„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvânt, și noaptea nopții vestește știință. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă…”
În cursul anului 2009 v-am trimis prin poștă un memoriu, cuprinzând informații istorice curente, referitoare la populația ce poartă în zilele noastre numele deformat de secui (szekely, în maghiară), dar al căror nume adevărat (ascuns intenționat) a fost în mod real cel de siculi. Primind un răspuns mai mult formal (N. n. — Probabil de la vreun consilier euro-grăbit și excedat de treburile țării, dar prea puțin preocupat de istoria reală a patriei strămoșești, pe care însă, cu certitudine, va pretinde că o slujește până la epuizare!), socotesc absolut necesară această scrisoare deschisă, pentru ca totul să se plinească numai după voia lui Dumnezeu.
Așezați în partea de nord-vest a Transilvaniei, pe la începutul secolului al IX-lea, cei optsute de ostași siculi (călăreți), fugiți din Sicilia din cauza invaziei musulmane a insulei, au ajuns prin jurul anilor 830-840 în Voievodatul cunoscut în istorie drept al lui Menmurot, care i-a luat aliați în lupta contra incursiunilor frecvente venite din răsărit.
Erau un grup de ostași refugiați, originari din partea muntoasă a Siciliei, fără organizație statală, fără familii stabile etc., însă de religie ortodoxă cum era pe-atunci întreaga Sicilie, aflată sub dominația bizantină. Spre a-i câștiga mai sigur, autoritățile locale ale preromânilor, descendenți ai geto-dacilor (și ei creștini ortodocși!), le-au oferit posibilitatea acestor ostași, cu statut de mercenari, de a-și lua femei localnice, așadar de origine geto-dacă. Alianța a funcționat doar până la sosirea ungurilor…
În acest răstimp (aproape un secol!) acești siculi refugiați s-au acomodat, au luat limba localnicilor, pe a lor purificând-o. Prin femeile pe care le-au dobândit, au deprins credințele și obiceiurile localnicilor, pe care azi urmașii, ce-și spun secui, pretind că sunt ale lor. Studiile istorice, antropologice, filologice și ale folclorului local au dovedit însă adevărul. Dintre obiceiurile rele, cu care au venit și au rămas siculii ce-au ajuns în Europa din Asia Mică, menționăm unul pe care îl aflăm și la lidieni, și anume acela că fetele sărace au voie să practice o vreme limitată cea mai veche „meserie” din lume, pentru a-și face zestre (Sic!). Această practică degradantă a fost combătută cu o hotărâre nebiruită de către Sfântul Mare Ierarh Nicolae, Episcopul ținuturilor lor inițiale din care siculii au fugit.
De asemenea, a mai rămas numele de Crăciun, luat de la localnici. Siculii au adus cu ei din Sicilia o varietate de alune, pe care o aflăm și în zilele noastre doar în zona locuită de secui și, evident, în Sicilia. Ei au împrumutat tot de la localnici sistemul de organizare zis „scaune”, existent în Muntenia și moștenit de la daci. Nu au reușit să dea numele de Siculia sau Sicilia ținutului în care au fost adăpostiți și omeniți de preromâni în condițiile descrise și pe care îl ocupă până astăzi, dar cu pretenții de autonomie teritorială, perseverente și tot mai sfidătoare de-a lungul istoriei, pentru că acesta avea deja numele său, încă din timpul dacilor!
Câteva evidențe lexicale revelatorii
Cuvântul Harghita, de origine semitică, aramaică, este compus din (H)arg și gita. Radicalul arg (se regăsește și în Argeș) înseamnă mănunchi de fire sau de păr și de aici meseriașul care lucrează firele (țesătorul). Cu cincizeci de ani înainte de războiul Troiei, aflăm radicalul arg în cuvântul argonauți (N. n. — E vorba de cei cincizeci de eroi greci, navigatori, conduși de Iason, care au participat la expediția pentru cucerirea Lânii de aur), având bărci cu pânze, deci textile cu fire.
Arg mai însemna și plete, fiind vorba tot de fire. Gita, desigur pluralul de la get, cuvântul întreg însemnând geții cu plete. Era portul tradițional al geților, care credeau în Apollo, cel ce purta și el plete. Acești pletoși au trăit până în zilele lui Negru-Vodă. Balada lui vorbește despre voinici cu fruntea lată și plete lungi pe spate. Așadar, Harghita era țara geților pletoși. Ar fi multe de spus în această chestiune de legitimitate istorică, cu rădăcini adânci, fiindcă și moții au purtat cândva plete.
