Cuviosul Justin Popovici, vorbind despre conflictul dintre Biserică și Stat, spunea următoarele: „Este limpede că Biserica, sub orice regim, chiar și cel ateist, trebuie să-și găsească un mod de a conviețui, dar întotdeauna în duhul și limitele principiului evanghelic de conviețuire. «Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.» Și asta, sub controlul suprem al Evangheliei. Să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Dacă însă acest lucru este cu neputință - a mai spus Cuviosul Justin -, nu-i rămâne Bisericii decât principiul evanghelic: să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând astfel pentru drepturile fundamentale ale credinței, conștiinței și ale sufletului.
Despre această chemare a Bisericii de a mărturisi adevărul cu jertfelnicie voi încerca să vă vorbesc în cuvântul de astăzi.
Sfânta mare muceniță Eufimia, fiind în fața eparhului împăratului, a dat mărturia cea bună împreună cu alți 48 de mucenici. Antipatul i-a zis – și întrebarea aceasta poate fi înțeleasă ca adresându-se și nouă, creștinilor care astăzi vrem să ne opunem apostaziei și desfrâului promovat de UE: „Oare voi sunteți cei ce vă împotriviți poruncii împărătești și poruncii noastre, refuzând jertfele aduse în cinstea marelui zeu Marte?” Iar ei i-au zis: „Poruncii împăratului sau poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune, de nu ar fi potrivnică lui Dumnezeu. Iar de va fi potrivnică, se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar și a ne împotrivi. De ne-ați fi poruncit nouă acele lucruri la care suntem datori a ne supune stăpânirilor, apoi am fi dat Cezarului cele ce sunt ale Cezarului. Însă de vreme ce porunca ta este potrivnică și urâtă lui Dumnezeu, pentru că ne poruncești să cinstim făptura mai mult decât pe Creator, și ne siliți să ne închinăm diavolului și nu lui Dumnezeu celui Preaînalt, noi nu vom împlini niciodată porunca voastră, pentru că suntem închinători dreptcredincioși ai adevăratului Dumnezeu din ceruri.”
Să ne întărească bunul Dumnezeu, să avem și noi acest curaj de a spune în fața prigonitorilor: „Noi suntem închinători dreptcredincioși ai adevăratului Dumnezeu din ceruri!”
Evanghelia de astăzi este o evanghelie care ne cheamă la mărturisire mucenicească. Mântuitorul atrage atenția creștinilor că fără jertfă nu vor fi aproape de Dumnezeu. În Evanghelia Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu am auzit cuvintele pe care le-a rostit Mântuitorul către ucenicii Săi și pe care le rostește astăzi către fiecare dintre noi – preot, diacon, călugăr, mirean – cuvinte pe care Mântuitorul le rostește către fiecare ierarh, către fiecare mitropolit, către fiecare patriarh: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Oare noi purtăm crucea lui Hristos, fraților? Câtă pătimire este în viața noastră, câtă jertfă este în viața noastră? Fiți sinceri cu voi înșivă și recunoașteți: de câte ori – din pricina ispitelor, din pricina păcatului – nu ați lepădat crucea lui Hristos? Să avem pocăință, fraților! Păcatele ne asupresc și, în loc să purtăm crucea, o lepădăm iară și iară și iară… Dar Hristos ne cheamă să ridicăm crucea Sa, spunându-ne: „Cine va vrea să-și mântuiască sufletul său îl va pierde, și cine-și va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el”. Oare noi avem curajul de a ne pierde sufletul pentru Evanghelie, riscând tot, sau trăim o credință căldicică? Prin ce arătăm că suntem fii ai Bisericii celei adevărate? Că nu furăm? Că nu curvim? Ba, unii dintre noi și furăm și curvim! Prin ce arătăm că suntem fii ai Bisericii celei adevărate, a cărei credință a fost udată cu sânge mucenicesc – când noi ne lepădăm de Hristos de atâtea și atâtea ori…
Nu vrem să avem curajul de a ne pierde sufletul pentru Evanghelie – adică de a face tot ce ne este în putință pentru a mărturisi, spre slava lui Dumnezeu, credința ortodoxă. „Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată și-și va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” – ne întreabă Hristos. „Că cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38). Vrem oare să fim rușinați la Judecată? Vrem oare să avem parte în iad cu ereticii, cu păcătoșii și cu diavolii?
