Poate că cei mai mulți sunt familiarizați cu diferența dintre acești termeni, însă probabil destul de puțini cunosc abordarea pe care o are în vedere Georgios I. Mantzaridis, autorul cărții Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr (Editura Bizantină, București, 2002), tradusă din neogreacă după originalul apărut în anul 2001, de către pr. prof. dr. Vasile Răducă.
Globalizarea promite extinderea până la totalitate a fluxului bunurilor, serviciilor, informațiilor, tehnologiei. Fenomenul este foarte complex și în mod esențial duce la sărăcirea persoanei, pentru că un angrenaj uriaș este pus în mișcare de dorința de a le prinde în iureșul său pe toate ale vieții, inclusiv sufletele celor globalizați. La nivel politic tinde să unească diversele uniuni; la nivel religios încearcă unirea ca într-un teasc a credințelor ce nu pot fi unite; iar la nivelul cel mai subtil, duhovnicesc, reduce moralitatea (răsărită în creștinism din ontologia Persoanei) la morală socială, adică o relativizează. Ca atare, globalizarea are ca ultimă (sau penultimă) stație însingurarea până la incapacitatea de a mai recunoaște subiectul uman printre atâtea obiecte și simulacre ale persoanei. Forme ale globalizării înaintea secolului nostru au existat în manifestarea istorică a marilor imperii, cel mai trainic fiind Imperiul Roman, iar cel mai brutal internaționalismul comunist. Însă cel puțin globalizarea nu putea include dimensiunea virtualului așa cum îl înțelegem astăzi – magia simulacrului co-prezent realului, împletit cu realul și tot mai mult substituit acestuia. După cum se știe, credibilitatea surselor de informare a scăzut enorm odată ce inteligența artificială este implicată în crearea de conținuturi cu teme culturale, istorice, politice și chiar… liturgice.
Trăim cumva anecdota cu cel care se distra pe seama consătenilor, mințindu-i în gura mare că vine ursul; până când ei s-au săturat și nu l-au mai băgat în seamă, deși ursul venise, în cele din urmă. Totuși, ne putem imagina că sătenii din anecdotă au înțeles cum stau lucrurile, au putut evalua situația, au tras învățăminte și le-au transmis generațiilor următoare: să nu te joci cu simularea realității când este vorba despre pericolul de moarte, deci nu te joci cu minciuna, indiferent de expresia ei. Noi, cei de acum, ce mijloace avem pentru a evalua părțile unui sistem de informații ce reprezintă o țesătură constantă de adevăr și simulacru, de real și virtual? Niciunul, dacă rămânem în interiorul sistemului; șansa înțelegerii există doar dacă reușim să ne distanțăm de acesta, într-o perspectivă ce permite buna observare. Este ceea ce ne propune și Georgios Mantzaridis în cele 12 capitole ale cărții, demersul său fiind axat pe semnificația adâncă a universalității.
Dacă globalizarea este manifestare a dorinței de putere, stăpânire și autodivinizare, universalitatea, susține Mantzaridis, vizează mântuirea persoanei. În pofida uniunilor pe care le creează în numele banului, la nivel spiritual duhul globalizării este cel al căderii adamice: egocentrism, diviziune, învinovățirea celuilalt, mândrie. În schimb, universalitatea înseamnă recuperarea și restaurarea umanității, realizată prin Hristos – noul Adam – care și-a asumat firea umană și a îndumnezeit-o. În Sine i-a unit pe toți oamenii, iubindu-i cu aceeași măsură a jertfei supreme. Mântuirea „obiectivă” este împlinită, însă ea trebuie să fie acceptată și sădită în solul inimii de fiecare persoană, pentru că libertatea rămâne neștirbită: un dar oferit cu forța ar ieși din logica dăruirii. „Mântuirea omului constă în cele din urmă în restabilirea unității și a universalității sale. Cu cât omul, ca persoană sau ca omenire, prezintă sciziuni, nu este mântuit cu adevărat. Adică nu reflectă în el integritatea arhetipului său care este Dumnezeu Însuși. Expresia «după chipul și asemănarea» lui Dumnezeu nu se referă numai la fiecare om în parte, ci și la întreaga omenire. (…) Omul se mântuiește atunci când devine ființă universală, drept care se întregește și în calitate de făptură care îl reflectă pe Dumnezeu. Și lumea se mântuiește atunci când va fi formată din oameni universali, adică oameni care o restabilesc în starea ei de reflectare a chipului și a asemănării lui Dumnezeu” (p. 24).
