Din clipa în care am primit îndemnul și binecuvântarea de a scrie o asemenea lucrare, am (re)simțit cu tărie trei simțăminte diferite, dar deopotrivă de adânci, în ordinea lor firească, uimire, bucurie și responsabilitate: uimire, fiindcă cineva s-a gândit că am putea noi, nepricepuții și nevrednicii, să fim de vreun folos oarecare în reabordarea acestui subiect vast teologico-cultural, cu implicații profunde în viața oricărui om, credincios sau necredincios; bucurie, deoarece Sfinții Părinți și Marii Dascăli ai Ortodoxiei au tratat inspirat și pe deplin luminat, fiecare la vremea sa, cu deosebit discernământ duhovnicesc și intelectual, problemele subtile, delicate și hotărâtoare ale raporturilor reale dintre credința autentică și știința veritabilă; responsabilitate, pentru că ne-a obligat să recitim cu umilință și recunoștință Cuvântul lui Dumnezeu și al Sfinților Săi în această privință, precum și opiniile științifice, morale și culturale ale unor savanți, filosofi sau gânditori, credincioși și onești, pe cât posibil omenește, până la capăt în căutarea Adevărului.
Mărturisim, cu franchețea și neliniștea (nădăjduim cea bună!) a unui simplu închinător și fiu al Bisericii străbune, că vastitatea subiectului, realul și copleșitorul prestigiu teologic, științific și cultural al tuturor celor care s-au ocupat în mod luminat de acest subiect, precum și recunoașterea, fără cel mai mic echivoc, a puținătății înțelegerii noastre duhovnicești, științifice și culturale, ne-au dat îndemnul cel bun de a ne ruga stăruitor la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la Prea Sfânta Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu și Maica noastră Povățuitoare și la toți Sfinții, să ne sprijine în demersul nostru modest de a argumenta prezența luminii harice necreate, veșnic vie și cugetătoare, în proporții diferite, în primul rând în viața tuturor Părinților Bisericii dreptslăvitoare și a creștinilor înviați lăuntric, dar și a unor importanți oamenii de știință sau cultură, credincioși cu fapta, care au recunoscut, cu o sinceritate deplină și pilduitoare, că fără ajutorul Dumnezeului Cel Viu și în Treime slăvit nu ar fi descoperit nimic (Newton, Ampere, Volta, Faraday, dr. Alexis Carrel, dr. Albert Schweitzer, dr. Nicolae Paulescu, dr. Tiberiu Ghițescu — marele nostru chirurg cardio-vascular, John C. Eccles — ilustrul neuro-fiziolog contemporan cu noi, Doctorul fără de arginți și Arhiepiscopul Luca, filosoful și fizicianul francez Jean Guitton, filosoful “român Petre Țuțea ș.a.).
Un imperativ major teologic, moral și cultural
O chemare mai stăruitoare și inspirată a tuturor oamenilor de știință și de bună credință către experierea teologiei ortodoxe, ca și o deschidere mai mare a acestora către mistica răsăriteană și orizonturile ei taborice, în albia Sfintei Predanii și a ascultării luminate de duhovnici, se impune tot mai pregnant în zilele noastre de răscruce sufletească, cercetare și cernere de Sus a tuturor oamenilor chemați la Taina mântuirii, ca un imperativ major teologic, moral, profesional și cultural al timpului nostru.
Acest imperativ există desigur demult, dar din nefericire, din varii pricini, excesiv de subiective sau prea puțin obiective, este mereu amânat, controversat sau pur și simplu negat, pe de-o parte de către unii teologi fără o pregătire științifică reală, care nu pot sesiza sau nu pot să recunoască, dintr-o regretabilă și dureroasă sincopă a discernământului intelectual și chiar a celui duhovnicesc, că știința autentică luminată de Dumnezeu poate aduce Bisericii fii luminați, devotați și cu roade bune (uneori și credincioși exemplari!): biologi, doctori, arhitecți, ingineri, pedagogi, fizicieni, matematicieni, creștini cu fapta și modele vii de diaconie socială; iar pe altă parte imperativul este uitat de către acei oameni de știință cu o conștiință ortodoxă dogmatică nelimpezită integral sau, și mai grav, cu o vădită și imprudentă deschidere către nălucirile nocive ale forței obscure a universului, tot mai prezentă și sesizabilă în viața oamenilor, care refuză cu obstinație să (re)cunoască valențele unice mântuitoare ale Ortodoxiei.