Un părinte duhovnic spunea odată o întâmplare: într-un spital a ajuns o femeie care păcătuise cu un călugăr dintr-o mănăstire care avea hramul Sfântului Nicolae. Și femeia aceasta, fiind foarte bolnavă, a ajuns în spital și a murit. Și s-a ridicat sufletul la cer, a văzut poarta raiului și la poarta raiului l-a văzut pe blândul Sfânt Nicolae, care i-a făcut semn cu mâna: „Nu!” Nu avea femeia ce căuta în rai, pentru că murise nepocăită. Și apoi a văzut iadul și chinurile iadului și, din rânduiala dumnezeiască, sufletul i-a revenit în trup; și atunci femeia a urlat de a speriat tot spitalul. S-au îngrozit bolnavii și doctorii din acel spital de țipetele femeii, și nu știau pentru ce țipă. Au chemat un părinte care a spovedit-o, și femeia a mărturisit acestui părinte păcatul pe care-l făcuse, spunându-i că nu-și dădea seama că pentru desfrâul ei își va pierde mântuirea. Nouă ne este ușor să judecăm o astfel de femeie și să zicem: „Da, era vrednică de iad pentru desfrâul ei!” Dar păcatele noastre știm să le vedem? Păcatele noastre știm să le judecăm cu aceeași măsură? Ne dăm seama de câte ori alegem păcatul, asemănându-ne acestei femei și fiind vrednici să primim osândă veșnică pentru aceasta?
„Cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar și păcătos, și Fiul omului se va rușina de el” – să ascultăm iară și iară aceste cuvinte ale Mântuitorului și să ne rugăm: „Doamne, ferește-ne de o astfel de osândă! Doamne, izbăvește-ne de păcatele noastre. Iartă-ne, Hristoase, Tu, Cel ce știi inimile și sufletele noastre! Iartă-ne, Doamne, iartă-ne și pregătește-ne să ducem o viață curată, pentru a intra în Împărăția Ta!”
Mulți creștini nu au curajul de a duce lupta cea bună, spunând că sunt slabi, că sunt neputincioși, că încercările sunt peste măsura lor. Și acestora le răspunde Sfântul Apostol Pavel, în Apostolul pe care l-ați auzit citindu-se astăzi. „Având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ținem mărturisirea! Că nu avem arhiereu care să nu poată pătimi împreună cu neputințele noastre, ci ispitit întru toate după asemănare, fără de păcat. Să ne apropiem dar cu îndrăzneală - ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel - la scaunul darului Lui, ca să luăm milă și să aflăm har spre ajutor la bună vreme” (Evrei 4, 14-16). Cu adevărat, Hristos – Dumnezeu și om fiind – vede încercările noastre, vede slăbiciunea noastră și de fiecare dată ne dă ajutor pentru a depăși fiecare încercare. Și noi de multe ori spunem: „Până când, Doamne, până când? Până când Te vei depărta de la noi?” – ni se pare că Dumnezeu ne-a părăsit, pentru că noi nu vrem să plecăm genunchii inimii la rugăciune și să cerem ajutorul dumnezeiesc.
Găsim în cartea Apocalipsei cuvântul despre sufletele celor tăiați pentru mărturia lui Iisus și pentru cuvântul lui Dumnezeu și care nu s-au închinat fiarei și chipului ei, și n-au luat semnul pe fruntea și pe mâna lor, și au viețuit și au împărățit cu Hristos – ne zice Apocalipsa (Apocalipsa 20, 4). Să înțelegem că fiecare dintre cei care vor da mărturia cea bună pentru Hristos vor împărăți împreună cu Hristos în Împărăția Cerurilor. Noi însă suntem lași. Găsim tot felul de motive, tot felul de pretexte pentru a zice: „Doamne, înțelege-ne: noi vrem să păcătuim, Tu fii bun cu noi și înțelege-ne!”
