Nu putem prevedea decât probabilități
Poate că a sosit vremea ca teologii ortodocși autentici și rugătorii în duh și adevăr să vină în sprijinul oamenilor de știință contemporani, cu sinceritate, pricepere responsabilă și înțelegere luminată, învățându-i puterea rugăciunii lăuntrice neîncetate, iar savanții veritabili să treacă peste neîncrederea larg răspândită că oamenii rugăciunii inimii nu ar putea sesiza în mod esențial, semnificativ și eficient subtilitatea problemelor științifice ale timpului nostru, amintindu-le cum Einstein mărturisea cândva «că nu prea avea încredere în interpretarea indeterministă și că dezaprobă orientarea prea categorică pe care începea s-o aibă fizica (numită la acest nivel) cuantică; exagerându-și un pic gândul, el spunea că orice teorie a fizicii trebuie să poată fi ilustrată fără nici un calcul matematic, prin imagini atât de simple, încât și un copil să le poată pricepe. Desigur că interpretarea pur probabilistică a mecanicii ondulatorii mai avea până acolo! (…) Nu putem prevedea decât probabilități», obișnuia să mai spună genialul fizician.
Cu darul lui Dumnezeu, și unii, și alții, ar putea realiza mai mule în timpul vieții lor pământești, dar ceea ce este infinit mai important ar descoperi adevărul relevat în inima unui pustnic din vremurile noastre, care având deschise ambele cărți, atât cea a firii văzute, cât și cea a firii nevăzute (fiind convorbitor cu îngerii, precum odinioară Sfântul Antonie cel Mare și foarte aproape de noi, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica) obișnuia să le zică celor care afirmau cu un entuziasm pan-religios naiv și necenzurat, credincioși, necredincioși sau rău-credincioși, că toți suntem copiii lui Dumnezeu: «Da, da, toți suntem copiii lui Dumnezeu, numai că unii dintre noi umblăm mai mult pe afară!». Dacă savanții ar veni în casa lui Dumnezeu, fără prejudecăți și crispări raționaliste, cu sinceritate, smerită cugetare, lepădare de sine și îndelungă răbdare, ar descoperi cu uimire, bucurie și mult folos izbăvitor, că marii duhovnici ai timpului nostru, purtători de Dumnezeu, înțeleg mult mai adânc (decât și-ar fi putut ei închipui până acum!) complexitatea, amploarea, subtilitatea, grandoarea și limitele problemelor științifice actuale.
Înclinăm să credem că cei care nu pot explica la măsura oricărui om cu un psihism normal exprimat orice înțelegere teologică, morală, științifică sau culturală, de fapt nu cuprind nici ei, așa cum se cuvine, înțelegerea respectivă. Cu o precizare evidentă pentru cei sinceri și cu inima plecată spre smerenie: nu poți dărui învățături duhovnicești adânci celor trufași și disprețuitori cu Logosul întrupat în istorie, după cum nu se poate încredința centrul de comandă al unui reactor nuclear pe mâinile unor veleitari! În ambele situații urmează un dezastru: pentru cei care Îl ispitesc pe Dumnezeu, rătăcirea și moartea sufletească, iar pentru cei care o fac pe ucenicii vrăjitori, dezlănțuind forțe nucleare stihiale, holocaustul nuclear…
Putem realiza, în mod tranșant și extrem de plastic, că pentru a ajunge la cele mai simple, dar tainice întâlniri și înțelegeri divino-umane, nici cele mai sofisticate mijloace de investigație moderne nu sunt suficiente, întrucât în «camerele moi ale inimii» (Ioan Alexandru), percepută ca organ spiritual central, nu se poate pătrunde cu nici o forță omenească (în tradiția isihastă, autentică și bimilenară, mintea coboară în inimă și nu inima se înalță spre minte, decisivă pentru mântuire fiind credincioșia inimii și nicidecum mândria minții oricât de înzestrată!), iar la cea mai confidențială întâlnire și consfătuire interumană, folositoare sau nu, întotdeauna Dumnezeu este prezent în chip nevăzut, câteodată și văzut!