Aceștia preferă din mândrie și comoditate să exulte, fie în fața frumuseții și armoniei unor construcții naturale, într-adevăr grandioase, dar trecătoare, uitând însă că acestea toate au un Creator, fie în fața unor eșafodaje gnostice sau neo-gnostice, sofiste, teziste și autonomiste, care nu pot avea nicicum virtuți soteriologice, find de-a dreptul amăgitoare, deoarece din ele lipsește cu desăvârșire Însuși Logosul întrupat în istorie, adică Cel Căruia I s-a dat întreaga putere în Cer și pe pământ, Împăratul Vieții. Nu-i un reproș formal făcut teologilor care nu se roagă după Sfânta Predanie sau oamenilor de știință care nu se roagă deloc, ci o dureroasă constatare: credința dreptslăvitoare fără fapte este moartă, iar știința fără credință și conștiință o amară și dramatică realitate!
Este adevărat că șanțul născut dintr-o ignoranță tenace și adesea greu reductibilă este mai puțin periculos decât prăpastia iscată dintr-o știință fără conștiință și câteodată la fel de greu reductibilă, dar sesizarea corectă a unei realități socio-culturale îngrijorătoare nu înseamnă deloc și rezolvarea ei… Încurajator este doar faptul că mai avem încă pe pământ, până în zilele noastre, oameni de-o probitate morală normală (ajunsă a fi socotită excepțională prin raritatea lor!), teologi luminați care recunosc cu smerenie valorile științifice, după cum există oameni de știință inspirați, din familia acelui expert „NASA”, care încă de-acum vreo două decenii recunoștea cu franchețe că „infatuarea științifică a adus imense deservicii omenirii!” De altfel, Dumnezeu este centrul confesiunilor multor cosmonauți (toți oameni cu o pregătire științifică multidisciplinară), care evocau fără cel mai mic echivoc o prezență nevăzută mai înaltă și binefăcătoare, însoțitoare pe tot parcursul misiunii lor, resimțind imperios imboldul de-a se ruga lăuntric stăruitor sau de-a rosti psalmi pentru a izbândi în întreprinderea lor riscantă și deja contestată de unii, în special în ceea ce privește realizarea ajungerii pe lună a echipajelor umane…
Coexistă, în mod evident, alături de teologia ortodoxă autentică și de știința veritabilă, (slujite pilduitor de personalități teologice și științifice de-o valoare incontestabilă) și pseudoștiința unor slabi teologi, precum și pseudoteologia unor la fel de slabi oameni de știință, ambele categorii extrem de triste și nocive, prima stimulând o credință fals elitistă, încruntată, țâfnoasă și minată de-o mândrie duhovnicească năruitoare, a doua generând un obscurantism științific de tip modern, golit de-o conștiință reală a consecințelor sale. Evident, grefe de credință, de știință sau de conștiință până acum nu s-au putut realiza și nici nu se vor putea realiza, fără mutilarea gravă a ființei umane și suspendarea silnică a libertății sale teandrice (înțeleasă firesc ca un dar ontologic dumnezeiesc care nu are sfârșit, întrucât el continuă și dincolo de hotarele vieții terestre, în Împărăția Luminii, după cum ne-a dovedit-o Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care S-a arătat ucenicilor Lui după Înviere, cu trup ceresc nestricăcios, iar la Înălțare unor mulțimi de credincioși și necredincioși, pe care le binecuvânta, precum și viața jertfitoare a prietenilor Săi, Care cu mucenicia lor pilduitoare au fertilizat și evanghelizat întreaga istorie până în zilele noastre și care, de asemenea, cu puterea lui Dumnezeu, s-au arătat oamenilor după moarte, intervenind. binefăcător în viața lor; în acest sens e plină istoria Creștinismului de mărturii ale credincioșilor, dar și ale necredincioșilor).