În Rusia s-a întâmplat un lucru tulburător. La un duhovnic a venit cineva care voia să se sinucidă. A venit un mirean, spunându-i:
– Batiușca, batiușca, blagoslovește să mă spânzur! – adică: „Binecuvântează, părinte, să mă lepăd de Hristos prin păcatul sinuciderii!”
– Nu te blagoslovesc! Nu te binecuvântez! – a răspuns starețul. Biserica nu-i recunoaște pe sinucigași, așa că mergi și gândește-te la acest lucru.
După câteva zile, mireanul s-a întors la părinte și i‑a zis aceeași rugăminte.
– Du-te acasă, iar eu mă voi ruga pentru tine și mă voi gândi la tine, – a zis starețul.
Și bărbatul a venit a treia oară spunând:
– M-am săturat de toate! Mâine mă voi spânzura! Blagoslovește, batiușca!
– Bine, – a zis starețul în cele din urmă – numai să îndeplinești o condiție: când îți vei pune ștreangul de gât, să nu uiți să spui: „Diavolilor, trupul meu vi-l dau vouă, iar sufletul, Domnului!”
S-a dus mireanul acasă, în garaj, și-a pus ștreangul de gât și a spus cuvintele pe care le auzise de la stareț: „Diavolilor, trupul meu vi-l dau vouă, iar sufletul, Domnului!” Și deodată, a primit o lovitură atât de puternică în spate, încât a fost aruncat în stradă și a auzit multe voci ca de țap: „Nu ne trebuie nouă trupul tău murdar!” Bărbatul s-a speriat atât de tare de acea lovitură, încât i-a trecut pentru totdeauna dorința de a se sinucide.
Dumnezeu a îngăduit să se întâmple aceasta nu pentru ca vreun sinucigaș să zică în fața morții: „Eu nu mai rezist, Doamne, primește sufletul meu!” – Nu! O astfel de faptă este apostazie! Dar pentru acea puțină credință de care a dat dovadă ucenicul, încercând să ia binecuvântare de la părintele său și pentru acest fapt, pentru acea puțină credință a sa, Dumnezeu l-a luminat pe duhovnic să se roage pentru el; și pentru puțina credință a deznădăjduitului, și pentru credința și lacrimile duhovnicului, omul acela a rămas în viață.
Ce înțelegem de aici? Dacă ne biruie deznădejdea, dacă ne biruie păcatul și suntem tentați să spunem: „Gata! Până acum am fost creștin, de-acum mă lepăd!”, să avem curajul de a veni la duhovnicul nostru și, îngenunchind, să-i spunem: „Părinte! Nu mai rezist, vreau să mă lepăd de credința cea adevărată!”
Vă dau mărturie că, după ce m-am închinat diavolului, cu mulți ani în urmă - mai mult de 15 ani, m-am apropiat de Biserica lui Hristos, pocăindu-mă pentru rătăcirea și căderile mele. În toată această vreme am crezut că adevărul este în Biserică. Dar la un moment dat am avut o ispită foarte, foarte puternică: am vrut să mă lepăd de credința ortodoxă. Și mi-am sunat duhovnicul, spunându-i:
– Părinte, m-am săturat de Ortodoxie, m-am săturat de preoți păcătoși, m-am săturat de episcopi apostați, de creștini care sunt creștini doar cu numele, de masoni, de ticăloși, nu mai suport! Vreau să plec în altă parte!
Și m-a întrebat:
– Unde, în altă parte?
– Nu știu, părinte! Că știu că adevărul e în Ortodoxie. Știu că celelalte – Catolicismul, Protestantismul – sunt rătăciri, sunt erezii, dar nu mai suport! Vreau să plec!