Există aspecte pozitive ale globalizării care pot fi utilizate în perspectiva universalității creștine. De pildă, mijloacele de a veni în sprijinul semenilor sunt mult mai numeroase. Desigur, ele sunt ambivalente, ceea ce înseamnă că aceleași instrumente pot fi îndreptate împotriva oamenilor. Totuși, tendința globalizării este polarizarea bogăției, chiar dacă în acest proces cei exploatați se pot bucura temporar de prosperitate. Însă cu ce preț? Cedarea resurselor sau vânzarea lor la prețuri nesemnificative; mâna de lucru ieftină și dependentă de investitorul care amenință să plece dacă nu i se mențin privilegiile; clasă politică cumpărată să tacă și să facă jocul celor care i-au cumpărat; piețe ocupate cu prețul distrugerii producătorilor locali, obligați prin tot felul de măsuri fiscale să devină consumatori; servirea constantă și, la nevoie, foarte intensă a ideologiei care să te convingă că totul este bine așa, sau, oricum altfel ar fi fost de-a dreptul apocaliptic. Cu alte cuvinte, prețul confortului trecător este maxima vulnerabilizare. Exemplul extrem îl constituie „politica de piranha” a unor corporații preocupate de extragerea aurului: timp de câțiva ani au dat de lucru unei mici părți a populației, apoi i-au lăsat într-un iad ecologic, cu pământul și pânza freatică otrăvite, expuși la orice pas îmbolnăvirii și morții. Așadar, logica globalizării este de natură distructivă în ultimă instanță, pentru că spiritul ei este acela al banului și al puterii. Pentru o astfel de logică, cei care stau în calea tăvălugului sunt neînsemnați; de aceea, nu doar exploatarea celor mulți și slabi, ci și exterminarea celor nedoriți își găsește bine locul pe drumul către zeul progresului. Nu degeaba Apostolul Pavel numește iubirea de arginți închinare la idoli: o astfel de iubire se substituie comuniunii cu Dumnezeu și astfel „banul primește dimensiuni metafizice. Devine Mamona, care se luptă cu Dumnezeu, care robește omul și duce la amoralism. (…) În felul acesta au început [cei care au îmbrățișat ideologia dezvoltării economice, pusă în circulație de Harry Truman, în 1948, n.n.] să se transforme în mașini de consum, să-și piardă universul lor interior, să uite neliniștile lor duhovnicești și să identifice libertatea cu anularea limitelor consumului și a circulației” (pp. 14-15).
Drept dovadă că miezul globalizării este putred îl reprezintă golirea de sens a principiilor morale, pentru că atunci când le dai orice întrebuințare îți convine, nu poate fi alt rezultat decât relativizarea. Farul dezrădăcinat și luat de ape nu mai este reper, ci doar obiect purtat de val; chiar de ar păstra lumina, atributul de reper este pierdut și mai mult ar deruta pe cei care au nevoie de el. Standardele morale au fost dintotdeauna încălcate uneori chiar de către cei care le predicau, ființe imperfecte fiind, însă aceste standarde nu-și pierdeau nicicum valoarea. În epoca globalizării, reperele morale sunt folosite pe post de paravan, în procesul de justificare a acțiunilor ce încalcă grosolan moralitatea. Aceasta, spune Georgios Mantzaridis, este ipocrizia de neimaginat ce are la dispoziție toată puterea de a deforma adevărul și de a realiza orice ticăloșie pe care o prezintă ca intervenție umanistă și filantropică. De exemplu, bombardarea Serbiei și Muntenegrului, declanșată pe 24 martie 1999, cu puțin înainte de Paști, timp de 78 de zile, s-a făcut pentru „eliberarea” poporului. Intervenția pretins umanistă a lăsat un dezastru ecologic, material și uman, pentru că în afara miilor de morți și răniți, alte zeci de mii de persoane s-au îmbolnăvit de cancer din cauza celor 10-15 tone de uraniu sărăcit adăugat în obuze.