Iată ce scria, acum trei sferturi de secol, Alexis Carrel, marele chirurg și biolog creștin, în lucrarea sa „Omul, ființă necunoscută” (de atunci și până acum, cu toate progresele uimitoare ale științelor zise exacte, omul a devenit o ființă parcă și mai puțin cunoscută și cu certitudine mai însingurată, mai cu seamă prin decalajul imens creat între cunoașterea seculară și cea teologică), din care redăm doar primele rânduri din prefață, câteva rânduri din celebrul său eseu despre rugăciune și gândurile de încheiere a acestei remarcabile sinteze, în care desigur multe detalii reprezintă o realitate științifică deja depășită, dar cu câteva idei inspirate, de-o actualitate intens grăitoare:
a) „Cel ce a scris această carte nu e un filosof. E numai un om de știință. El își petrece cea mai mare parte din viață în laboratoare, studiind ființele vii. Și o altă parte în lumea largă, privind oamenii și căutând. să-i înțeleagă. El nu are pretenția să cunoască lucrurile care se găsesc în-afara domeniului de observație. În această carte s-a străduit să deosebească limpede cunoscutul de plauzibil. Și să recunoască existența necunoscutului și a incognoscibilului…";
b) „În viața tuturor marilor mistici se succed aceleași etape. Trebuie să primim experiența lor așa cum ne este dată. Numai cei ce au trăit prin sine viața de rugăciune, pot s-o judece. Căutarea lui Dumnezeu e, într-adevăr, o îndeletnicire cu totul personală… Ea e eficace prin sine însăși. Ea dă fiecăruia care o practică, ceea ce cere. Îi aduce renunțarea, împăcarea, bogăția lăuntrică, puterea, dragostea, pe Însuși Dumnezeu;
c) „Știm că am călcat legile naturale. Știm pentru ce suntem pedepsiți. Pentru că suntem pierduți în întuneric. În același timp, începem să zărim prin negurile zorilor calea mântuirii noastre. Pentru prima oară în istoria lumii, o civilizație ajunsă la începutul declinului ei, își poate da seama de răul de care sufere. Ea va ști poate să folosească această cunoaștere, și să înlăture, mulțumită minunatei puteri a științei, soarta pe care au avut-o toate marile popoare din trecut… Să pornim numaidecât pe calea cea nouă!”
Genialul doctor, mutat la cele veșnice în 1944, în condiții extrem de greu de explicat, părăsit fără ajutor medical calificat pe-o stradă din mijlocul Parisului, nu a apucat să vadă nici grandioasele cuceriri ale chirurgiei cardio-vasculare al cărei părinte a fost, nici cele ale neurochirurgiei microscopice sau ale oftalmochirurgiei actuale, dar, din fericire pentru el, nici traficul de organe (incluzând răpirea și uciderea cu sânge rece a „donatorilor”).
Un fapt aparent ciudat
Ajunși în acest punct dureros al impasului moral actual, trebuie să remarcăm un fapt aparent ciudat: atât credinciosului adevărat, cât și omului de știință autentic, mulțimile aflate în suferință sufletească sau trupească (de regulă, în ambele) le cer minuni reale… Și de multe ori, doar cu harul lui Dumnezeu, aceste minuni se și petrec, fiind împlinite sub ochii tuturor, deși vor exista întotdeauna sceptici care vor spune că a fost o simplă coincidență, că s-a exagerat de ambele părți, ba chiar că nu există minuni, deși cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii dreptslăvitoare se lucrează neîncetat de peste două milenii, deși ierurgiile creștine se împlinesc în plină zi, precum tot în văzul mulțimilor de oameni, credincioși și necredincioși, Sfânta Lumină vine în chip suprafiresc la Ierusalim, numai la Patriarhul ortodox, în fiecare an, ca și cum un deget de Sus ar arăta clar că Ortodoxia este calea cea adevărată, chiar dacă în mod dureros și unele dintre mădularele sale se pot îmbolnăvi, fiindcă Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru aceasta a venit, știindu-se bine că tocmai cei bolnavi au nevoie de doctor, Dumnezeu nevrând moartea păcătosului, ci întoarcerea sa cu căință sinceră, ca să fie viu! Și cine oare Îl va iubi mai mult decât aceia cărora El, cu cotropitoarea Sa iubire, le-a iertat cele mai multe greșeli?