În acest sens asigurator și încurajator, reamintim aici cuvintele puse pe seama Sfântului Dionisie Areopagitul (pe vremea sa, sfârșitul secolului al V-lea și începutul celui de-al VI-lea, autorii nu erau atât de zeloși cu paternitatea scrisului lor, pe cât erau de doritori ca ideile din lucrările lor să-și găsească o cât mai largă răspândire): «Trebuie să știm că mintea noastră are puterea de a înțelege, prin care ea vede cele inteligibile; unirea, însă, prin care ea se apropie de cele mai presus de dânsa, depășește puterea ei. După aceasta trebuie înțelese cele divine, nu după felul nostru…»". Cu ale cuvinte, self-ul divin stă în mod firesc, definitiv și irevocabil deasupra oricărui self uman oricât de ingenios și afinat ar fi el.
Tocmai de aceea sumele exorbitante alocare «securizării maxime» a anumitor obiective științifice terestre sunt de cele mai multe ori precare și ineficiente, întrucât mijloacele de cenzură și îndreptare cerească intervin întotdeauna proniator, cu o subtilitate, finețe, precizie și eficiență fără corespondențe lexicale terestre satisfăcătoare, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori, uneori absolut imprevizibil, de-a lungul istoriei umane. Temeiul îl aflăm tot în Scriptură, Cartea Facerii cap. 9 — 11: «Și închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului și nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul». Legământ reînnoit și prin cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Împăratul Vieții, Care a făgăduit tuturor celor care-L mărturisesc prin fapte, drept învățând și săvârșind Cuvântul Adevărului Său: «Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și vi se va da vouă».
Dumnezeu este Iubire
După cum se poate sesiza, noi credem cu tărie, prin această smerită și sigur insuficient diortosită lucrare, că Îi cerem stăruitor Mântuitorului Hristos să se facă voia Lui, atât în cer, cât și pe pământ, precum îl rugăm în «Rugăciunea Domnească», fiindcă numai El știe cu certitudine ce să ne lase, ce să ne ia și ce să nu ne prisosească, mai cu seamă în aceste vremuri de răscruce și cercetare de Sus, în care ne facem rău singuri și vedem cu durere cum învățăm orice în afara bunătății, fiindcă nu avem catedre de bunătate, deși până și copiii simt că în fața Dreptății lui Dumnezeu ne închinăm, dar în fața Bunătății Sale îngenunchem!
Toate învelișurile realităților succesive ale cunoașterii umane ne tăinuiesc și destăinuiesc în cele din urmă acest adevăr dumnezeiesc străvechi și nebiruit: «Dumnezeu este Iubire!». Primul și ultimul cuvânt în viața noastră Îl are întotdeauna Dumnezeu, dar Iubirea Lui este veșnic Dreaptă, iar Dreptatea Sa de-a pururea Iubitoare, fiindcă după acest semn se vor cunoaște și adevărații Lui slujitori, în duh și adevăr: Îl vor iubi pe Dumnezeu și întreagă creația Sa, se vor lepăda de sinele lor profan, își vor ierta și binecuvânta vrăjmașii, rugându-se pentru toată zidirea, dar vor fi și urâți din pricina Numelui Său, fiindcă mai întâi lumea L-a urât pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, pe Logosul întrupat în istorie pentru mântuirea noastră!
Aici, nu operează doar simpla explicație psihologică, larg răspândită, a înclinării noastre naturale spre a uri ceea ce nu înțelegem, de a respinge ceea ce ne cheamă la un istovitor și prelungit efort lăuntric, de a ne conserva cu tenacitate prejudecățile, fie ele și subtil disimulate în judecăți de valoare aparent infailibile, de-a nu putea răbda ca altcineva să fie nici măcar cu un pas înaintea noastră, sau, altfel spus, de a nu ne confrunta multitudinea iluziilor noastre existențiale cu Însuși Adevărul cel veșnic viu, Cel Care a adus din neființă la ființă toate existențele, căci în conceptul materialist, mecanicist și desuet al «automișcării» nici un copil nu mai poate crede.