Și duhovnicul m-a certat și am căzut și mai tare în deznădejde. Atunci, fiind foarte, foarte deznădăjduit, am început să citesc din paginile Sfintei Evanghelii despre pătimirea, despre răstignirea Mântuitorului. Și mi-am dat seama că, prin rătăcirea mea, prin lașitatea mea, eu mă lepădam de Hristos și mă făceam părtaș celor care L-au răstignit pe Hristos, și m-am și făcut părtaș lor, prin necredința mea. Și citind cuvintele Sfintei Scripturi, mi-am dat seama că, de fapt, dacă Hristos a murit pentru mântuirea noastră, și noi trebuie să ne purtăm crucea, oricât de greu ar fi. Mi-am dat seama că și de-ar fi aproape toți episcopii eretici, tot va rămâne unul cu viață sfântă, care va mărturisi Ortodoxia. Și dacă jumătate din preoți ar fi hoți sau desfrânați, tot vor mai fi preoți cu viață sfântă. Și dacă marea majoritate a creștinilor mă vor dezamăgi, vor fi sigur creștini cu viață sfântă, în care este viu Hristos.
Și am plecat genunchii la rugăciune, și L-am rugat pe Hristos să mă ierte. Și-n acea clipă m-a sunat un părinte cu viață sfântă… Acest părinte, care a trecut între timp la Domnul, ajunsese la așa măsură de rugăciune, încât, intrând odată să se roage într-o peșteră, când a ieșit, se schimbase anotimpul; și părinții de la mănăstire nu l-au crezut că părintele stătuse atâtea săptămâni în rugăciune; părintele însuși crezuse că s-a rugat un sfert de oră. Și m-a sunat acest părinte și mi-a arătat că văzuse cu duhul ce mi se întâmplase. L-am întrebat atunci:
– Părinte! Dar eram gata să mă lepăd de Hristos! De ce nu m-ați sunat înainte, acum 5 minute, acum 10 minute?”
Și mi-a zis:
– Am văzut ce se întâmplă, dar am așteptat să te ridici tu, ca și cununa ta să fie mai mare!”
De ce am spus aceasta? Ca să înțelegeți că Hristos vrea să ne ridicăm. Ar putea face Dumnezeu semne, minuni la fiecare încercare, să ne ușureze suferința printr-o mângâiere duhovnicească. Dar Hristos ne iubește, Hristos vrea să fim plini de bucurie în Împărăția Cerurilor, vrea să avem o cunună cât mai luminoasă, cât mai strălucitoare.
Dar nouă ni se pare că suntem singuri. În Rusia, în prigoana comunistă, Serghei Nilus, cel care a făcut cunoscute Protocoalele înțelepților Sionului – aceste planuri în care se arată clar că evreii vor să conducă lumea, robindu-i pe ceilalți – acest Serghei Nilus a fost la un moment dat în fața morții. Un grup de soldați au vrut să meargă la casa în care locuia acesta și să-i ucidă pe toți. Acolo locuia și un părinte schiarhimandrit. Și când s-au apropiat soldații din Armata Roșie, cu puști și cuțite, au văzut un paznic în jurul casei, un paznic care bătea toaca. Și soldații au așteptat să termine paznicul acela, au stat în frig. Au stat în frig, se încălzeau cu vodcă și, până la urmă, plictisindu-se, că au așteptat până dimineața, le-a fost frică să comită crima la lumina zilei și s-au gândit să revină în noaptea următoare. Și-n noaptea următoare iarăși au văzut pe cineva, l-au văzut pe paznic care bătea toaca în jurul casei. Și căpetenia bandiților a zis: „De ce să ne fie frică? Cel care bate toaca e unul, noi suntem zece! Să ne apropiem și să-i ucidem!” Și când s-au apropiat cu puștile de bătrân, au văzut că părea un bătrânel firav și gârbov, cu barba albă, care pășea hotărât și nu arăta nici cel mai mic semn de neliniște în fața lor.
– Puneți mâna pe el! – a dat comanda căpetenia. Și, năvălind peste bătrân, l-a lovit cu toporul din toată puterea lui.
Ce s-a întâmplat în clipa aceea? Toporul a lovit în gol, bătrânul a dispărut de îndată, și căpetenia bandiților a căzut la pământ. Ceilalți bandiți și-au luat căpetenia, au plecat de acolo. Când căpetenia lor zăcea în pat, s-a dus soția acestuia la părintele schiarhimandrit, spunându-i:
– Dacă n-ați fi avut acel paznic, v-ar fi omorât pe toți!