Cuviosul Serafim Rose, bărbat cu viață sfințită și sfințitoare, având și o pregătire științifică și literară remarcabilă scria: „Nimeni n-ar îndrăzni să spună că Sfinții Părinți, și creștinii ortodocși, în general, sunt «împotriva științei», adică potrivnici cunoașterii științifice, în măsura în care ea este, cu adevărat, cunoaștere a naturii. Întrucât Dumnezeu este atât autorul descoperirii dumnezeiești cât și al naturii, nu poate exista vreun conflict între teologie și știință, atâta vreme cât fiecare dintre ele este autentică și rămâne în domeniul care îi aparține în mod firesc. Mai mult, acei Sfinți Părinți care au scris tâlcuiri la «Cartea Facerii» nu au șovăit a se folosi de cunoașterea științifică a naturii din vremea lor, în măsura în care se potrivea subiectului…”
Părintele Mihail Pomazanski, „într-un pătrunzător articol ce compară «Hexaimeronul» cu «Cuvintele la Zilele Facerii» ale Sfântului loan din Kronstadt, observă că «Hexaimeronul» Sfântului Vasile este într-o anumită măsură o enciclopedie a cunoașterii științelor naturale din vremea sa în realizările lor desăvârșite», intenția lui fiind arătarea măreției lui Dumnezeu care încă se mai poate observa în zidirile cele văzute. Neîndoielnic, cunoașterea oferită de științele naturale este una mereu supusă revizuirii, datorită noilor descoperiri făcute prin observație și experiment; așa se face că în ea se pot afla greșeli, chiar în scrierile Sfântului Vasile cel Mare sau ale altor Părinți, tot așa cum se află greșeli în lucrările oricui care scrie despre fapte științifice.
Astfel de greșeli nu micșorează în nici un fel valoarea generală a unor lucrări precum «Hexaimeronul», unde faptele științifice nu sunt folosite decât ca ilustrări ale unor principii care provin nu din cunoașterea naturii, ci din descoperire dumnezeiască. În privința cunoașterii realităților naturii, lucrările științifice moderne sunt, desigur, superioare părții «științifice» a «Hexaimeronului» și a altor lucrări similare ale Sfinților Părinți, fiind întemeiate pe observații mai precise ale naturii. Iată singurul aspect în care știința se poate spune că este superioară or «depășește» scrierile Sfinților Părinți; dar la Sfinții Părinți acest aspect este pur conjunctural față de restul învățăturilor teologice și morale”.
(N. n. — Este foarte bine ca cineva să cunoască în amănunțime structura unui avion, dar fără prezența unui pilot priceput el va avea șanse puține să ajungă la destinație, după cum fără intervenția unui mecanic competent în cazul unei avarii remediabile, pilotul nu va avea cum să atingă pământul cu bine; oameni de excepție ca Jean Mermoz, care stăpânea perfect, la vremea sa, ambele ocupații aviatice sau chirurgi de geniu cu viață sfântă și sfințitoare precum a fost Arhiepiscopul Luca, nu se găsesc decât rar, iar Luminători și Dascăli duhovnicești ai omenirii, precum au fost toți Apostolii, Mucenicii și Cuvioșii, capabili să călăuzească în mod desăvârșit omenirea la limanul mântuirii și mai rar.
Ni se pare extrem de grăitor și înstructiv, ba chiar proniator, faptul că nu un medic a gândit înființarea primelor așezăminte pentru îngrijirea bolnavilor, ci Sfântul Vasile cel Mare, un om al Bisericii, care știa să aprecieze știința timpului său, de vreme ce doctorul său personal era un necredincios, pe care Sfântul l-a convins, creștinându-l, de realitatea Învierii Mântuitorului Hristos, printr-o minune făcută în ultima oră a vieții sale îngerești pe pământ! Așadar, nu cu știința pământească a vremii sale, pe care o respecta și o asimilase într-o mare măsură, ci cu viețuirea integral hristocentrică și prin lucrarea Duhului Sfânt care lucra cu putere multă în persoana sa a înfăptuit Sfântul Vasile cel Mare această minune și multe altele încă și mai uimitoare: de pildă, în plină epocă a arianismului, pe teritoriul eparhiei sale nu a existat nici măcar un singur arian!).
