Din Urali spre Soare-Apune,
cum veneau încinși cu piei,
parcă fumega din ei
duhnet de sălbăticiune.
Blestemata Miazănoapte
se zbârlea pe-obrajii sluți,
și pe cai mărunți și iuți –
foamea stepelor răscoapte.
Viclenii răsăritene
ascuțeau ca un tăiș
gândul galben și pieziș
în ochi mici fără sprâncene.
Toată arșița din puste
și tot crivățul turbat.
Numai ciumă și bubat,
numai viscol de lăcuste.
Bălți de moarte sub copite,
scări de leșuri sub hanger,
ciurde-mpiedecate-n fier,
robii țării cotropite.
Geamătul cetății slabe
sub prăpăd și sub măcel.
Evul mormăi și el
Ca un urs supus pe labe.
În biserici și-n altare
caii ronțăiau ovăz –
câtă cruce-a stat în văz
zăcea țăndări sub picioare;
cât Arhanghel în icoană
luminând pe-un zid bătrân –
pradă ghearei de păgân,
pentru flacăra dușmană;
câtă Precistă-n vopsele,
câtă candelă-n ungher,
se făcea spărturi de cer,
sfărâmat argint de stele.
Chipul Domnului pe uliți,
dus în urlet și ocări,
încă surâdea iertări,
sfâșiat în vârf de suliți.
Și cum tot gonea prigoana
prin cetate, pe sub bolți,
crucea nu-și găsea vreun colț,
vatra nu-și păstra icoana.
Temători de buturugă
și de gâde fără greș
prunc, muiere sau unchieș
nu-ndrăzneau să-nchine rugă.
Numai temnițele pline
din cetatea fără rugi,
fremătau sub chei, sub drugi,
ca un zumzet de albine.
Jos, în beznele cu gratii,
ruga se făcea suspin,
iar suspinul – frunți de crin,
către poarta Prea Curatei.
În zadar puneau la ușe
lanț și lacăt robilor –
plânsul nu avea zăvor,
ruga nu știa cătușe.
Dar afar’, cetatea–nfrântă,
fără clopote și sfinți,
nu știa că-n nopți fierbinți
robii temnițelor cântă.
Și-au trecut peste cetate
- bivoli sforăind pe nări -
ani cu sânge pe spinări
și în coarne cu păcate.
Părea ziua săptămână,
luna an și anul veac…
molimile fără leac
duceau foametea de mână.
Prin clopotnițe-n ruină
bufnițe și lilieci.
Mocneau inimile-n teci,
săbii roase de rugină.
Tot mai copleșiți creștinii
și stăpânii tot mai crunți.
Tot mai silnice pe frunți
și osândele și spinii.
Se gătea de drum lăstunul
pe-un cer dulce de gustar.
Târgoveți cu pas amar
nu-și zâmbeau din mers nici unul.
Uliți vechi, medievale,
îi vedeau urcând încet.
Un burete de oțet –
gândul îmbibat de jale.
Era ceas de dimineață
de smarald și de mărgean.
Și deodată, într-un geam,
dimineața prinde față.
Nimeni nu băgă de seama
cum, din aur și topaz,
raza se făcea obraz,
limpezimile – maramă.
Cerul deveni privire
și lumina chip duios –
Maica Domnului Hristos
pe tulpina ei subțire.
În fereastra sclipitoare –
chipul Precistei bălai,
rupt din fulgere de rai
și din viscole de soare.
Și cum strălucea Fecioara,
nezărită la-nceput,
ochii ei din geamul mut
luminară ulicioara.
Două tinere drumețe
îi văzură chipul sfânt;
și-ntr-un țipăt lung s-au frânt
cu minunea ei pe fețe.
În metanie – amândouă -
păreau creangă de cais,
legănându-se ca-n vis
de prea multă floare nouă.
Se-nclinau în rugăciune
țânci, bătrâni, bărbați, femei.
Ulița sorbea scântei
din fereastra cu minune.
De mulți ani icoana spartă
nu lucise pe pereți.
Ca din somnul altei vieți
se scula cetatea moartă.
