Acum mai bine de un secol, Eminescu trasa linia de demarcație între două categorii de indivizi care aveau ca „meserie” conducerea statului, politica. Astfel există o categorie alcătuită din politicieni și alta din oameni politici. Deși pentru noi mai puțin vizibilă, diferența între aceste două categorii este aceea că, spre deosebire de oamenii politici, politicienii își folosesc poziția socială, obținută prin practicarea politicii, în interes personal.
În general noi înțelegem același lucru prin cei doi termeni, cu observația că „cei care fac politica” sunt, de obicei, răi dar că există – trebuie să existe – și unii buni. Chiar dacă nu la alegerile acestea…
Fără îndoială că nu-i lucru ușor să îi deosebim pe politicieni de oamenii politici pe viu. Și asta tocmai pentru motivele de mai sus. Teamă mi-e că vorbind despre omul politic voi deveni bătaia de joc a cititorilor fiindcă, trebuie să spun din capul locului, responsabilitatea stării de fapt și de drept actuale a țării noastre este consecința indiferenței și ignoranței electoratului, adică a cititorilor, adică a domniilor voastre.
Omul politic
Premiza de la care pornesc este aceea că politica nu este o meserie. Poate fi privită ca o supra-meserie, dacă vrem cu tot dinadinsul să facem o apropiere între cele două cuvinte.
Politica este însă precumpănitor o preocupare, cu expresie publică activă, care are ca obiect împlinirea aspirațiilor poporului din care face parte cel ce o practică. Abilitatea omului politic stă în găsirea modalităților de punere în practică a acestor aspirații, folosind întregul bagaj de experiență propriu pentru neamul din care se trage. În continuare vom numi om politic pe acela care răspunde acestor prime caractere, opunându-l celui care are o altă definiție adică politicianului – cu alte cuvinte vom folosi distincția făcută de Mihai Eminescu.
Omul politic își asumă părtășia la conducerea unui stat. În fața cui trebuie să răspundă omul politic? În fața a tot ce s-a întâmplat până în momentul prezent cu poporul său. Cu alte cuvinte un conducător de stat sau un conducător de guvern trebuie să răspundă și pentru faptele conducătorilor de stat și de guvern dinaintea lor – și de aici vine greutatea actului de conducere a cetății. În plan absolut orice conducător poartă o răspundere aparte în fața lui Dumnezeu.
În vreme ce politicianul răspunde în fața populației – adică a cetățenilor statului – de îndeplinirea promisiunilor făcute în campania electorală (indiferent dacă ceea ce promite este bun sau nociv pentru…)
Întreg sistemul este construit în așa fel încât accesul la cârma statului – respectiv a istoriei – îi este cu mult mai lesnicios politicianului, adică celui care promite lucruri plăcute – fie că le respectă, fie că nu – decât omului politic, cu alte cuvinte celui care promite lucruri necesare – de multe ori cu totul neplăcute. Pe scurt, politicianul este acela care promite ceea ce populația vrea să i se promită, fără să-i pese vreun moment dacă ceea ce așteaptă „lumea” de la el este într-adevăr bun pentru neamul din care face parte. Astfel, în primul rând se pune problema conținutului promisiunilor și doar apoi respectarea lor.
Revenind: sistemul care ia în fața lui Dumnezeu și în fața istoriei un judecător fără identitate – electoratul format din populația statului – care votează pe ascuns – am numit votul „secret” – creează integral premizele dezvoltării clasei politicienilor și face ca omul politic să fie prezent în conducerea statului din ce în ce mai rar.
Omul politic are în tot ceea ce face sentimentul apartenenței la neamul său – cu alte cuvinte la limba, tradiția și credința care definesc neamul său. De aici preocuparea sa principală este aceea de a crea în plan administrativ și legislativ un cadru în care limba, tradiția și credința să călăuzească și să sprijine continuarea drumului poporului său în istorie și a neamului său spre Dumnezeu.