– Care paznic? – a întrebat părintele.
– Cum, care? Cel care bătea toaca, toată noaptea.
– Ce tot vorbești, femeie? Noi nu avem nici un paznic!
Și în cele din urmă, când s-au dus la căpetenia soldaților, spunându-i să se închine la icoana Sfântului Serafim pentru a scăpa de neputința în care se afla, căpetenia l-a recunoscut în icoană pe Sfântul Serafim, cel care păzea casa, și a zis:
– Acesta este paznicul!
Și și-a dat seama că, în chip minunat, Sfântul Serafim de Sarov îl apăra pe Serghei Nilus, îl apăra pe părintele acela și pe cei dimpreună cu el. Așa ne apără și pe noi sfinții, fraților. Așa ne apără și pe noi, în chip minunat, chiar dacă nu-i vedem!
Am să vă spun o minune care s-a întâmplat la Iași, cu câteva zile în urmă, joia aceasta. Împreună cu părintele Hrisostom, de la Petru Vodă am ținut câteva conferințe în diferite orașe ale țării, împotriva apostaziei contemporane; la Iași am vorbit despre Uniunea Europeană și prigoana împotriva creștinilor. Înainte de sfârșitul conferinței le-am spus celor din sală că, deși ne simțim singuri, deși ne simțim fără ajutor, îi avem ca ocrotitori pe sfinții închisorilor, pe cei care au pătimit pentru Hristos în temnițele comuniste în secolul XX.
După sfârșitul conferinței părintele Hrisostom a ținut în mâini o răcliță în care se aflau moaște de la Aiud. Am primit de la părintele Iustin Pârvu, ca binecuvântare, o raclă foarte frumoasă, care avea pe ea imagini cu Maica Domnului, cu Mântuitorul, cu un serafim. În raclă se afla o părticică din craniul unui mărturisitor de la Aiud. Și fiind foarte, foarte frumoasă racla, m-am gândit că sunt nevrednic să o țin în casa mea, și am dăruit-o la Schitul de la Aiud. Iar sfintele moaște le-am păstrat într-o altă răcliță, în care se mai aflau alte trei părticele de moaște pe care părintele Serafim de la Cășiel mi le dăduse, tot de la Aiud, și o părticică despre care, atunci când am primit-o, mi s-a zis că ar fi din osemintele lui Mircea Vulcănescu. Ei bine, cam la zece minute după ce creștinii începuseră să se închine (au fost la conferință peste șapte, poate opt sute de oameni), părintele Hrisostom a simțit ceva uleios pe mâna în care ținea racla. Înainte, moaștele erau absolut uscate, așa cum au fost și alte dăți, și la alte conferințe. Și-n orașul Iași mai fuseseră aduse spre închinare la două conferințe, una chiar despre sfinții închisorilor; dar moaștele nu au izvorât mir la conferința despre sfinții închisorilor.
Însă, la această conferință despre prigoana împotriva creștinilor, moaștele au izvorât mir. În clipa în care părintele Hrisostom a simțit mirul curgându-i pe mâna cu care ținea racla, în același timp a simțit și un miros foarte, foarte puternic, miros care s-a împrăștiat în toată sala teatrului în care se ținuse conferința. Părintele s-a bucurat foarte mult… Cei care se închinaseră cu câteva secunde mai înainte, s-au întors înapoi ca să sărute racla din care izvora mir. Și bucuria credincioșilor a fost mare.
Dacă până atunci conducerea sălii ne somase să părăsim sala cât mai repede, văzând că moaștele au izvorât mir, am fost lăsați să facem acolo Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu. În timpul acatistului, veneau valuri, valuri de mireasmă în sală. Părintele, care la fiecare Aliluia făcea câte o închinăciune – spunea că-i era greu să fie atent la rugăciune, pur și simplu, și nu la mirosul puternic care izvora din sfintele moaște. Prin acest semn, sfinții închisorilor au arătat că sunt cu noi, chiar dacă vom fi prigoniți.
