțiilor romane, bizantine și comuniste au fost transformați de istoria corectată politic în infractori? De ce nici un regim politic nu recunoaște numărul imens al victimelor din rîndul creștinilor? De ce împotriva creștinilor și a lui Hristos se poate spune orice în documentare mincinoase semnate Discovery și National Geographic? Romanele blasfemitoare la adresa lui Hristos și a creștinilor iau Nobel, iar filmele sînt premiate cu Oscar, în timp ce o simplă ironie la adresa evreilor și a Holocaustului te costă ani de închisoare. Răspunsul este simplu: creștinii își caută dreptatea în legile lăsate de Dumnezeu, iar evreii în legile pe care și le fac singuri…”

Victor se ridică de la masa de scris și, clătinîndu-se de oboseală, se trînti în pat. El a mai avut timp să-și facă semnul crucii înainte de a adormi buștean.

Între timp, istoria continua.

Comisarul European al Justiției ieși pe cerdacul mănăstirii Vovidenie și scoase o țigară. Episcopul „K” se repezi cu un aer vinovat, oferindu-i bricheta aprinsă.

— Preasfințite! Cît timp o să mai pierd eu pe dealurile României voastre nenorocite? Ți se pare că eu nu mai am și altceva de făcut?
— Dar, Excelența Voastră…
— M-ai asigurat că scoaterea icoanelor și a crucilor din locurile publice nu este o problemă! Ați promis că nu va trece nici o lună de intrarea României în Uniunea Europeană și nu va rămîne nici urmă de icoană în școli și în cabinetele funcționarilor publici!
— Dar, Excelența Voastră, am făcut tot ce ne-a stat în puteri… Campania de presă a fost bine organizată…
— De ce nu v-ați ținut de cuvînt!? — strigă comisarul european al Justiției și își umplu plămînii cu fum.
— Dar, Excelența Voastră, v-am prezentat înregistrările emisiunilor de la televizor, ați văzut numărul semnăturilor adunate împotriva acestei acțiuni… A fost prea în pripă…
— M-ați asigurat că Biserica are cea mai mare credibilitate în România și că Sfântul Sinod face legea în Biserică! De ce nu ați acționat mai dur?
— Excelența Voastră, asta așa este, dar s-au răsculat intelectualii, artiștii, tot poporul. Dacă am fi acționar mai dur, ne-am fi pierdut credibilitatea în fața lor. Excelența Voastră ați spus-o în nenumărate rînduri că Biserica trebuie să rămînă și în continuare instituția cu cea mai mare credibilitate…
— Ascultă, preasfințite — zise comisarul slobozind nervos fumul din piept — dacă n-o să vă faceți treaba, tu și colegii tăi o să vă vedeți mutrele astea idioate în ziarele. de mîine, cu toată povestea vieții voastre! O să vă bag la pușcărie, canaliilor și o să punem alții în locul vostru!
— Dar, Excelența Voastră, promit că totul va fi rezolvat, e doar o problemă de timp…
— Timpul costă bani, preasfințite!
— Promit să rezolv această problemă…
— Fac ceva pe promisiunile tale! — zise printre dinți comisarul, trăgîndu-l pe episcop de barba lui aranjată.
— Iar acum, dispari din fața mea.
— Da, să trăiți! — rosti vinovat preasfințitul și se retrase cu pași mărunți, dispărînd în întuneric.

La întrunirea secretă de la mănăstirea Vovidenie, care era doar una din multele care au avut loc în ultimii ani în România, s-a reluat discuția despre numărul mare al preoților și al mănăstirilor pe teritoriul României. Comisarul european al Justiției a aruncat furios harta turistică a României pe masă, strigînd:

— Cînd o să dispară toate aceste ciori de pe harta României?!

„Ciori” erau numite crucile care marcau mănăstirile pe hartă. Mănăstirile românești atrag sute de mii de oameni. La unele hramuri se adună de la zece mii la șaptezeci de mii de credincioși. Dacă vreunui episcop i-ar trece prin cap să-i pună pe toți acești oameni să semneze modificarea unei legi în România, toți parlamentarii cumpărați de masoni ar deveni inutili. Administrația europeană trebuia să prevadă și să combată această posibilitate. România, această „țară de popi”, era vîndută doar la nivelul politic, nu și religios. Lupta care trebuia dusă acum era aceea împotriva Ortodoxiei care reprezenta peste 80% din populația țării. Biserica Ortodoxă Română a rămas singura instituție centralizată care poate influența societatea mai mult decît sistemul de învățămînt. Masonii europeni se grăbeau să limiteze influența Ortodoxiei, așa cum au limitat de-a lungul timpului influența Catolicismului. Arma tradițională într-o astfel de luptă rămînea calomnia. Presa românească, aservită masoneriei mondiale, avea să devină vehiculul principal care avea să ducă tonele de murdărie în casele și în inimile oamenilor creduli și dezinformați.

Extras din „Audiență la un demon mut” - Capitolul 3: Anul 2008 România — „țara popilor”
SAVATIE BAȘTOVOI: Ieromonah la mănăstirea Noul Neamț din Basarabia, membru al Uniunii Jurnaliștilor din R. Moldova.