Cea mai importantă problemă cu care se confruntă lumea de azi este poziția față de credință sau mai precis raportul nostru cu Dumnezeu. Ca urmare a unor propagande susținute și concertate, s-au întipărit în mintea noastră – de oameni moderni – niște clișee, pe care cu mare greutate le mai poate schimba cineva. Astfel, noi suntem “o țară mică”, “eu am Dumnezeul meu”, “toate credințele duc în același loc”, “Dumnezeu e doar în sufletul omului” șamd., circulă ca un fel de cuvinte înțelepte, în toată lumea românească, ca un soi de proverbe care parcă se străduiesc să devină folclor.
Cu siguranță că în zona cea mai importantă pentru fiecare dintre noi și pentru întreg poporul, în credința noastră, apar cu preponderență, și sub ochii noștri reușesc să sfarme noian de suflete.
Astfel, astăzi a fi credincios nu e totuna pentru român cu a fi creștin ortodox. A fi creștin ortodox înseamnă în zilele noastre a fi botezat. Și, în plus, uneori înseamnă a merge duminica și de Înviere la biserică și de a fi “înțelegători” cu preoții. E spectaculoasă fraza: “e om bun, nu fumează, nu bea și e și credincios – chiar din ăia care se duc la biserică, e habotnic”. Înșelarea e totală. Lucrurile stau cu totul altfel. Fiindcă pentru noi ortodocșii, a fi credincioși înseamnă punctual câteva lucruri. Mai întâi îndreptarul întregii tale vieți nu trebuie să fie un model, oricare ar fi el; modelele își au rostul lor, dar nu sunt de urmat cum înțelegem noi “cu capul nostru”. Îndreptarul întregii noastre vieți este Duhovnicul. Credință în Dumnezeu fără Duhovnic nu există, nu a existat și nu va exista. Cu alte cuvinte ortodoxia înseamnă Duhovnic, credinciosul creștin ortodox este în interiorul Bisericii în măsura în care are Duhovnic. De aici restul: spovedania, împărtășania, viața creștină într-un neam bine definit.
Totodată ortodoxia înseamnă Biserică, în primul rând în sensul de trup a lui Hristos și mai apoi în sens de clădire, dacă în istoria sa, creștinismul a trăit în diferite momente ale sale în catacombe rezistând presiunilor politice exterioare, nu ar fi putut supraviețui niciodată în afară de împreunălucrarea pentru Hristos. Și mai ales nu ar fi supraviețuit fără duhovnici, fără spovedanie, fără împărtășanie, fără lucruri de taină. Pentru credincioșii bisericii lui Hristos, NU EXISTĂ ORTODOXIE FĂRĂ DUHOVNIC TOT AȘA CUM NU EXISTĂ CREȘTINISM FĂRĂ ÎNVIERE. Dacă o țară agonizeză din lipsă de conducători drepți – cazul României contemporane – ea mai poate fi redresată, salvată. Dar dacă ar dispărea duhovnicii – conducătorii și sprijinitorii sufletelor noastre zăpăcite de “lumea modernă în care trăim” – atunci cu siguranță ar fi sfârșitul lumii. Cu ani în urmă într-o mănăstire în Oltenia, am auzit o vorbă demnă de memorat: “noi mergem cu duhovnicii în dreapta credință, spre mântuire”. Un cuvânt ar mai fi de adăugat: lupta pentru adevărata viață, cea în Hristos, nu e ușoară deloc.
Comentarii