„Trebuie să distingem foarte atent între faptele științifice autentice și ceva cu totul diferit care se găsește astăzi, când diferite feluri de cunoaștere nu prea sunt deosebite cu grijă, fiind adesea amestecate cu «faptele». Părintele Mihail Pomazanski urmează: Sfântul Vasile cel Mare recunoaște toate realitățile științifice ale științei naturale. Dar nu primește concepțiile filosofice sau interpretările contemporane ale acelor fapte; teoria mecanicistă a obârșiei lumii, învățătura despre veșnicia și lipsa de început a lumii naturale (și altele). Sfântul Vasile cel Mare știa cum să se ridice deasupra teoriilor contemporane lui privitoare la principiile de temelie ale lumii, iar «Hexaimeronul» rezistă ca un strălucit și înalt sistem care dezvăluie înțelesul «Cărții Facerii», dominând (teoriile) anterioare ca o pasăre ce planează în zbor deasupra făpturilor care nu se pot mișca decât pe pământ (…) Mai trebuie spus un lucru despre deosebirea existentă în ceea ce privește însăși natura și calitatea cunoașterii teologice și a cunoașterii științifice. Prima purcede din descoperirea lui Dumnezeu (N. n. - Pe cale catafatică și apofatică și prin experierea prezenței Duhului Sfânt încă din timpul acestei vieți) și este apreciată după credincioșia față de acea descoperire, conducând sufletul până la Obârșia sa; pe când cunoașterea științifică purcede din faptele lumii fizice și nu are alt scop decât acela de a rămâne credincioasă faptelor (N. n. - Pe orizontala unei istorii fără orizonturi eshatologice, precum demonstra și Mircea Eliade în celebrele sale «Solilocvii» publicate pe la 1930). Este destul să citim tâlcuirile la «Facere» ale Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului loan de Kronstadt (sau ale distincției Sfântului Grigorie Palama dintre adevărata teologie și cunoașterea seculară), deoarece știm că despre descoperirea lui Dumnezeu cunoașterea seculară nu ne poate învăța nimic care să nu fie cuprins în chiar această Descoperire. Dacă ea încearcă să facă acest lucru, înseamnă că încearcă să măsoare Dumnezeiescul cu rațiunea omenească…”
(N.n. - Aceeași eroare o aflăm și în psihologia modernă, care se ocupă printr-un arpentaj perseverent, ingenios și optimist doar de toate mărimile întrucâtva măsurabile, precum memoria, voința, imaginația, inteligența etc., dar nu se ocupă deloc de mărimile nemăsurabile ale ființei umane, fie că nu știe, fie că nu poate sau nu vrea, cum ar fi iubirea, credința, nădejdea, smerenia, înțelepciunea, jertfelnicia, intuiția, compasiunea, bărbăția duhovnicească, spiritul de sacrificiu, dreapta socoteală, curajul moral, care, în mod evident, tocmai ele hotărăsc destinul oricărei ființe umane, aici în această viață terestră efemeră, dar mai cu seamă Dincolo, în viața veșnică din Împărăția Luminii de-a pururi vie și neînserată, despre care avem destule dovezi în Evanghelii, în Sfânta Tradiție, în «Viețile Sfinților» sau în «Actele martirice», scrise proniator de autori necreștini! Cine, când, unde și cum ar putea măsura vreodată intensitatea, profunzimea și statornicia nebiruită a duioșiei unei mame responsabile față de pruncuțul ei? Și oare nu toți oamenii, chiar și criminalii nedemonizați, nu au o reacție emoțională firească atunci când într-un moment greu al vieții lor, mama lor naturală nu se leapădă de ei?
În treacăt fie zis, inteligența umană despre care s-au scris biblioteci întregi este o mărime intensivă și nu extensivă, dăruită de Dumnezeu omului, pentru a o folosi cu bunătate, modestie și bună cuviință, gândindu-ne că și Socrate îi prevenise demult pe oameni, într-un stil propriu, inimitabil, că «o știință care nu te face mai bun este o știință inutilă!». Ba uneori, inteligența folosită fără o minimă înțelepciune conduce la dezastre reale, ale posesorilor ei și din nefericire ale altora! De aceea, am și ales titlul «Memoria Luminii — credință, știință și conștiință», pentru a sublinia ideea că roadele bune le pot da doar aceia în care vasele comunicante ale credincioșiei, înțelepciunii, inteligenței și moralității cunoștințelor științifice comunică… între ele, în mod real, înainte, în timpul și după efectuarea oricărei cercetări științifice într-un domeniu oarecare! Extrem de interesant este și faptul că sunt descrise vreo zece forme distincte de inteligență, dintre care cea mai importantă este inteligența mistică aflată în relație directă cu simțul mistic, care prin lucrarea tainică a harului lui Dumnezeu, îi conduce pe cei credincioși spre culmile vieții hristocentrice, teoforiei, sfințeniei și, inestimabil dar, ale îndumnezeirii vaselor Sale alese așa cum ne încredințează Sinaxarele și Viețile Sfinților!).