Politicianul nu crede o iotă din cele spuse mai sus: nici despre cultura, tradiția și credința că ar fi mai importante decât oricare altele – asta în cazul „fericit” în care crede că aceste cuvinte au acoperire în realitate. Firește că în general, nici o cultură nu este mai bună decât celelalte; dar aici nu e vorba de general, raportarea nu se face din plan neutru, ci e vorba despre credința, tradiția și cultura unui anumit popor, care în mod firesc sunt cele mai importante pentru poporul respectiv. Un popor are o singură credință, o singură cultură, o singură tradiție, o singură istorie – tot așa cum orice om are doar doi părinți, orice ar crede el despre naștere. Credința are ea însăși un caracter absolut – acesta este și motivul pentru care se luptă cu atâta îndârjire împotriva ei prin relativizare. O singură credință definește un popor – cu toate acestea se înțelege mult mai ușor faptul că românii au o singură istorie decât că doar ortodoxia este definitorie pentru români. Acest din urmă lucru nu lezează pe nimeni și nimic – și dacă ar face-o nu e vina ortodoxiei. E ca și cum faptul că eu am o anumită femeie mamă ar fi o ofensă la adresa celorlalte femei. Nici eu și nici mama nu suntem de vină dacă problema se pune în felul acesta. Însă felul în care sunt văzute lucrurile are un anumit tâlc și consecințe devastatoare pentru noi.
Omul politic este călăuză, adică acela care știe drumul în istorie și știe că va da seama atât în istorie cât și deasupra ei.
Politicianul își face un traseu după vorbele mulțimii. Dacă mulțimea vrea în porumb atunci politicianul promite și – dacă nu e prea mare efortul – o duce direct în mijlocul lanului. El nu trebuie să răspundă decât în fața mulțimii de îndeplinirea promisiunilor sale.
Dreapta politică și valorile la care se raportează aceasta.
În mod firesc, mai departe vom încerca un mic discurs asupra politicii în general și a politicii din România în special. Deși această încercare a noastră ar putea să pară prea curajoasă și în același timp temerară ne încumetăm să o facem, tocmai pentru că racordul la realitatea politică românească actuală ne ajută în mare măsură.
În general se consideră că în politică ar fi două direcții – poziții – categorice și categoriale și o poziție mediană, oscilantă. Astfel vorbim despre dreapta politică, stânga politică și de politica apropiată de centru – de aici centru-dreapta, centru-stânga, centru, șamd. La ce ne raportăm însă când facem aceste delimitări, iată un subiect foarte puțin și confuz discutat în lumea politică actuală. Acesta este și motivul care a dus la categorisiri de-a dreptul hilare: partide de centru stânga – care se autodefinesc ca atare – sunt considerate partide de dreapta, partide prin definiție de stânga – dar nu de stânga socialistă sau cum e denumită astăzi social-democrația – sunt din nou considerate de dreapta; ce să mai vorbim de partidele care au ca doctrină și ideologie codul penal și care la rândul lor sunt catalogate a fi tot de dreapta. Poate cel mai necesar lucru, pentru a evita aceste confuzii ar fi o descriere a dreptei: atât a valorilor la care aceasta se raportează cât și a modului de raportare.
Astfel, principial trebuie spus din start că orice doctrină politică, orice ideologie politică nu apare din vid și nu se suprapune pur și simplu peste oricare realitate socială și culturală. Fără îndoială există legături – sau ar trebui să existe – între doctrinele politice și realitatea spirituală, istorică, culturală și civică a unui popor.
Un popor este definit, cum spuneam mai sus, de câteva constante care formează fundamentul lui – sigur că de-aici apare „crunta învinuire” de fundamentalism, care este ridicolă tocmai prin aceea că nu există construcție solidă pe pământ care să reziste fără un fundament – sau fără o bază – foarte bine stabilit. Astfel, pentru români ceea ce stă mărturie de ființarea acestui popor sunt istoria, cultura și credința românilor. Am lăsat la urmă credința nu pentru că ar fi cel mai puțin importantă ci pentru că ea necesită o discuție separată, pe care o vom face revenind. Așadar, politica în spațiul românesc trebuie cu necesitate să se raporteze la aceste valori.
Cum se raportează în România politica ultimilor ani la acestea?
În primul rând prin distrugerea perspectivei istorice, prin crearea unui învățământ în care această preocupare este pusă sub semnul îndoielii, prin modificarea și lăsarea la îndemâna tuturor nepregătiților a istoriei naționale – n-are rost să detaliem discuția despre manualele de istorie, care sunt o rușine națională –, preluând și promovând interpretări mistificatoare ale personalităților și momentelor cruciale din istoria românilor, fabricate de regimul comunist, despre care nu trebuie vorbit la capitolul politică ci la cel al infracționalității.
