Eu, Simah, prefectul Romei, urmat de Omul și mașina – este titlul primei cărți traduse în limba română a profesorului universitar Thomas Molnar, apărută în 2013 la editura Logos, ediția originală în franceză fiind publicată în anul 1999. Traducerea aparține profesorului sibian Manuel Valeriu, cel care a făcut accesibilă publicului român o altă lucrare a lui Th. Molnar, Modelul deformat. America, de la Tocqueville la Carter (editura Logos, 2016). Spre finalul vieții, autorul maghiar încă știa limba română învățată în cei 11 ani cât a locuit la Oradea, unde a ajuns în 1927, la vârsta de șase ani. De altfel, Molnar coresponda cu Eliade, Cioran și Ionescu în limba română.
Vasta experiență de viață, cultura enciclopedică, activitatea publicistică deosebită (numeroase articole, 44 de cărți, scrise în engleză, franceză, italiană, maghiară și traduse în diverse limbi) și integritatea morală îl recomandă pe Thomas Molnar drept unul dintre cele mai lucide personalități ale elitei culturale și intelectuale; un diagnostician al îmbolnăvirii civilizației moderne de spiritul mecanicist. Dincolo de analizele pertinente pe această temă, el are meritul de a aduce cititorilor o sinteză a gândirii europene cu urcușurile și coborâșurile sale. Printre cele mai importante subiecte abordate în opera sa, întâlnim: înlocuirea elitelor autentice cu „manageriˮ, „experțiˮ, „conceptualiștiˮ, „guvern mondialˮ, „agențiiˮ etc.; încercarea de a lua locul lui Dumnezeu, de a re-crea lumea, respingând Taina Întrupării în numele „atotputerniceiˮ rațiuni; anularea vieții interioare; relativismul moral; egalizarea socio-culturală, de unde apariția unei monoclase globale, ale cărei caracteristici sunt enunțate numai prin termeni ce exprimă un minus: anonimă, impersonală, amorală, fără identitate; dominația lumii în numele ideologiei pieței și a profitului. Rezultatul major al acestor descompuneri este nihilismul, ultima treaptă a revoltei împotriva a tot ceea ce este, inclusiv împotriva faptului de a exista.
O lucrare atât de atentă în analiză, de concentrată în idee și model de discenământ, merită o atenție deosebită. Thomas Molnar, poate cel mai preocupat de locul spre care se îndreaptă lumea și cel mai competent, este și cel mai cinstit, în sensul că nu acoperă dezastrele observate cu termeni ce ar avea menirea să ne ofere false speranțe. Se întrezărește însă de fiecare dată nedejdea că, în procesul de alunecare în gol, omenirea se va opri cumva.
Problema principală asupra căreia își îndreaptă atenția în cartea Eu, Simah, prefectul Romei, urmat de Omul și mașina (două studii în aceeași carte) este dacă declinul actual – având rădăcini teoretice în ideile democritiene – este unul ireversibil, din moment ce Temele Esențiale (Logosul, Națiunea, Biserica, Universitatea, Cultura), ce au avut totdeauna rolul de echilibrator și de continuitate a umanului, sunt năruite sistematic, de parcă cineva ar purta de grijă să se întrunească cele mai potrivite condiții pentru ca pilonii unui edificiu solid să se macine. Iar cei care înțeleg fenomenul pot doar să spună lucrurilor pe nume, observând însă că sunt martori neputincioși ai distrugerii.
Simah, prefect al Romei, născut în anul 346 d. Hr., vede și înțelege că Roma pe care o știa, precreștină, va pieri negreșit și nu poate face altceva decât să urmărească fiecare etapă a acestui fenomen. Thomas Molnar este și el observatorul sufocat de apariția unui ethos și a unui limbaj atestând forța schimbării ce distruge tot ce avea sens pentru persoana bine așezată în valori morale perene, cele creștine fiind expresia lor cea mai luminoasă. Sunt însă foarte mari diferențele concrete între cele două lumi (a lui Simah și a lui Molnar), dar și între cele două tipuri de transformări ale unor ethos-uri ce au stat vreme îndelungată la baza formării unui model uman.