Călătorie la capătul științei…
E: titlul unei extrem de instructive lucrări de sinteză și informare culturală, cu deschiderile sale (im)previzibile și limitele inerente, aparținând lui Pierre Rousseau, apărută în 1972 (Editura „Minerva”, București), lucrare prefațată inspirat de către exigentul și adeseori acrimonicul Edmond Nicolau, ca o invitație subtilă și eficientă la modestie, pentru orice cercetător științific, închipuit sau veritabil, formal sau informal, începător sau avansat, dar cu un minimum de simț autocritic: „Niciodată știința nu s-a dezvoltat atât de repede ca în epoca noastră, ceea ce duce la situația stranie în care specialiștii din fiecare domeniu acumulează date noi, în cantități uriașe, dar adesea le lipsește informația despre ceea ce e nou în alte domenii. (N. n. - Sau de cumva o au, din varii motive, subiective și obiective, nu știu sau nu pot s-o valorifice, fiindu-le extrem de greu sau imposibil să facă în timp util conexiunile corecte imperios necesare!).
Iar aceasta, inevitabil, duce la lipsa unei imagini complete și corecte despre lume. Iată de ce sunt binevenite lucrările de informare științifică, largi sinteze ale cunoștințelor în câteva domenii fundamentale. Precizarea este necesară, deoarece nu ne mai putem gândi azi la o prezentare exhaustivă a tuturor cunoștințelor, din toate ramurile științei. Este suficient să ne gândim la matematică, spre a înțelege cât de dificil este să îmbrățișăm totalitatea cunoștințelor umane (N. n. - Noi am zice chiar aproape de imposibil în planul rațiunii discursive, fiindcă în actuala gândire științifică, ca și în cea filosofică de altfel, teoriile dubitabile, ipotezele ex-centrice, postulatele extravagante, predicțiile eronate sau simplele păreri ale unor amatori vanitoși sau banali veleitari sunt la fel de numeroase precum roiurile de meteoriți rătăcind prin hăurile galaxiei noastre).
Lucrarea lui Pierre Rousseau «Călătorie la capătul științei» este o reușită tentativă de prezentare a câtorva date esențiale pentru știință, date câștigate în jumătatea de secol situată între 1913 și 1963. Este o epocă bogată în evenimente, în care s-a născut ceea ce numim fizica nouă - dar și noua viziune einsteiniană a universului. Tot atunci și genetica a intrat pe o cale nouă, iar radioelectronica a pus la dispoziția cercetătorilor instrumente de lucru având posibilități nebănuite de generațiile anterioare…”
O anchetă asupra capătului științei
Într-o luni, 15 decembrie 1913 (zi de decernare a premiilor pentru mai mulți distinși academicieni), în sala de ședințe a „Academiei de Științe”, înaintea unor personalități remarcabile și onorabile, ba chiar ilustre, ale timpului, „un domn oarecare se prezenta respectuos, declinându-și calitatea de ziarist și explicând: «Am fost însărcinat de direcția ziarului meu să fac printre savanții cei mai reprezentativi o anchetă asupra stadiului actual al principalelor științe. Mi se cere domnilor, să vă pun în special următoarea întrebare: fizica, chimia, astronomia, biologia au oare vreo speranță să „ajungă într-o bună zi la capătul științei? Și ce „poate fi acest capăt?».
O anchetă asupra «capătului» științei „părea însă la prima vedere mai dificilă… Ni se pare culmea extravaganței sau a naivității să întrebi pe un savant dacă cutare sau cutare știință e limitată de un zid sau de neant. Cosmosul ne apare ca inepuizabil și nici nu s-ar putea altfel, din moment ce este infinit, „așa cum tinde s-o demonstreze astronomia contemporană. Totuși, întrebarea ziaristului din 1913 era și mai este de înțeles. Căci, chiar „dacă domeniul științei ar avea o limită, nimic „nu garanta că această limită ar fi accesibilă! Un scientist ar fi putut spune judecând prin analogie: «Luați scara temperaturilor; ea nu are granițe în ceea ce privește temperaturile ridicate și putem concepe temperaturi de milioane și milioane de grade. În schimb, în ceea ce privește temperaturile joase, scara lor este limitată la — 273,15 grade. Această temperatură este, într-adevăr, o limită, în sensul matematic al cuvântului, căci specialiștii frigului se apropie, într-adevăr, din ce în ce mai mult de ea, dar salturile lor succesive sunt din ce în ce mai mici, astfel încât nu o vor atinge niciodată».