Aici, în această ură irațională, nedreaptă, perseverentă, autodevorantă și năruitoare, îndreptată împotriva Creatorului, de către unii dintre noi, uneori și de oameni de-o calitate intelectuală mult peste medie și totuși încă nenăscuți sufletește, aici este centrul fericirii sau nefericirii noastre veșnice, întrucât Mântuitorul Hristos, Care este Adevărul, Calea și Viața ne-a prevenit: «Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște» (Ioan 15- 17, 18).
Noi credem, cu serioase temeiuri scripturistice, patristice și filocalice, că această ură păcătoasă și perseverentă, pentru care nu există dezvinovățire, după Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate fi învinsă decât prin împlinirea, în duh și adevăr, îndemnului Mântuitorului: «Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el» (Ioan 14, 23). Lanțul urii nu poate fi întrerupt prin nici un mijloc omenesc, ci numai prin puterea iubirii hristice și a păzirii poruncilor Sale evanghelice, fiindcă iubirea care nu-i capabilă să slujească lui Dumnezeu, în orice timp, loc sau împrejurare, nu poate fi o iubire dumnezeiască și veșnică, ci una omenească, obișnuită și trecătoare…
Fericitul arhimandrit Sofronie, vrednic ucenic al Sfântului Stareț Siluan, om de-o vastă cultură teologico-culturală, dar și o personalitate harismarică cunoscută la scară planetară, mărturisea ceea ce și noi, simpli închinători ai Adevărului din inimile noastre sau căutători ai Lui pe căile cunoașterii științifice, am resimțit sau am putea resimți în orice clipă: „De câte ori sufletul meu ca o mică ființă fără ajutor atârna deasupra prăpastiei, cuprins de-o mare spaimă; nu era o spaimă pământească, căci nu năzuiam către o infinită prelungire a acestei vieți. Groaza mea provenea din faptul că, de îndată ce Dumnezeu a coborât până la mine, am văzut cu ce fel de răni eram plin. Mi-am dat seama că sunt cu totul incapabil de Împărăția Sfântului Dumnezeu. Nu sunt în stare să descriu acea durere, care mă afunda în îndelungatul plâns profund. Deși fără minte, eu totuși știam că mă aflu în mâinile Creatorului, despre care este scris: Cumplit lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu (Evrei X, 31). Greutatea care mă sfărâma era aproape insuportabilă și nu o dată am încercat să mă smulg din sfintele Lui mâini (Ioan X, 28), dar toate încercările mele s-au prăbușit, căci n-aveam unde mă duce; nimic din lumea aceasta nu mă atrăgea, nimic nu putea satisface duhul meu…".
Oare și cel mai pătrunzător și echilibrat om de știință, fie el genial înzestrat, nu se simte adeseori îngrozit (unii au mărturisit cu franchețe acest simțământ copleșitor), precum arhimandritul Sofronie, în clipa în care sesizează acut presiunea exercitată asupra existenței sale, vai, atât de efemere, revărsată asupră-i de pretutindeni, din oceanul nesfârșit al necunoscutului ce-l înconjoară, prin fantasticele hăuri cosmice deschise în infinitul mare sau, deopotrivă, resimțită la fel de acut, neliniștitoarea spaimă indusă de nu mai puțin fantasticele hăuri ale infinitului mic, cu nivelurile sale cuantice, subcuantice, metacuantice sau chiar ultracuantice, hăuri în care biata ființă umană, fără o intervenție proniatoare și salvatoare, s-ar putea pierde pentru totdeauna? Și oare cum am mai putea trăi, având ca perspectivă doar dispariția progresivă într-unul dintre aceste două hăuri și apoi moartea veșnică? La ce ne-ar folosi o credință sau o știință, ambele fără conștiința vie a existenței noastre ca persoane, a căror finalitate ar fi neantul? La ce ne-ar mai folosi însăși viața fără nici un orizont transcendental și fără nici o perspectivă exhatologică?