De aceea, analogia între situația lui Simah și cea a lui Molnar nu trebuie să ducă la confuzii. În primul rând, se vede că fiecare se află fără voia sa în rolul tragic al Cassandrei, ca voce lucidă dar neputincioasă anunțând transformări majore în toate dimensiunile principale ale modului, considerat integru, de a fi. În al doilea rând, apare diferența dintre Simah și Molnar: pentru roman, schimbarea era percepută ca fiind rea; pentru Molnar, schimbarea accentuată violent în pragul mileniului trei este foarte rea: „Iată de asemenea motivul pentru care Simah putea să se salveze de disperare: mediul schimba zeii, dar sacrul rămânea. Dimpotrivă, America din a doua parte a secolului al XX-lea nu e nici măcar păgână, e (…) o societate civilă plată și materialistă, o putere planetară ocupată doar cu afacerile și cu secularizarea pe care acestea o necesită și o impun. Pe scurt, un imperialism fără imperiuˮ (p. 33); „Simah al nostru nu era aproape deloc pesimist – era chiar fericit, am zice noi – pentru că, alături de el, creștinii Ambrozie și Augustin aveau să reia lupta pentru civilizație. O altă civilizație, dar cu aceeași piatră șlefuită, cu aceleași creaturi pictate, umane și animale, cu aceeași căutare a armoniei, cu aceeași sete de transcendent. Nu era o adevărată ruptură. Prin ceața evenimentelor, zărim salutul amical pe care și-l adresează prefectul Urbei și episcopul de Hipona. Un salut reconfortant și valabil până în zilele noastreˮ (p. 95).
De altfel, Simah avea numeroși prieteni creștini, printre care se afla și Sfântul Ambrozie, lucru posibil datorită educației clasice comune, a continuității lumii în jurul unei axe recognoscibile (presupunând ierarhie, polarizare), datorită păstrării semnificaței cuvintelor dincolo de noile realități. Acum însă, Temele Esențiale, cum le numește Molnar, se pulverizează sub ochii noștri, nu fără a găsi rapid măști-sloganuri cu rolul de a liniști conștiințele. De aici șocul unui reprezentant (precum Molnar) al lumii ordonate – dincolo de variatele dezordini întâlnite – în fața ascendenței unui mod de a trăi neavând și neacceptând vreun reper: totul începe și se încheie cu bunul plac tiranic. Este un trai ce nu are nimic de-a face cu Viața și Adevărul. Un solipsism-închisoare, ale cărei gratii au culorile moderne ale alienării și ale simulacrelor de libertate, credință și iubire, adică libertinaj, superstiție, sex.
Anii ’60 ai secolului trecut au dat semne evidente privind descompunerea Temelor Esențiale, autorul prezentând atât fapte obiective cât și ecoul lor în gândirea și sensibilitatea sa. Aceste teme sunt Franța, simbol (pentru un „apatrid“, așa cum se autodefinește Th. Molnar) al națiunii culturale de care autorul simte că aparține; Biserica, păstrătoare și continuatoare a sacralității; Universitatea, fundamentul cultural solid ce trebuie să formeze dintr-un tânăr un gentleman al societății respective; Cultura, având rolul de a cultiva pe solul uman personal și social armonia dintre Adevăr, Bine și Frumos. Toate aceste Teme formează sistemul circulator al omenirii, modalitatea prin care oamenii și-au putut comunica – de la o generație la alta, de la un neam la altul, de la un spațiu la altul – asemănările și diferențele, fiind unii în raport cu ceilalți reperabili și identificabili. Sigur, Universitatea ca instituție de educație, așa cum e înțeleasă de la apariția sa, nu a aparținut tuturor timpurilor și civilizațiilor, dar întruchipează formarea superioară și, cel puțin în spațiul vast cucerit de lumea greco-latină, ea a lăsat urme fără de care Europa nu ar fi fost aceeași.