La venirea ungurilor în zonă, siculii se constituiseră deja într-un grup al populației locale, pe cale de împământenire. La început s-au așezat în zona de la nord-vest de Oradea (există și astăzi pe acolo un sat cu un nume ce-l evocă pe acela al siculilor). Arpad cerând și el pământ lui Menmurot, a fost refuzat. El era conducătorul unui grup de ostași, aproape o mie, scăpați din Bugeac (sudul Basarabiei), unde sălașurile lor fuseseră răvășite de bulgari. Se știe sigur că ei și-au părăsit așezarea și au trecut în Câmpia Panoniei prin Pasul Prislop.
Ca și siculii dinaintea lor erau tot niște refugiați, care căutau să-și refacă viața după dezastrul provocat de bulgari. Și față de ei, Menmorut a avut aceeași politică, oferindu-le posibilitatea de a se însoți cu femei localnice, și în plus creștinându-i, ultimii sosiți fiind păgâni, dar pământ nu le-a dat. Ei fiind oameni de stepă au rămas în zona de câmpie și s-au aliat prin vicleșug cu siculii, biruindu-l și ucigându-l în cele din urmă pe Menmurot, binefăcătorul lor comun (N. n. - Încă o dată s-a dovedit, în istorie, cu un tâlc tainic, sugestiv și înfricoșător, că „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești!”). La împărțirea ținutului, Arpad a rămas cu ai lui în zona de stepă, iar siculilor le-a lăsat partea estică, muntoasă, care le convenea acestora, plecați din Sicilia muntoasă, unde s-au așezat, având misiunea de a păzi întreaga regiune de primejdiile din est.
Cu siculii, ungurii, ultimii veniți, nu au avut întotdeauna relații de prietenie, ba s-ar putea spune că de cele mai multe ori au fost dușmani, cum s-a întâmplat în secolul al XVI-lea cu Gheorghe Doja. După 1523, statul ungar este desființat, ajungând un simplu pașalâc pentru aproape trei secole, ceea ce cu românii nu s-a întâmplat, chiar dacă au plătit cu biruri și jertfe grele această neatârnare. Siculii (mă rog, „secuii”) își duc viața izolată în munții primiți de la geți și apar în istorie fără limbă proprie, cu statut de mercenari, aliindu-se cu cine plătea mai bine. Cu Ștefan cel Mare și Sfânt au avut însă bune relații, socotindu-l, numai prin puterea lui Dumnezeu, ca pe un părinte.
Amăgirea siculilor de către unguri
Neavând limba lor, au căzut însă sub influența și propaganda de mai târziu a ungurilor (N. n. — Desigur, numai după ce aceștia nu au mai fost pașalâc!), împrumutând limba maghiară. După conflictul cu autoritățile austro-ungare din deceniul opt al secolului al XVIII-lea, când ungurii au masacrat într-o pădure 60.000 de refugiați siculi (deveniți secui — Sic!), tot ei au schimbat politica față de aceștia, acoperindu-le originea prin fel de fel de teorii pseudoistorice, din care să reiasă că ar fi „frați” cu maghiarii, dar veniți tot din răsărit! Apoi, după un nărav mai vechi, i-au atras de partea lor, asmuțindu-i împotriva românilor, prin orice mijloace (N. n. — Fără vreo minimă inhibiție morală sau mustrare de conștiință, după principiul machiavelic arhicunoscut!).
Spre a-i câștiga i-au înscris în faimoasa „Unio trium nationem”, care cuprindea pe toți alogenii din Transilvania, făcându-i autohtoni și excluzându-i evident pe români… Pierzând legătura cu Izvorul cel viu al Ortodoxiei, urmașii siculilor, secuii, au trecut (în mod prozelitist) la catolicism, dar nu i-au urmat pe unguri în calvinism. Acum opera de naturalizare etnică fiind încheiată, le-a fost relativ ușor ungurilor de a lega de istoria lor o populație fără istorie! În momentul de față, minoritatea secuiască, alcătuită din descendenții străvechilor siculi, de rasă albă semitică, ortodocși inițial, se află înhămată la căruța maghiară, deși sunt cetățeni români, slujind unor interese străine lor și răzvrătindu-se de fapt împotriva celor care le-au dăruit soții și mame.
Din punct de vedere etnologic, ei sunt (ca și mulți maghiari stabiliți pe meleagurile noastre) frați materni cu românii, cu deosebirea că maghiarii au reușit să impună femeilor românce ce le-au fost date de Menmurot limba lor, lucru destul de lesne de realizat, având în vedere nivelul cultural și modul în care s-au însoțit cu aceștia, ele nereușind de cele mai multe ori să insufle copiilor limba lor, ci adoptând-o pe aceea a soților, care în condițiile vremii erau mai mult niște stăpâni de sclave decât niște soți legiuiți…
De altfel, această stare psiho-socială este consemnată în tradițiile din Ardeal ale românilor. Se spune, glumind serios, că ungurul când se întoarce acasă, de obicei într-o stare de saturație bahică, își aduce confuz aminte cum soția i-ar fi fost infidelă și-atunci îi administrează pe loc o corecție euro-profilactică! Un astfel de comportament brutal este o rămășiță a unor obiceiuri barbare, care nu are nimic de-a face cu familia creștină a autohtonilor din Ardeal.
