Adevărul, pe cât de banal, pe-atât de răspicat, cade greu ca o sentință: naționalismul nu e o simplă doctrină de partid, după cum nu se poate limita numai la o chestiune electorală.
Naționalismul — naționalismul adevărat, nu parodia lui — e un fenomen istoric și spiritual. El e înălțarea de cuget a neamului, evoluând spre o unitate desăvârșită de spirit și de acțiune etnică.
Naționalismul nu e o livrescă speculație de idei și de programe, o preparate sintetică în retorte și eprubete, o combinație de ecuații cu viața doar în formule… Ci o trăire. O autenticitate, O combustie internă. O permanentă incandescență a conștiinței românești.
Nu trăiesc naționalismul acei care admiră numai „doctrina” unui partid naționalist și îi aplaudă „programul” pentru „punctele” sale economice… Ci acei care ard cu flacără mare de suflet lângă schimbarea la față a neamului, capabili de orice jertfă, dăruindu-se integral luptei naționale, după cum s-au cutremurat și au gemut pentru toate dramele și restriștele țării, de până acum. Naționaliștii sunt cei care trăiesc, cu toată ființa lor, învierea etnică.
Suntem sătui de importul de formule politice, de programe și doctrine învățate pe dinafară în veacul trecut, peste hotare, la școala teoretică a liberalismului francez și aduse cu furgonul „culturii” în țară.
Ceea ce ne-a prăbușit în panglicarism și demagogie, în politicianismul mucegăit și sforăitor ca un discurs de prim-ministru liberal, e tocmai această nefericită „cultură politică”: programele și ideile.
Naționalismul, fenomenul istoric de azi, activează politic numai în planul încadrărilor legale. Marea lui forță stă, însă, în adâncirea până `n străfunduri a sufletului național. În misiunea de pregăti țării o transfigurare nu numai politică, dar spirituală și istorică, mai ales.
Voi sublinia, iarăși, caracterul profund de intransigență care trebuie să structureze naționalismul. Curbele și sinuozitățile nu au ce căuta aici. Așadar, valoarea absolută a participării la naționalism o asigură numai combustia spirituală, mistică, etnică și etică, și intransigența ca un meterez de bronz. (De-aici, secretul biruinței legionare).
Nu cred, nu pot să cred, în aderența rațională la naționalism. Această voită dar netrăită aderență, de ordin speculativ pur intelectual sau politic, creează ceea ce se cheamă pseudo-naționalismul. Pseudo-naționalismul: diversiune extrem de periculoasă, excrescență îngrijorătoare pe trupul naționalismului, pe care încearcă să-l contamineze și să-l pătrundă, otrăvitor prin lungi fibroame canceroase… Pseudo-naționalismul: profesioniști politici și demagogi, bolnavi sufletește de vechi ulcere maligne, cu umerii cocârjați de povara unui întreg trecut deșănțat și corupt, - dar în care s-a născut, brusc, ambiția de a se reabilita sub eticheta unui naționalism predicat formal cu trâmbițe, gesturi largi și glas baritonal de toreador guvernamental.
Și, ca să trecem în revistă, pe plan practic, câteva aspecte ale acestui pseudo-naționalism — iată discursul de zilele trecute, de la clubul liberal, a d-lui Tătărăscu, - sonor, grozav de sonor, cumulard de fraze somptuoase, difuzor al unui „naționalism” — liberal bătut din toba mare și smuls din coarde groase de contrabas obez.
Ce poate fi „naționalism”, cu adevărat, în toată activitatea, de patru ani, a acestui virtuos jongleur de mingi colorate și popice oratorice?
Vă rog să-mi spuneți domniile voastre, fiindcă mie îmi este cu neputință să ghicesc.
Și totuși, dincolo de penibila cârdășie cu iudaismul, dincolo de cunoscuta prigoană dusă împotriva adevăraților naționaliști, - olimpianele cadre liberale se declară „naționaliste” și încă „constructive, prin… înfăptuiri și „programe”…
Iată, în continuare pe aceeași linie a pseudo-naționalismului, gama cromatică a celorlalți saltimbanci, care, lovindu-se cu pumnii în piept și făcând să sune vechi medalii acoperite astăzi de rugină morală, se decretă „eroi” și veritabili naționaliști: d-nii Ion Mihalache, Armand Călinescu, Madgearu, Goe Filipescu, și chiar mărunta făptură a domnului Iunian.
Luați-l pe Ion Mihalache: Omul acesta și-a călcat, singur, în picioare, decorația, a întors spatele eroismului de pe front și trecutului său, și s'a lăsat împânzit de muștele și larvele politicianismului abject.
Fără pudoare și scrupule, călău al tineretului românesc din propriul său partid (cazul I. Dobrior), Ion Mihalache, ibovnica în ițari a doctorului Lupu, țârcovnicul presei „democrate” din sărindar, vine, totuși, cu seninătate, să afirme, în discursuri gușate, că a înscris, printre lozincile bolșevismului lupist, „primatul românismului”!…
Ca și când internaționalismul s-ar găsi numai la un pas de românism!
„Naționalist” de aceleași dimensiuni, subtilul domn Armand Călinescu se declară „roman constructive”, dar se simte, în același timp, atît de bine agățat, cu grație, de gâtul lui Oskar Kaufmann.
„Naționaliști” de aceiași structură, sunt și d-nii Madgearu, Halippa, Iunian și Goe Filipescu, jalnicul Negus al politicianismului autohton…
E grav. E foarte grav. Pseudo-naționalismul ne reliefează clar un sistem nou de șantaj politic. Se încearcă a se șantaja naționalismul. Pseudo-naționalismul încearcă șantajul istoriei.
Vin valuri-valuri farseurii și șantajiștii. Vin să îngroașe rândurile „românismului” acum la un crepuscul de regim liberal. Asalturile lor însă ricoșează. Cad în gol. ADEVĂRATUL NAȚIONALISM îi respinge. Trebuie să-i respingă. Căci el vine să aerisească și să primenească țara după bubatul negru al corupției… Spuneți, n`ar fi tragic ca naționalismul să nu fie prevăzător și să lase să se așeze, din nou, prin unghere, cojile bubelor otrăvitoare?
Atenție, deci, la marșul pseudo-naționaliștilor. Identificarea lor se poate face foarte ușor.
Rămâne numai să închidem bine ușile naționalismului curat, să le ferecăm cu drugi și lacăte grele, pentru ca nici filipeștii, nici mihalachii să nu poată trece. Vermina pseudo-naționalistă nu are ce căuta aici.
AXA NOASTRĂ: ÎNTRE DUMNEZEU ȘI NEAMUL ROMÂNESC
Comentarii