Cât privește ceea ce se înțelege îndeobște prin cultură, lucrurile stau cu mult mai grav. Valorile culturale interzise în timpul regimului comunist au rămas în continuare în umbră – de cealaltă parte vedem cu stupoare cum non-valorile vremii de care vorbim sunt promovate în continuare, cum vechea gardă a kominternului, revigorată și întinerită a reluat ștafeta direcționării culturii românești oficiale; totodată cum figuri sfinte ale culturii românești sunt bătaia de joc a anonimilor cu nume încâlcite, în reviste sprijinite financiar de statul român, cum vocile boscheților bucureșteni devin vocile culturii naționale, cum expresia durerilor noastre este luată în râs considerându-se că nici nu există. Pe teren cultural lucrurile sunt flagrante, foarte ușor de verificat, foarte ușor de vădit – fii foștilor kominterniști sunt cei care formează clasa culturală românească, cei recunoscuți de străinătate – ca și cum legitimitatea culturală ar avea nevoie de recunoașterea personală a străinătății. O cultură are expresii care depășesc cadrul național participând prin acestea la marea cultură, la cultura universală. Aceasta este verificare și recunoașterea pe care trebuie să o caute cultura românească și nu recunoașterea personală a unor domni de către alți domni drept analiști politici de geniu, drept scriitori de mărime „europeană”. În Europa și scarlatina este europeană nu numai Shakespeare, doar că scarlatina este recunoscută printr-un certificat medical câtă vreme Shakespeare își este sieși certificat de autenticitate și valoare. În cultură nu există certificate de bună purtare care să ateste valoarea autentică. Există însă recompense pentru servilism politic european, ceea ce e cu totul altceva.
Despre modul de raportare al politicii românești la ortodoxie – credința românilor – vom spune doar câteva cuvinte. Cea mai mare ispită cu care din păcate ne luptăm din ce în ce mai puțin este democratizarea credinței noastre ortodoxe. Suntem în plin „proces ecumenic globalizant”, prin aceasta înțelegând un fel de târg privitor la dogma ortodoxă și nicidecum o încercare de înțelegere și recunoaștere reciprocă. E cred inutil să spunem că nu poate exista nici un astfel de dialog, fiindcă e evident că el ar însemna încălcarea principiului de bază al ortodoxiei anume dogma. Statul român are, firește, prin clasa politică actuală – prin asta înțelegând clasa politică din ultimii zece ani –, o poziție caraghioasă față de Biserică: pe de-o parte practică în toate segmentele legislativului și executivului un ateism fără echivoc, pe de altă parte nu există om politic care să nu fi afirmat public cât de creștini sunt românii – firește și el personal – și cât de importantă este această instituție numită Biserica ortodoxă „pentru noi”. Cred că iar ating un punct comun în politica vremii când spun că această ultimă poziție a oamenilor politici vine tocmai din faptul că sondajele sociologice au arătat că românii – pe limba lor electoratul – au încrederea cea mai mare în această instituție, ceea ce le dictează imediat captarea acestui electorat. Din păcate electoratul în discuție nu-și pune problema încercării creștinismului oamenilor politici prin actele lor. Cum poate fi creștin ortodox un parlament – membrii unui parlament – care votează o lege împotriva învățăturii ortodoxe? Cum pot fi creștin-ortodocși – adică în dreapta credință – cei ale căror interese la nivel de stat sunt atee? Iată numai două din întrebările la care ar trebui să-și răspundă onoratul electorat, atunci când își ia „destinul istoric” în mâinile-i democratice – fie-mi iertată îndrăzneala. Totodată, iată doar două întrebări pe care nimeni nu și le pune, lucru simptomatic pentru distinsul nostru electorat… Cât privește faptul că ortodoxia nu este singura credință trebuie nu numai să ne îndoim, noi ca ortodocși, ci trebuie să fugim și de gând, fiindcă asta ar însemna sfârșitul mântuirii noastre. Motivele pentru care se întâmplă ceea ce se întâmplă sunt multiple – iar noi nu le vom discuta aici.
Deși am spus mai sus că orice putere politică trebuie să se raporteze la valorile neamului său, fără îndoială că nu ne refeream la o raportare ca cea de mai sus. De altfel, în rândurile de mai sus n-am făcut altceva decât să definim stânga politică, care are ca expresie individuală politicianul de care am pomenit în primele rânduri. Observați cum se potrivesc trăsăturile politicianului cu cele ale omului de stânga. E chiar o identificare.
Așa credem că se verifică și se identifică poziția politică – și nu prin afirmarea apartenenței la una dintre pozițiile politice. Nu-i de-ajuns să afirmi că ești de dreapta ca să și fii.
Oprim aici considerațiile despre omul politic și politicianism. Pe parcursul săptămânalului vă veți mai fi întâlnit cu acest subiect, dealtfel foarte important.
Comentarii