Despre Franța, a cărei limbă și cultură autorul le-a iubit nespus, el afirmă că și-a trădat istoria și civilizația străveche, căzând în preluarea (nu doar imitarea!) în propriul fel de a fi a modelului american chiar și atunci când dorea să arate că este împotriva tăvălugului de peste Atlantic. Avântul avangardismelor de tot felul, alterarea stilistică prin jargon, explicații greoaie unde înainte literatul de viță nobilă aducea claritatea printr-o imagine, conținutul tulbure, încâlcit, obsesia pentru introspecție („efectul Freudˮ în literatură), terminologia fără corespondenți în discursul interior, noua religie reprezentată de tehnologie, pedagogia progresistă, sociologia matematizată, filosofia sectară (a „presupuneriiˮ), dezvoltarea disciplinelor umaniste după model mecanic, prin deconstrucție și structuralism – sunt simptomele cele mai importante ale trădării Franței (poate fi înțeles în ambele sensuri, ca agent și ca obiect al trădării). Evenimentele din mai 1968 au reprezentat începutul americanizării Franței și a Europei, fiind aceleași scene privite de autor în New York: „ruptura structurilor și a legăturilor sociale, apariția unor fisuri în familie și în școală, banalizarea aspectelor vieții și, mai apoi, efectele nefaste din arhitectură (Pyramide du Louvre, Beaubourg, coloanele lui Buren, Opéra Bastille). Parisul nu mai era Paris. Depersonalizarea, desacralizarea învinseseră. (…) Neputând [burghezia gaullistă, n.n.] să imite «Curtea de la Versailles», obiectul imitației era America și destrăbălarea ei, mai ales a clasei de mijloc, ideologia ei interminabil sarcastică, formulată pentru cucerirea galaxiei. (…) Rezultatul: familii devenite victime ale noii mobilități sociale; școală permisivă, imigrație sălbatică, fapt care aducea, aparent paradoxal, condamnarea diversității atât de promovate prin sloganeˮ (p. 23).
În artă asistăm la o renunțare (premiată, deci încurajată) subită la toate regulile. Clasicismul antichității grecești și creștinismul, ambele având o axă metafizică, creau în interiorul unui cadru, acesta presupunând reguli, metode, limite, evoluție în timp, armonie, obiectiv care transcende omul. „Pătrunderea Americii a însemnat nu atât forme noi, cât abandonul formelor. Era începutul debandadei: în moravuri, în maniere, în stil, în viziunea asupra lumii. (…) Cultul bizarului și al absurduluiˮ (p. 24).
Luciditatea unui adevărat european se află în contrast izbitor cu perfidia ideologilor Europei unite, o invenție-trădare, cum o numește Th. Molnar, pe care Franța a acceptat-o pentru a găsi ceva cu care să-și făurească o „faimă de doi baniˮ, singura pe care o mai putea avea după 1945. Trădarea, simbolizată de moneda euro, a camuflat-o însă în așa-zisa rezistență față de superputerea de peste ocean.
Problema generală, putem spune, este că în lumea unde modelul mecanic, repetitiv și eficient, încarnat de mașină, câștigă zilnic teren în fața spiritului socratic și creștin centrat pe viața interioară, fiecare națiune a devenit un fel de Franță de după mai 1968.
Critica la adresa reformelor Bisericii (Catolice, Th. Molnar fiind el însuși catolic conservator) începe cu referirea la evenimentul religios major desfășurat în primii ani ai aceluiași deceniu, al șaselea, anume Conciliul Vatican II. Fără a intra în detaliile și motivațiile acestei revoluții, mă opresc asupra unor efecte: „teologii lumii noi aderă la aceleași programe – în privința «problemelor zilei» – ca și ideologiile laice, agenții de publicitate și politicienii. În concluzie, Biserica propune o lume laică, social-democrată și comercială, și «vinde» globalizarea planetară cu același conținut și cu aceeași fervoare ca și ONU, NATO și birocrații de la Bruxellesˮ (pp. 30-31). Religia și cultura, afirmă Molnar, sunt cele care duc la conturarea unui sens interior, a unui fundament de judecată în funcție de care se realizează adevărata ierarhie din cadrul reflecției: „inteligența trebuie adesea (mereu?) să se supună judecății morale, iar aceasta credinței, fără fanatism, dar fermˮ; în schimb, „tentația noastră majoră este aceea de a adera la iluzii, capcană foarte periculoasă, fiindcă e marcată de idolatrie: indolență a reflecției, prea multă stimă de sine și infatuare, fals sentiment de plenitudine. Pe scurt, orgoliu, absența modestieiˮ (p. 32).