Despre dreptul la stăpânire
În ceea ce privește dreptul la stăpânire al unui teritoriu există, desigur, mai multe concepții, dintre care ne oprim la acestea trei principale:
- Prima este cea a întâiului sosit, străveche, firească, normală și morală, consfințită în timp prin legi scrise și nescrise, cate printr-o stranie amnezie selectivă și printr-o sincopă morală abuzivă, este socotită — de către forurile europene actuale cu o „democrație matură” — din ce în ce mai „desuetă”, dar numai în cazul altora, cu „democrații tinere”, căci sinecurile proprii și le apără cu mii de vicleșuguri și chichițe avocățești;
- A doua este cea manu militari: a cuceririi sau a apărării prin vărsare de sânge a acestui drept, de care istoria nu duce nicicând lipsă;
- În sfârșit, mai nou, se utilizează cu succes cumpărarea silită a dreptului la stăpânire, cu „forme europene legale”, adică închinarea pe față la capiștile idolești moderne ale lui mammona… Această concepție profund amorală, necruțătoare și inumană (N. n. — Pe alocuri, chiar demonocratizată — Sic!), blindată și securizată până la saturație cu norme și standarde arbitrare și părtinitoare, tinde să reglementeze prin globalizare și mondializare forțată un capitol esențial din viața oamenilor: dreptul de proprietate asupra propriilor bunuri dobândite prin muncă cinstită, căci eforturile tututor guvernanților actuali ai lumii, indiferent de neamul căruia îi aparțin, ca la o comandă ocultă teribilă, se ocupă perseverant și entuziast numai de controlul la sânge al bunurilor contribuabililor onești și nicidecum al celor obținute prin înșelătorii și abuzuri de toate soiurile de către slugile fidele ale lui mammona, care nu au desigur probleme litigioase cu Cezarul planetar…
În realitate, Singurul Care are dreptul de a dispune de proprietatea și stăpânirea pământului este Cel ce l-a creat! Așa că, pe bună dreptate, ne întrebăm: cui ar lăsa astăzi Dumnezeu stăpânirea acestui pământ al Ardealului, fiindcă de dat știm cu toții cui l-a dat, adică strămoșilor noștri?
Păstrează El dăruirea făcură de la început geto-dacilor sau pentru diferite păcate, ale lor și ale noastre, acest legământ divino-uman poate fi călcat de orice venetic sau ritor mult și rău vorbitor pe la cancelariile apusene?
Cei care ar voi să-i lipsească pe români de acest dar nu pot aduce argumentul sângelui. Acest pământ a fost de cel puțin două milenii „păstrat și câștigat cu sângele pe care fără precupețire străromânii și românii l-au vărsat pentru apărarea și stăpânirea lui, umplând sinaxarele cu Sfinți Mucenici. Rămâne de discutat pretenția mai mult decât dubitabilă a cumpărării.
Aici, însă, se pune întrebarea: îngăduie Bunul și Dreptul Dumnezeu să-i negustorească cineva în mod nelegiuit darul? Vânzându-și pământul, acești nefericiți vânzători l-au întrebat oare pe Făcătorul și Dăruitorul tuturor celor văzute și nevăzute; ne dai voie sau ne îngădui să vindem ceea ce Tu ne-ai dăruit? Și cum de cele mai multe ori stăpânirea pământului se face prin moștenire, cei de astăzi moștenind ceea ce le-au lăsat strămoșii lor, îi întreabă cineva pe moștenitorii de drept (adică, românii) dacă sunt de acord cu vânzarea? Ne punem această întrebare firească, gândindu-ne că nimeni nu a putut stabili vreodată norme terestre precise de evaluare a sângelui mucenicesc vărsat de către strămoșii noștri pentru apărarea Ardealului și nici nu le va putea stabili vreodată, chiar dacă însuși dracul vânzărilor s-ar așeza la masa licitațiilor și tranzacțiilor măsluite, pentru simplul motiv că dracii nu pot sta nicicând la masa sfinților!
Cei care după „revoluția” din '89 au „conceput” noi și strâmbe legi de vânzare a pământului, la Judecata cea nemitarnică (atât individuală, cât și generală) vor da cu certitudine socoteală înaintea Marelui Dăruitor, dar și a acelor strămoși ce-au mușcat țărâna în care și-au vărsat sângele lor nobil și nevinovat, devenit noul preț oferit spre păstrarea proprietății primite în dar de la Dumnezeu, la Tronul Căruia cer dreptate cu temeinică îndreptățire.
