„Cine e nedrept, să nedreptățească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfințească încă. Iată, vin curând și plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui. Eu sunt Alfa și Omega, cel dintâi și cel de pe urmă, începutul și sfârșitul.”
Demnitatea Ortodoxiei este dintotdeauna echivalentă cu intensitatea, puritatea și autenticitatea trăirii duhovnicești!
Acesta-i sensul viu al Ortodoxiei, a cărei demnitate reală, esențială, fundamentală și distinctivă este exprimată prin dimensiunile ei paradoxale și transfiguratoare, ca și de nesfârșirea unei înfricoșate smerenii, ținând în mod proniator, cu precădere și în principal, de miezul duhovnicesc al credincioșiei și secundar de suplețea formelor ei specifice, aparținând mai degrabă arhetipurilor sale inconfundabile, decât modalităților de vehiculare alese, într-o istorie bimilenară, subliniindu-și distincția prin câteva repere transcendentale sigure, uneori atât de subtile încât, în clipe de har deplin, ating imaterialitatea Luminii necreate („Lumina lină a Sfintei Slave”), fără a o răni vreodată, ca o arvună a Slavei viitoare, ca o înainte-prăznuire perpetuă, însoțită, cum altfel decât lin, de-o adiere înmiresmată, de un Duh a-tot-răzbătător, de-o sfințenie abia întrezărită, de-o bucurie negrăită (și incomunicabilă prin literă, ci doar prin Duh!); de-o milă nesfârșită suprafirească, de sorginte divină, de-o frumusețe nebiruită, împrejmuind în întregime făptura adevăraților ei slujitori (și luptători!), cu un Har trezitor special, care se evidențiază, cel mai adesea prin rugăciune, post, smerită cugetare, milostenie, dreaptă socoteală, ascultare luminată, sărăcie de bună voie și castitate deplină, într-o „prăpastie de smerenie”, toate „neîmpărțite și nedespărțite, neschimbate și neamestecate”, indiferent de timp, loc sau împrejurare, printr-o demnitate reală și suprafirească, pecetluită cu Sfânt Trupul și Scump Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel în Prea Sfânta Treime slăvit și închinat. Acest dar aparține și tuturor prietenilor Săi, care sunt toți Apostolii, Proorocii, Mucenicii, Mărturisitorii, Cuvioșii și Rugătorii în duh și adevăr de pretutindeni, dintotdeauna și din toate neamurile, din Biserica biruitoare și din Biserica slujitoare și luptătoare.
Atâta timp cât un singur om, unul singur (dar întotdeauna proniator se vor afla 7000 sau mai mulți, care nu-și vor pleca genunchii „noului Baal”!), va lua pe deplin, exemplar și vădit, jugul cel bun al Domnului nostru Iisus Hristos, demnitatea Ortodoxiei va străluci ca un diamant veritabil în mijlocul tuturor constelațiilor de orice fel, prețioase și ele, dar lipsindu-le transparența, tăria și simplitatea constructurală a acestuia…
Nimic de pe pământ nu poate exprima mai limpede, mai curat și mai direct, decât diamantul, demnitatea indestructibilă a Ortodoxiei, născută, nu făcută!
Izvorul acestei demnități, unice, dar nu solitare, este Însuși Mântuitorul care arată, prin caratele slujirii reale și integral asumate, că Biserica Sa este vie prin ridicarea continuă de sfinți din mijlocul ei, în orice timp, în orice loc, sub orice stăpânire pământeană, vremelnică prin însăși definirea ei, pentru că în Împărăția Luminii celei veșnic neînserate, rangurile divino-umane sunt primite din mâna Arhiereului Suprem, Care nu poate fi insultat de nimeni, niciodată, nicăieri, în nici o împrejurare, fără ca demnitatea ce-o afirmăm, aparent impasibilă, să nu reacționeze! Și ea reacționează întotdeauna imprevizibil, paradoxal și transfigurator…
Să fim în locul hulitorilor ne-am teme cel mai mult, nu de pedeapsa în sine, care oricum vine, cât de etapele sale succesive și riguros exacte, care încep obligatoriu printr-o vedere înfricoșată a propriului chip, așa cum arăta el în clipa hulirii… Acest chip este atât de hidos, atât de desfigurat, încât mulți sărmani nefericiți n-au putut rezista vederii lor lăuntrice, ajungând loru-și demoni, ieșind în mod tragic, uneori fără întoarcere, din „cămara luminată a Domnului nostru Iisus Hristos!”.
Oare e puțin lucru să ai o asemenea demnitate, care doar atinsă, fără să miște cumva un deget, trimite în întunericul dinafară, sau, dimpotrivă, într-o metanoia profundă, numai prin forța rugăciunii lăuntrice pe orice nesocotit sau nefericit, amăgitor sau rătăcit ce încearcă s-o batjocorească?
O demnitate vie, dar nicidecum suficientă, inflexibilă, dar nu rigidă, aspră, dar nu țâfnoasă, exigentă, dar nu exclusivistă, senină, dar nicicând nepăsătoare, simplă, dar deloc simplistă, integrală, dar nu sufocantă, cuviincioasă, dar nicicum condescendentă, ocrotitoare prin avertizare, dar niciodată amenințătoare, într-un cuvânt o demnitate înnăscută, nu făcută…
Oare care demnitate este mai mare, cea care impune vremelnic sau cea care dispune veșnic? Cea care distruge în bogăție sau cea care zidește în sărăcie?
Cea care înmulțește ceremoniile, scăzând fervoarea credinței sau cea care păstrează cu evlavie Sfânta Tradiție a Bisericii „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”, născătoare de sfinți, într-o cascadă de lumină vie?
Cea care recomandă mulțimilor dezorientate un ecumenism facil și vag „umanist”, abstract și steril, elitist și ocultofil, prin monologuri paralele (ca universurile lui Plutarh…), sau cea care crește pe orice vreme, în mod real, generații întregi de nevoitori creștini în dialog, permanent și viu, vădit și adeverit prin fapte, cu Dumnezeul Cel Viu și în Prea Sfânta Treime slăvit și închinat!
Cea care cade și decade în autonomie anarhică sau cea care stă în trezvie și comuniune harică?
Cea care strigă întunericul prin faptele întunericului sau cea care cheamă Lumina prin faptele Luminii?
E atâta putere în slăbiciunea aparentă a demnității Ortodoxiei, încât ne-am teme s-o trezim, fie și prin rememorări, în dimensiunea ei martirică, înainte de plinirea vremii.
„Almanah Bisericesc” (1999): „Demnitatea Ortodoxiei” – dr. Ioan Gându
Comentarii