Pașii înapoi făcuți de Biserică pentru o „conciliereˮ cu lumea laică au dus la o conciliere cu patimile ei, nu cu adâncul omenesc pentru a-i alina rănile; acest regres poate fi comparat cu micșorarea luminii farului, ducând inevitabil la rătăciri fatale pentru mulți dintre cei care caută un reper să ajungă cu bine la țărm: „Dar e vorba de mult mai mult decât de moravuri depravate. Lumea a mai văzut așa ceva. Nouă e lichidarea forțată, statală dar deja mondială, a structurilor familiale, sociale, de la bărbat la bărbat, de la bărbat la femeie. Familii de lesbiene cu dreptul de a adopta copii; culte orgasmice; jocuri sexuale la școala primară; interdicția ca părinții să-și spună cuvântul atunci când fiica lor concepe, apoi avortează; secte satanice; scene de viol urmate de tortură și de omor autorizate pe video de Curtea Supremă, în numele libertății de expresieˮ (p. 34); „Mai mult decât Simah, eu îmi dau seama de decadență, de sfârșitul, nu al unei epoci, ci al unei reconstrucții posibile. Noi nu am schimbat mobilele, am demolat casaˮ (p. 35).
Universitatea, cea de-a treia Temă Esențială, nu se află deloc într-o situație mai bună. După al Doilea Război Mondial, „piramida școlarăˮ, construită încă de pe vremea lui Platon și Aristotel din discipline care să asigure cunoașterea și contemplarea cu scopul de a te înălța la esențial, a fost dărâmată. Aceasta nu stopează setea firească de adevăr a tânărului, însă, în lipsa cadrului care să vină în întâmpinarea unei nevoi vitale, antenele morale slăbesc și studentul („produsul universitarˮ) se va înregimenta în tristul mecanism social, perpetuându-l: „În locul adevărului, se inculcă un relativism devastator, disprețul față de profesori, revolta contra programelor lipsite de valoare, care fac din el o ființă distrată, lipsită de curiozitate, cinică – finalmente un nihilist în miniatură. Povara unei politici școlare gândite ca o afacere devine în curând apăsătoare pentru el. Pentru un salariu bun și o adaptare la societate, el acceptă să își golească sufletulˮ (p. 39). A gândi politica școlară ca o afacere înseamnă să faci o prioritate absolută din profit acolo unde nu este deloc recomandat. În lumea antică, universitatea era modelată de un grup restrâns în jurul unui Platon și aspirând să cunoască esența lucrurilor; în abația medievală ea aspira la un dincolo spiritual; în lumea contemporană universitatea este concepută după modelul industrial, uzina în care muncitorii produc instrumentele bunăstării – acesta este campusul luat cu asalt în fiecare an de masele viitorilor producători.
Universitatea a devenit un auxiliar al multiplelor tranzacții ale pieței, impunând tot mai mulți tehnicieni și specialiști, astfel încât învățământul (cândva) universitar s-a încadrat în rubrica școlii tehnologice. De aceea diplomele emise nu au acoperire culturală, ci reprezintă „niște certificate de competență tehnico-birocraticăˮ sau „un fel de carnet de membru de sindicatˮ. Pentru a da impresia de echilibru, „tartuferia“ a introdus sub eticheta de „cultură umanistăˮ discipline de psihologie, de cooperare, de human management, de promovare a înțelegerii rasiale sau între sexe, având rolul „de a înlesni colaborarea între lucrătorii uzinei-planetă. (…) Goethe, scriind către Frau von Stein, în 1786, afirmă că «lumea noastră (deja!) devine un mare spital, în care fiecare dintre noi e infirmierul celuilalt». (…) poetul german a sesizat deja apariția unui tip uman, jalnic și smiorcăit, omul «transparent» al filosofiei moderne, care are nevoie de doze importante de «sfaturi psihologice». Ceea ce nu e deloc în contradicție cu imaginea sa colectivă: o umanitate debilă, robotizată, interiorizând în chip de etică regulile unui infantilism pronunțatˮ (p. 43). În contextul noilor discipline „umanisteˮ un loc aparte îl deține literatura motivațională, ale cărei limbaj și criterii de „salvareˮ o apropie foarte mult de o sectă. De altfel, se poate spune că ispita gnozelor a rămas până astăzi, deși a început să ia forme edulcorate, patetice sau chiar ridicole.