Pentru că, la acea conferință, și eu și părintele Hrisostom am arătat că hotărârea Sinodului de la București privitoare la microcipuri a fost o hotărâre apostată; am încercat să arătăm cu argumente că a fost un sinod tâlhăresc, prin care oamenii sunt duși în rătăcire. Dacă Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Serbia, luminat de Dumnezeu, a avut curajul de a da o mărturie clară împotriva microcipurilor, Sinodul de la București nu a făcut aceasta. Și am spus în conferința de la Iași că avem datoria de a asculta cuvântul părintelui Justin și să ieșim la mărturisire. În al doilea apel, din 25 februarie anul acesta, părintele Justin, despre faptul că fiecare își găsește justificare pentru lașitatea sa, pentru tăcerea sa, zicea următoarele: „nici tăcerea sihaștrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socotește că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri și primejdii în care ne găsim, nu este monah, nu este preot.”
Zicea părintele Justin: „Dacă nu simte să participe direct, și să-și asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui!” Grele cuvinte! Preotul care tace în loc să mărturisească Adevărul nu este preot. Sihastrul care tace nu este sihastru. Și, aș continua eu, creștinul care tace nu este creștin. Creștinul care se teme de diavol mai mult decât de Dumnezeu nu este creștin. Ba, mai mult, episcopul care se teme mai mult de mai marii lumii acesteia decât de Hristos nu este episcop. Patriarhul care, în loc să cerceteze învățătura Sfinților Părinți și învățăturile cuvioșilor despre sfârșitul lumii, ascultă mai mult de Ministerul de Interne decât de Hristos, nu este patriarh.
Și vorbind acestea la Iași, aveam puțin inima strânsă, rugându-mă: „Doamne, dacă greșesc, arată-mi că greșesc! Ferește-mă, Doamne, nu cumva să dau o mărturie greșită și să-mi agonisesc osândă mie și celor care ascultă aceasta!” Și Dumnezeu, prin acest semn, a arătat că este nevoie ca preoții, episcopii, creștinii să iasă la mărturisire jertfelnică!
Ne spune Sfântul Anatolie de la Optina că trăim vremuri foarte, foarte grele. Zice așa: „Când vei vedea în Biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască” - așa cum se batjocorește astăzi, pentru că sunt preoți, episcopi care spun că sunt eretici cei care cred profețiile despre sfârșitul lumii –, zicea Sfântul Anatolie: „Când vei vedea în Biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască, învățăturile Părinților și orânduirea lăsată de Dumnezeu, să știi că ereticii au și apărut. Chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-și tăinuiască relele voiri, sau vor strâmba pe nesimțite credința dumnezeiască, pentru a izbuti mai bine, înșelându-i pe cei neiscusiți”. Așa și-a tăinuit reaua voire Mitropolitul Corneanu ani și ani de zile, spunând că va veni vremea când românii îl vor recunoaște pe Papă drept cap al Bisericii. Și nimeni nu l-a înfruntat. Și a stăruit în răutate, mergând din rău în mai rău, până când s-a împărtășit chiar la eretici.
Spunea Sfântul Anatolie că acești eretici îi vor prigoni nu doar pe păstori, ci și pe slujitorii lui Dumnezeu, căci diavolul, care ocârmuiește rătăcirea, nu poate suferi viețuirea după rânduiala lui Dumnezeu. Și mai zicea că în vremea aceea, monahii vor suferi mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viața monahală va fi luată în batjocură. Trăim vremea în care monahii, părinții monahi cu viață sfântă sunt batjocoriți. A venit un episcop în vizită la un părinte din eparhia sa și a văzut pe masa acestuia cartea părintelui Arsenie Papacioc Singur Ortodoxia – cartea fusese scoasă la imprimantă. Și văzând titlul cărții, Singur Ortodoxia, Arsenie Papacioc, episcopul, cu cârja, a aruncat cartea jos de pe masă, spunându-i părintelui: „Să nu mai citești scrierile ereticilor!”, numindu-l pe părintele Arsenie Papacioc eretic.
Comentarii