Cine este Adevărul?
Același bărbat credincios, evlavios, smerit, luminat și descoperit nouă ca un vas ales al Harului, arhimandritul Sofronie consemna: „Oamenii caută adevărul. Un mare număr dintre ei iubesc pe Domnul Hristos, dar din păcate foarte adesea se străduiesc să tragă în jos Evanghelia, la nivelul unei simple doctrine morale. Ei uită că învățătura Mântuitorului Hristos, după care singur cel care împlinește cuvintele Sale va cunoaște de unde vin: nu de la om, ci de la Tatăl Ceresc (Ioan 7, 17). Pentru a fi cu adevărat pătrunși de forța simțitoare a Sfintelor Evanghelii, trebuie să facă eforturi considerabil mult mai mari decât atunci când vrea să dobândească cunoștințe practice sau științifice.
Nici lectura unui număr impresionant de cărți, nici familiaritatea cu istoria creștinismului, nici studiul aprofundat al diverselor sisteme filosofice nu conduc la un bun sfârșit căutarea noastră: mântuirea prin cunoașterea singurului adevăratului Dumnezeu și a Celui pe care L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan 17, 3). Experiența seculară a teologiei academice a arătat într-o formă convingătoare că este posibil să posezi o vastă erudiție pe planul teologiei științifice fără să ai o credință vie, altfel spus, să ai o totală ignoranță de Dumnezeu. În acest cazuri, teologia devine o activitate intelectuală asemănătoare altor științe.
„Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii — se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși. Pentru că în parte cunoaștem, în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce este desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa… Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; Dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului…”
Cunoașterea noastră este fructul revelației date de Sus: «La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul» (Ioan I, 1). Pentru numeroși reprezentanți ai științei contemporane la început era atomul de hidrogen și de la el a ieșit, datorită unei evoluții care a durat miliarde de ani, tot ce există în prezent. Știința nu și-a pus însă chestiunea: Ce a fost înainte de această țâșnire (explozie) a lumii? De unde vine această energie cosmică care scapă posibilităților noastre de sesizare intelectuală? Ce sunt în realitate timpul, spațiul cu nenumăratele sale galaxii, și toate câte există în cosmos?
Ar fi absurd să gândim că pornind de la această combinație datorată hazardului (N.n. - hazard, despre care unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii zicea că nu există, el fiind doar măsura ignoranței noastre!), neașteptată chiar pentru atomul originar, a putut să se nască gândirea umană cu cercetările sale despre Principiul primordial. Noi nu putem admite ideea că atomul de hidrogen constituie ființa în sine primară. În stările de receptivitate supremă noi am fost informați asupra Ființei într-o formă particulară, care n-are pentru ea însăși nici o cauză extrinsecă, care n-are nici început nici sfârșit.
Noi nu putem prin propriile noastre eforturi să descoperim într-o formă oarecare caracterul abisal al acestei Ființe. Dar ne este propriu să tindem spre El; și la întrebarea noastră: Ce este Ființa?, noi am primit răspunsul: Eu sunt Ființa. Trebuie să întrebăm nu ce, ci Cine și acest Cine stabilește cu noi o comuniune de viață de care noi suntem conștienți. Această Ființă personală care nu este condiționată de nimic și de nimeni, și care se autodefinește, este însuși Autorul venirii noastre în lume. Revelația ne spune că această Ființă este personală. Este evident că ceea ce noi cunoaștem despre El, sau mai exact cunoașterea despre El nu este posibilă decât datorită relațiilor Sale personale pe care El le stabilește cu noi ca singură persoană veritabilă. În clipele comuniunii existențiale cu El, El se face cunoscut de noi manifestându-se prin lucrarea Sa în interiorul nostru.