Realitatea decadentă/decadenței, ai cărei nori s-au ivit în perioada postbelică, nu a mai lăsat nicio îndoială despre forța sa în anii ’60, când la universitățile din Berkeley (1964) și Sorbona (1968) s-a dat tonul la… orice. Lupta împotriva instituțiilor care au însemnat ceva în menținerea continuității spirituale reprezintă un front ce nu putea fi ratat de valul dez-ordinii globale: „La Berkeley, studenții protestatari încă mai purtau cravată, dar au redactat un manifest prin care își invitau colegii să «utilizeze peste tot, inclusiv în sălile de clasă, un limbaj murdar» (speak dirty!). La Paris (unde, în mai 1968, am regăsit aceleași scene de stradă precum în ajun la New York), studenții au aruncat gunoiul în capul rectorului Paul Ricœur; la Columbia University, au ocupat biroul președintelui și au defecat pe masa lui; la Freie Universität din Berlin, o studentă și-a descoperit sânii, provocând astfel un atac cardiac profesorului Adorno, care era împreună cu Marcuse, marele adept al tuturor libertăților. Se cuvine să facem observația că aceste afirmații, gesturi și acțiuni erau cele ale terorii care se declanșează de obicei prin «desacralizarea» persoanelor și obiectelor purtătoare de prestigiuˮ (p. 72).
Cultura, un alt pilon pe care s-au sprijinit civilizațiile, în special cea europeană, este grav afectat prin dezvoltarea „unui fel de turism cultural. (…) Exact asta fac universitățile de stil nou: în loc să reprezinte continuitatea, care e sinonimă cu cultura și care constituie cea mai prețioasă realizare a generațiilor, un fel de imortalitate a rasei, ele servesc drept supermagazin pentru curiozitatea sau lipsa de curiozitate a momentuluiˮ (p. 44). Din păcate, de la Kant la Nietzsche și Freud – scrie Molnar vorbind despre orizontul cultural deschis de Iluminism –, majoritatea teoriilor sunt variații orbești pe tema infailibilității personale și a solipsismului. De aici libertatea de a inventa „infinite metode manipulatoareˮ, o consecință firească a proiectării unei culturi din centrul căreia au fost alungate imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu.
Eseul „Omul și mașinaˮ ar fi meritat o prezentare separată, dar, întrucât este legat de pierderea Temelor Esențiale, am încercat să fac unele trimiteri și mai sus, iar în rândurile următoare mă voi limita la a enumera o mică parte dintre subiectele tratate de autor. Din păcate, literatura apărută pe acest subiect a ajuns la o anumită superficialitate, făcând să fie trecute cu vederea problemele acute, așa cum un bandaj ascunde o rană foarte adâncă. Nu este și cazul lui Thomas Molnar, care analizează creșterea și descreșterea dorinței omului de a imita mașina încă de la Democrit (protopărintele celor care se închină la zeul tehnologiei), echilibrând ca nimeni altul istoria ideilor și a culturii cu exemplele bine alese.