(N. n. — În mod sigur cine citește sau recitește opera marelui savant și patriot creștin ortodox, Onisifor Ghibu, va înțelege mai adânc de ce nimeni din lumea aceasta, indiferent de rangul său efemer, nu poate sfida nebunește poruncile și rânduielile Celui de Sus, Care îndelung zăbovește, dar și răsplătește, prin Judecățile Sale, drepte și de nepătruns! Profesorul Onisifor Ghibu, prin geniul și harul său diplomatic nepereche, cu argumente și documente indubitabile, a reușit la vremea lui să determine Vaticanul a se convinge singur că, în raporturile istorice tensionate dintre români și unguri, dreptatea este de partea românilor, prevenindu-ne totodată asupra pasivității diplomaților și politicienilor noștri, care repetă stereotip aceleași grave erori din lașitate, permițând astfel propagandei maghiare anexioniste, tenace, duplicitare și cinice, să câștige adeseori teren de-a lungul timpului).
Acestea toate vi le reamintim domnule Președinte, fiindcă dvs. veți fi cu certitudine unul dintre cei care, prin dumnezeiasca iconomie, sunteți chemat să dispuneți, în anul mântuirii 2010 d.H., soarta darului făcut de Dumnezeu strămoșilor noștri daco-geți. O țară întreagă stă cu ochii țintă și cu urechile atent îndreptate către dvs,, așteptând să afle în care tabără vă veți așeza singur, prin iscălitura ce-o veți da în zilele ce vin, fiindcă nimeni, nici măcar președintele unei țări democratice, nu poate sluji la doi stăpâni…
27 iulie 2010 Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, Cuv. Antuza; Cuv. Manuel
Post scriptum
Acest pământ românesc din moși-strămoși a fost presărat de-a lungul secolelor cu două categorii de fapte:
- Din partea autohtonilor cu faptele jertfitoare ale credinței ortodoxe (slăvirea Dumnezeului Cel veșnic Viu în Sfânta Predanie, rugăciunea lăuntrică stăruitoare, postul luminat, milostenia după puteri, purtarea poverilor altora, primirea cu dragoste creștinească a tuturor străinilor, cultul evlavios al morților, mai exact al celor adormiți întru nădejdea Învierii, îmbisericirea, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtășanie, preacinstirea Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, cinstirea sfintelor icoane, bărbăția duhovnicească, viețuirea jertfitoare, iertarea vrăjmașilor). Așadar, cu faptele credinței vii și ale mărturisirii dreptslăvitoare s-au nevoit urmașii geto-dacilor, ca să păstreze sfințenia acestui pământ, dar din vechime al lui Dumnezeu în care muriseră strămoșii lor;
- Cei „nou-veniți”, siculi, unguri, și alții ca ei, ce-au adus și depus pe pământul acesta sfințit ca un altar spre cinstirea lui? Ce iubește Dumnezeu, sfințirea sau nerecunoștința, ura, minciuna, răzvrătirea și pângărirea?
Noi nu cunoaștem, desigur, judecățile și alegerile lui Dumnezeu, dar luând istoria adevărată ca reper orientativ și știind bine că El scârbește întotdeauna trufia și silnicia, nu ne va fi greu să ne „dumirim”, după cuvântul inspirit al lui Nae Ionescu, asupra celor binecuvântate de Harul Său.
Fără să dăm preferință întâiului sosit, sângelui sau banului, noi punem înaintea Lui puterea sfințitoare pe care El Însuși a rânduit-o: adorarea în duh și adevăr a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel în Prea Sfânta Treime slăvit și închinat, preacinstirea Sfintei Fecioare Maria, cinstirea Sfinților, cinstirea nebiruită a sfintelor icoane și a sfintelor moaște. Aceste „cărți de joc” (după expresia recentă, trivială, nerușinată și hulitoare, a pastorului tuturor ereziilor moderne și agențiilor străine de „influență”, pripășit pe meleagurile noastre ca aprig autonomist) sunt depuse de poporul român pe masa istoriei, ca să arate lumii întregi calitatea credincioșilor care le-au săvârșit și premisele alegerii lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte, ce va alege El: învierea cu putere multă a Ortodoxiei și aducerea tuturor neamurilor pe calea adevărată a mântuirii sau stăpânirea abuzivă, nedreaptă și pierzătoare de suflete a ereziilor actuale?
(N. a. — Cititorilor, real interesați de adevărata istorie a neamului nostru, le recomandăm lucrarea extrem de documentată a profesorului Ion Iosif Russu, istoric și filolog de mare valoare, intitulată „Românii și siculii”, apărută în „Editura științifică”; în limba română — 1990 și în franceză — 1998).
„Înțelegeți dar acestea cei ce uitați pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă răpească și să nu fie Cel ce izbăvește”(Psalm 49, 23)
Comentarii