Trist sună cornul stinsei cruciade,
iar noi, betegi și jalnici seniori,
ne-mpleticim în platoșe schiloade
sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori;
baroni și prinți ce-au fulgerat în spade
Ierusalimul altor aurori…
Cu trupul plin de răni ce se usucă,
amar și greu ne clătinăm în fier.
Câți au murit ? Și câți mai pot s-aducă
o țandără de chivără de cer?
…pe-o umbră de mârțoagă, o nălucă;
…pe-un ciob de scut, un ciot de cavaler!
-Când am plecat demult în Cruciadă,
- mai știi Bertrand? - eram numai lumini;
tot burgul sta pe ziduri să ne vadă,
ne troienea cu roze și cu crini,
iar noi, pe armăsarii de zăpadă,
treceam printre vasali și palatini.
Cetatea scânteia în mii de fețe,
ne așternea covor de borangic
sub strălucirea zalelor semețe.
- Îți mai aduci aminte, Alberic? -
cu fruntea-n cer, cu spada-n tinerețe,
încovoiam vecia ca pe-un spic!…
Iar soarele bătea medalioane
pe scuturi și pe platoșe - minuni -.
Mulțimile vuiau, iar din balcoane
madonele cu mâini de rugăciuni
ne surâdeau prin lacrimi, ca-n icoane,
și ne-aruncau în sulițe cununi…
Acum ne-napoiem: o hâdă ceată,
pe piept cu câte-o urmă de blazon;
cu coiful spart, cu fața sfâșiată,
sub zdreanța unui rest de gonfalon,
strigoi de cruciați ce altădată
au strălucit în zale de baron.
Acum povara-ntoarcerii ne frânge…
Pe cai ologi, sub zale care curg,
convoiul de fantome parcă plânge,
scurgându-se spre vechiul nostru burg,
pe când nebiruit și plin de sânge
Ierusalimul scapără-n amurg.
O clipă numai porțile de-aramă,
- sub care n-a fost dat să biruim -
se fac de foc și-n urmă se destramă,
topindu-se sub cerul lor sublim…
Și tot mai jalnic cornul trist ne cheamă
tot mai departe de Ierusalim…
- Gotfrid, Gotfrid, de ce ne înspăimântă
o rană-n piept și-un hârb de scut beteag,
când încă-n noi Ierusalimul cântă
și mai purtăm prăjina unui steag
și când noblețea-ntreagă-i neînfrântă
în sângele rămas pe zale chiag?
Iar dac-a fost armura să se spargă,
De ce suspini, nevolnic scutier?
Adună-mi trupu-n platoșa prea largă,
din spada mea dă-mi ciotul de mâner
și fă-mi pentru întoarcere o targă
din crengi cerești și verzi de palmier!
Presară-mi-o cu crini și roze toată,
de dulcea lor mireazmă să mp-mbăt
ca-n burgul fermecat de altădată,
când ne-ngropau sub floare de omăt;
și-așa întins pe targa-nmiresmată
purtați-mă spre țară îndărăt.
Azi, sfârtecați sub platoșe schiloade,
ne clătinăm în zdrențe prin furtuni,
dar mâine-n burgul nostru cu arcade
madonele cu mâini de rugăciuni,
zâmbind în cinstea altor cruciade,
ne-or împleti mai fragede cununi.
Iar cei care-au căzut pe metereze,
în piept cu-acele crunte sfâșieri,
o veșnicie n-or să sângereze.
Cândva uita-vor marile dureri
și brațele s-or ridica mai treze,
sfințite-n mirul rănilor de ieri.
Iar mâine burgu-ntreg o să se scoale
în cântece de calfe și fierari;
săltând, vor dănțui pe nicovale
săbii mai lungi și platoșe mai tari,
în focuri se vor făuri noi zale
și noi potcoave pentru armăsari.
Și iarăși străbătând albastre spații,
peste doi ani sau poate peste trei,
cu sulițele-nfipte-n constelații
și platoșele evului în șei,
ți-or sta în fața porții Cruciații
Ierusalime care nu ne vrei.
Și vor veni mai mulți din soare-apune
-și cei de ieri și cei ce azi nu-i știm -
pe vechile morminte or să tune
noi cavaleri cu chip de heruvim;
și ei, sau alții, tot te vor supune
strălucitorule Ierusalim!
Comentarii