O explicație a apariției acestui nou vițel de aur se pare că se găsește în teama de anarhie, care implică dorința de ordine perfectă, însă ordinea fără transcendent duce la crearea și adoptarea unui model ce funcționează după principiile mecanicii. „Raționamentul ascuns, începând cu secolul al XVI-lea, este că legile mecanizării, sprijinite pe o bază matematică – ea însăși modelul filosofic al lui Pitagora și al lui Platon – oferă mai multe garanții decât Dumnezeu și rugăciunile adresate Luiˮ (p. 133). Modelul a luat forme diferite ideatic și tehnologic, însă acum este considerat singurul model bun, creând un drum cu sens unic. Există de multă vreme niște prototipuri sau cazuri limită pentru cei care au făcut o religie din progresul tehnologic și un ritual din experimentul științific: perpetuum mobile (idealul reducerii la zero a factorilor opuși mișcării) și mașina inteligentă, ce presupune „adaptabilitatea materiei la spirit sau, dacă vreți, intelectualizarea materiei. Oricum, se depășeau limitele pe care pare să le impună dualitatea intrinsecă a ființei umaneˮ (p. 109). Iar pentru că este dovadă de nebunie să privești omul și lumea prin tija unui pai, crezând că beneficiezi de cea mai bună perspectivă, în plus obligându-i și pe ceilalți să creadă asta, e firesc să apară efecte personale și sociale tot mai grave pe măsura trecerii timpului. Așa se întâmplă – afirmă Molnar făcând trimitere la cartea lui Georges Steiner, Réelles présences. Les arts du sens – și cu „forfota tragicomică a «cercetării» științifice din laboratoarele noastre, din întreprinderile industriale/comerciale. «Cercetarea» a devenit parola pentru pseudoelita universitară, chiar dacă această cercetare e lipsită de un obiect identificabil și mai ales lipsită de seriozitate. Îi vedem efectul nefast în muzee și galerii de artă, unde orice asamblare de obiecte heteroclite trece drept operă de artă, candidată la premii, burse, suport publicitarˮ (p. 123).
Punerea în practică a vechiului ideal mecanicist a început în jurul anului 1750, când au apărut primele condiții propice, atât teoretice (apariția Enciclopediei franceze, 1751), cât și practice, odată cu producția industrială și cu masele dezrădăcinate ce contribuie la extinderea ei. Industrializarea a continuat cu darwinismul, „unde mecanica se manifestă în pretinsa adaptabilitate – mecanică! – a organelor la condițiile de existență; și se termină (?) prin ultimul produs comun al industriei și biologiei, când noua rasă, omul planetar, devine el însuși mașină, deci perfecțiuneˮ (p. 139).
În societatea spectacol, noii piloni sunt golirea Cerului, adică secularizarea, „mecanica fiind copilul nelegitim al demitologizării radicaleˮ (p. 132), apoteoza inutilului (marcă a societății industriale), socializarea omului interior (viața intimă este subiectul celei mai savurate publicități), cercetarea științifică (din toate domeniile) fără orizont, de aceea atât de schimbătoare în alegerea ipotezelor, obiectului, încercând să mascheze vidul cultural, pierderea logos-ului și a coerenței discursului, crearea planului unic, prin abolirea distanței între „a fiˮ și „a trebuiˮ, pierderea distanței critice, din moment ce alții ne pun permanent în față o imagine în care toate lucrurile, oricât de divergente, par să se concilieze fără probleme, jocul de dragul jocului și mobilitatea cu orice preț, recrearea lui Adam după modelul mașinii, omul unidimensional al „limbajului orizontalˮ, fără mit și imaginație, trăind în lumea „atât de plină și de mulțumită de ea însăși încât o altă lume să nu fie nici măcar imaginabilă, gândită, dorităˮ (p. 87), societatea „deschisăˮ a existenței predeterminate între doi poli: economia și petrecerea timpului liber; este o societate mecanizată ce tinde către mecanizarea totală, pentru că mașina nu tolerează obstrucțiile în funcționarea ei; peste toate tronează „un du-te vino permanent, într-o atmosferă de banalități – și numim acest talmeș-balmeș cumplit și deghizat transparență!ˮ (pp. 146-147).
Așadar, umanism fără om, rațiune fără transcendent, sau alungarea raționalității reflexive, teleologice (a scopurilor) pentru a lăsa suveranitate absolută raționalității instrumentale, a mijloacelor de realizare a scopurilor prestabilite de alții.
Sigur, iubitorii de sloganuri au grijă să vorbească despre anomia care nu se va opri, din păcate, aici, în termenii unei „renașteriˮ, așa cum tragica proclamare a „morții lui Dumnezeuˮ de către Nietzsche a fost salutată drept o „răsturnare a valorilorˮ, ca și când ar fi vreun motiv de bucurie să vezi o corabie cu susul în jos.
Comentarii