acum timpul râde
acum ziua moare
acum plouă cu temeri
acum renasc în chiar aceiași ochi
câmpiile-alizee și gheonoaie
nu e imaginea închisă-ntr-un tablou
e poate ultimul apus de soare
când se destramă nesfârșite umbre
și cel mai mult
lumina doare.
ochii privesc și nu văd. oglinzi opace.
poți trimite soarele să își continue lucrul,
paginile ceasurilor și toate râurile vieții –
nimic nu-i mai bucură, Doamne, din ce dăruiești.
nici tainele cerului, nici munții,
nici setea inimii.
nici măcar bucuria copiilor.
noii fii de adam nu mai trăiesc,
ei freamătă-n ecrane,
în...
joc de cuvinte-ncrucișate,
viața aduce la mal
căi limpezi și umbrele lor,
încât – fără s-o știi adesea –
alergi ca pe săgețile unui trident,
ademenit de-o latură și de cealaltă.
numai smerita cale a păcii
ți-arată mereu ce dulce este,
până la urmă, înțelepciunea ei.
până la urmă,
chiar poate abia în ultima clipă,
adică...
Clipire uneori
simt că sunt o pasăre ce se destramă
în toate zborurile și cuiburile sale.
Aceste pietre de foc pe care le îmbrățișezi cine este cel bucuros,
cine este cel doborât,
cine a găsit și cine însetează?
niciodată firul de nisip
n-o să dea măsura
poveștilor deșertului.
unde se-ascund lacrimile
unde soarele,...
am cunoscut odată un om întreg
avea și el ca orice om
armură de gânduri și răspântii
era întreg pentru că nu-i lipsea durerea
(uneori rătăcirea uneori căderea)
de multe ori se întorcea nedumerit
de la fântână
sau dimineața îl găsea-nserat
păsările îi simțeau atunci adâncirea
și țineau la marginea hăului
cuvinte ce l-ar...
ninge patriarhal
că n-aș vrea decât să mă uit
cum m-acoperă Dumnezeu
în orașul cu vise de zăpadă
cad fulgi dintr-o moară cât lumea
se scutură timpul pe noi
mâna ta rece ca prospețimea unui colind
îmi șterge crivățul de pe frunte
și-ar putea să mai ningă
o mie de ani
îmi stai în față floare de iarnă
să-ți arăt de vrei...
nu va fi prea greu să număr toate frunzele
acestei toamne prelungite, alungite prin cuvintele tale,
printre cărțile din bibliotecă, printre liniile covoarelor,
ca o iederă ce cuprinde casa întreagă, omul întreg
și îi aduce în dar o fărâmă din adâncul pădurii.
să nu crezi că îți scriu așa pentru că aș fi trist
sau...
în fiecare seară când adormi
în naveta spațială,
trebuie să te ridic ușor,
să aștept o clipă să-ți așezi capul
pe umărul meu stâng,
să te ghemuiești în cuibul de brațe
ca și când te-ai pregăti
pentru somnul de o noapte polară.
fiecare seară,
acest drum de câteva clipe
și pași de mătase,
cu visele pe care ți le citesc...
am găsit
un scripete să te urce
până la capătul zilei,
să te împingă după perdeaua de secunde,
chiar mai mult decât fluturii de foc
evadați în inimă,
chiar mai mult decât superputerea
de a vedea în fiecare ceas
trei mii șase sute de ocazii
de a fi tu însuți.
acum nu îți voi spune nimic despre asta
pentru că oricum nu...
timpul e un glonț spre inimă –
stai liniștită, nu e chiar cutia Pandorei acolo,
deși câteodată din nori întunecați
vin fluturi cu ochi de oțel,
deși din adâncuri un șarpe
încearcă să muște locul unde stă icoana
(știam că e neputincios,
nu știam că e atât de urât!).
timpul e un glonț spre inimă
și ce s-ar întâmpla dacă...