Nu este inutil să repetăm, iarăși, că ceea ce cunoaștem noi despre Absolutul fără început, care ni se revelează ca Ființă personală, posedă în sine un caracter personal, existențial, și nu abstract. În expunerea teoriei despre cunoaștere se distinge de obicei subiectul cunoașterii și obiectul cunoscut. Dimpotrivă, în maniera noastră de a trata cunoașterea lui Dumnezeu, procesul obiectivizării conținutului este abolit, căci Dumnezeu este totdeauna cunoscut într-o legătură de dragoste în starea de rugăciune curată. Persoana noastră creată este introdusă prin Sfântul Duh în sfera Ființei divine necreate, în așa manieră că noi simțim pe Dumnezeu în noi înșine ca pe propria noastră viață.
În aceasta constă diferența cardinală între cunoașterea științifică și cunoașterea spirituală. Aceasta din urmă este înțeleasă ca existența în comuniune, ca o sudură în însăși esența ființei; cunoașterea este o uniune în ființă. Rugăciunea curată, iată calea adevărată care duce la cunoașterea lui Dumnezeu. Cel ce se roagă se dezbracă pe sine de toate cunoștințele sale exterioare și de chipurile care-l stăpânesc, ca să dobândească și lumină pentru minte. Tot omul este (N. n. - devine atunci): minte-duh, inimă sau chiar trupul încearcă pacea lui Dumnezeu, care întrece toată mintea (Fil. IV. 7). Sufletul își dă seama atunci că toate vin de la Cel Preaînalt, și Iubirea, și Lumina, și Pacea. Este un mare folos pentru suflet de a recunoaște pe Dumnezeul cel adevărat și de a-L cunoaște cu o înțelegere care nu se va lua de la noi (Luca X, 42). Toate acestea au fost date lumii prin Fiul născut din Tatăl, Hristos Iisus. Sufletul recunoscător este atras de spre El, care altădată S-a revelat pe Sine pe muntele Sinai cu numele de «Eu sunt» - și de fiecare dată repetă acest nume în apariția Sa în trupul nostru. El ne-a comunicat această viață din belșug (Ioan X, 16); sufletul știe ceea ce-l așteaptă și zice: Acum Hristosul meu, în Tine și prin Tine, eu de asemenea sunt (…) Astfel, cel ce crede (cu adevărat) în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuși (Ioan V, 10).
(…) În limitele existenței noastre pământești, foamea de a cunoaște este nepotolită. Sensul, nelămurit la început, al acestei rugăciuni către Dumnezeu, se preface într-o conștiință plină de bucurie la chemarea Lui, la un ceas pe care numai El îl cunoaște. El Însuși ne atrage, prin puterea Sa, să ne înălțăm spre El.”
Odinioară, Pilat din Pont, cu tot pragmatismul său îndelung și abil exersat, s-a înșelat amarnic când l-a întrebat pe cel socotit de el a fi un simplu idealist inofensiv, în care nu a găsit nici o vină, adică pe Omul Iisus adus înaintea sa pentru cercetare: «Ce este adevărul?». Adevărul cel veșnic viu, Adevărul absolut, era la un singur pas de el, în Persoana Logosului întrupat în istorie, a Fiului lui Dumnezeu, însă el nu L-a recunoscut!
Așa cum destui sunt aceia, până în zilele noastre, care nu doar că nu-L recunosc, dar Îl mai și hulesc nebunește, afundându-se singuri într-o prăpastie fără ieșire, căci plata «păcatului este moartea»; desigur, mai întâi cea spirituală, dar după aceea și cea biologică, cu un sfârșit rău, fără lumină, aici și Dincolo. Cu certitudine toți creștinii cu fapta, înviați lăuntric, îi iubesc, îi respectă și se roagă stăruitor pentru toți oamenii de știință, credincioși sau necredincioși, folosindu-se cu recunoștință de roadele descoperirilor acestora, în toate domeniile vieții sociale, pe care le întrebuințează cu mult discernământ, în chip moral și responsabil, respingând însă hotărât abuzurile cumplite ale «pionierilor» unor cercuri științifice malefice și inumane.
AXA AFIRMĂ – NU RĂSTĂLMĂCEȘTE ȘI NU ÎȘI ÎNCHIPUIE
Comentarii