Deșteptați ca din morminte,
toți nevolnicii de ieri
înviau îngenuncheri
strălucirii Maicii Sfinte.
Se-mbulzea cetatea toată
ca să-nchine fruntea-n praf.
Parcă foșnet de seraf
plutea moale peste gloată.
Pândele de pe creneluri –
semn și tulnic de furtuni.
Alelei! Creștini nebuni,
ștreang v-așteaptă și măceluri.
Cnuturi de smintită hoardă
peste rugile din drum.
Caste flăcări fără fum
taina nu-nceta să ardă.
Geamul spintecat de pietre –
pulbere și licurici.
Cetele-n genunchi sub bici
nu urniră către vetre.
Beți de slavă și mistere
ochii lor priviră-n sus.
Maica Domnului Iisus
sta pe-un zid de giuvaere.
Scânteia în zid granitul,
ardea piatra de bazalt.
Era fruntea-azur înalt,
era zâmbet infinitul.
Strigăt sfânt de adorare.
Urlet de păgân blestem.
Steaua de la Betleem
ziua fâlfâia pe zare.
Gloata tot bătea metanii
când în zid băteau berbeci;
sub divinul chip de veci
sângerară bolovanii.
Murul se surpa cu vaier,
spart în chiotul barbar.
Ochi smeriți cătară iar:
Maica fulgera în aer.
Peste freamătul mulțimii,
într-un cearcăn de safir,
Ea lucea ca un potir
și zâmbea ca heruvimii.
Peste haita ticăloasă,
spumegând uimită-n loc,
Ea-ndulcea cerescul foc
pe-un obraz de chiparoasă.
Aerul în vâlvătaie
barda cum să-l surpe-n glod?
Taina, sus, peste norod,
Ce hanger putea s-o taie?
Sfânta lin urca în spațiu
pe-un chilim de aurori.
Ca un vuiet de vâltori,
jos, vuiau îngenunchiații.
Din vecii de ne’nceputuri
aripi verzi dădeau ocol…
Îngheța hangeru-n gol,
gheara degera pe cnuturi.
Limba împietrea năucă
cu ocara-n vârful ei.
În lumina Precistei
cădea ștreang, pica măciucă.
Numai gloatele-n extaze,
sub un viscol de azur,
se-mbătau de aur pur,
de mirezme și de raze.
Și dând sunete minunii,
clopote porniră glas.
Ce Arhangheli le-or fi tras?
Oameni nu trăgeau de funii.
De mulți ani nu mai urcase
glasul lor în vechiul burg,
fără clopote-n amurg,
fără vechi iconostase.
Și-acum sunetul străluce
ca o ploaie de arginți,
în cetatea fără sfinți,
în cetatea fără cruce.
Robii temniței de piatră
le-auzeau prin uși, prin zid.
Zidul tremura fluid,
robii-nchiși vedeau prin piatră.
Vedeau taine de zăpadă,
de văzduh și de văpăi.
Lanțuri, paznici și călăi
nu-i puteau opri să vadă.
Zidurile-n strălucire
cum cutremurau năluci,
burgu-ntreg ardea de cruci,
de icoane și potire.
Ulița era mireasmă
și cetatea toată zvon;
orice meterez – amvon,
orice turn – catapeteazmă.
Ce puteri prindeau să miște,
ce aeriene mâini,
porțile cu vechi țâțâni
ruginite de răstriște?
Că sălbaticii de strajă
le vedeau cum se deschid.
Pe turtitul chip livid
Se holba mirarea-n groază.
Din zbârlitele dihanii
spaima-ngălbenea momâi;
și din creștet în câlcâi
le sluțea în pocitanii.
Din cetatea cu lumine,
haita da-napoi prin porți,
cu ochi mici, cu mâini de morți,
în piei strâmbe de jivine.
Dar cetatea sub minune
nu privea-napoi nimic.
Pe scări dulci de borangic,
ea sta sus în rugăciune.
Și de sus privea-nainte
Cerul Domnului, rămas
ca un vechi iconostas
în Cetatea Maicei Sfinte.
Comentarii