Solul de nezdruncinat al principiilor morale este voința perfectă dumnezeiască. În lipsa acesteia, moralitatea sfârșește în ipocrizie, devine himeră. Tot astfel, reducerea poruncii divine la standardizare morală seacă, esența fariseismului, reprezintă o totală neînțelegere a ontologiei persoanei, care a fost făcută pentru comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Fidelitatea pentru valorile consacrate de creștinism și totodată în afara unei legături personale cu Hristos constituie „o întoarcere în timp, nu pur și simplu la iudaism, ci la cea mai decăzută formă de iudaism, la cea pe care au întruchipat-o fariseii și saducheii din Evanghelie” (p. 93).
Ordinea socială are nevoie de legi, instituții și valori, însă ele trebuie puse în slujba omului, nu ca stăpânitori ai lui. Aceasta este învățătura pe care Hristos a ținut să le-o amintească celor care făcuseră două mari greșeli: înlocuirea legii divine cu legea lor și golirea de spirit a legii, rămânând cu forma goală, cu litera. Aici întâlnim capcana moralei sterile, diferența dintre Adevăr și ontologiile goale. Prin urmare, legea divină (din care se naște morala creștină) nu trebuie separată de Legiuitorul Absolut. O asemenea separare instaurează moralități inchizitoriale, iacobine, demonice. Tagma fariseilor săvârșea (precum mai târziu Inchiziția) un al treilea păcat capital: folosea numele lui Dumnezeu pentru promovarea ideii lor despre bine. Împotriva acestor strâmbe apucături, Fiul Omului spune răspicat: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). Așa se întâmplă când cuvintele par să fie bune („respectăm regulile!”), însă slujesc scopurilor ne-bune: răul, spune Mantzaridis, nu se poate înfățișa niciodată singur, ci folosește totdeauna ceva bun ca suport ori vehicul, pe care îl alienează sau distruge. Un fel de Liberté, Egalité,… Guillotiné!
Modernitatea – și cu atât mai mult postmodernitatea – separă iubirea de adevărul Bisericii și astfel de sfințenie, iar iubirea adusă la nivel pur lumesc este, pentru cei care sunt Imago Dei, o apă ce nu astâmpără setea. „Păcatul separă. Și separația este păcat. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu îi sfințește pe oameni și-i păstrează în Biserica nedespărțită. Biserica îi unește pe oameni la nivelul care depășește viața socială convențională. Îi unește la nivelul prezenței lui Hristos în Duh. Aceasta restabilește unitatea primordială și sfințenia oamenilor. (…) Ontologia Bisericii, așadar, dictează etica membrilor săi. (…) Nu există progres în iubire fără progres în sfințenie și nici invers” (pp. 64-65). Aspirația spre universalitate, adică o aspirație hristologică, o căutare a lui Hristos Însuși – Omul desăvârșit, „arhetipul omului” (p. 39) – este esențial omenească, nu doar esențial creștină. Conform lui Tertulian, continuă Mantzaridis, sufletul omului este prin natura sa creștin. Universalitatea persoanei este o imitatio Christi, o încercare de a cuprinde în sine, adică de a iubi pe toți cei care îl constituie pe Adam; atunci omul devine cu adevărat persoană, activând ceea ce are înlăuntrul său ca potențialitate, pentru că cel ce este făcut din iubire este făcut și pentru iubire.
La polul opus, globalizarea face să dispară persoana și subminează libertatea sa: „Această credință în dezvoltarea unidimensională [economică, n.n.], care s-a substituit în mare parte credinței religioase și care a cultivat iluzia rezolvării problemelor omului prin știință și tehnologie, a creat în mod corespunzător și morala unidimensională a dezvoltării. Această morală s-a impus pentru că a dobândit un caracter mesianic și a funcționat ca o antimorală față de moralele dominante particulare ale popoarelor care au crezut în dezvoltare” (p. 121).
Dezvoltarea unidimensională impune evaluarea chiar a persoanelor și a relațiilor interumane în valori financiare, singurele care mai contează cu adevărat într-o astfel de optică. Viața se depreciază însă pluridimensional, inclusiv sub aspect economic, dându-se impresia că se îmbunătățește nivelul de trai chiar acolo unde se instalează sărăcia și neocolonialismul.
Comentarii