Un exemplu mai vulgar (N. n. - totuși extrem de sugestiv!), din domeniul sportului bunăoară, ar fi la fel de bun: cursa de o sută de metri, bărbați. În 1896, aceasta a fost câștigată în 12 secunde; în 1900, în 10,8 secunde, în 1908, în 10,6 secunde; în 1960, în 10,2 secunde. Totul se petrece ca și cum campionii s-ar apropia din ce în ce mai mult de limita fatidică a celor 10 secunde, fără a avea vreo șansă s-o atingă cândva (N .n. - Această limită «fatidică» a fost atinsă în 1963, în 10,1 secunde, și mai târziu 10 secunde, iar în 2009 s-a ajuns la recordul actual de 9,69 secunde!!! Desigur, în condițiile gravitaționale terestre actuale și fără vreun mijloc artificial de propulsie, granița celor 8 secunde nu va putea fi nici măcar visată de vreun om normal înzestrat!!!).
Cine știe, ar fi putut cineva răspunde anchetatorului nostru, dacă nu se întâmplă în explorarea universului același lucru ca și în coborârea către zero absolut sau în cucerirea celor o sută de metri? S-ar putea să existe, fie în infinitul mic, fie în infinitul mare, o limită spre care știința tinde în salturi din ce în ce mai mici? Nu, întrebarea nu era absurdă și personalitățile cărora se adresa nu aveau nici un motiv să se sustragă de la răspuns. Mai multe dintre ele răspunseseră deci dorinței ziaristului; ele întocmiră un inventar al domeniului lor de specialitate, îi delimitară studiul, apoi se întrebară asupra graniței ce i se putea fixa…
Bilanțul științific de acum o jumătate de secol (N. n. - Acum e vorba de un secol!) ne dă atât motive de mândrie, cât și de umilință; de mândrie fiindcă pune în lumină progresele fulgerătoare de la Henri Poincare și Bigourdan încoace; de umilință, fiindcă ne obligă să ardem ceea ce știința de pe vremea tatei ridica în slăvi; să punem la păstrare o parte în muzeul de antichități: mecanicismul, scientismul, antropocentrismul, monismul etc. caii de bătaie ai unora ca Kelvin, Haeckel și Le Dantec și ne dă convingerea că oceanul ignoranței ne pare cu atât mai mare cu cât știința avansează mai mult…”
O replică fără replică
Într-o nuvelă antologică a lui Mircea Eliade (am mai relatat episodul) se întâlnesc un creștin înviat lăuntric de-o simplitate a trăirii, am zice arhetipală, cu o credincioșie curată, sinceră, statornică și nebiruită și un intelectual rafinat, speculativ, sceptic, sagace, adăpat din belșug la mai toată gândirea științifică și filosofică a timpului său, din păcate autonomistă și din fericire inoperantă într-un univers autentic creștin, pentru un simplu și evident motiv, pe care nădăjduim să-l conturăm cât mai pregnant prin dialogul revelator dintre cei doi. La cele mai strălucitoare demonstrații ale intelectualului, creștinul îi răspundea invariabil: „Știe Dumnezeu toate aceste lucruri!”.
Nedumerit, nemulțumit și chiar ușor iritat de simplitatea și adâncimea transcendentală a răspunsului primit, intelectualul își reluase de mai multe ori arguțiile subtile, încercând să-i transfere creștinului cât mai mult din neliniștea sa existențială, ca și din tensiunea ideilor ce-l frământau, dar același răspuns sosea de fiecare dată, cu o liniște binevoitoare și o certitudine dezarmantă, din partea imperturbabilului său interlocutor: „Știe Dumnezeu toate aceste lucruri!”. În cele din urmă, după o altă serie de încercări eșuate de a-i demonstra creștinului marile dileme existențiale ale omenirii, intelectualul se dumiri brusc, conchizând calm și hotărât: „Ai dreptate, știe Dumnezeu toate acestea!”.
Se zice că înțelegerea este o veșnică dimineață, fiindcă nu există ființe, lucruri, fenomene, gânduri, cuvinte sau fapte din universul creat, văzut și nevăzut, pe care Dumnezeul Cel veșnic Viu și în Treime slăvit, Dumnezeul Părinților noștri, să nu le pre-simtă, pre-știe sau pre-cunoască, fără însă a le pre-determina necondiționat vreodată (nu există pre-destinare necondiționată!), întrucât tot El ne-a dăruit cel mai înalt dar, pe care doar îngerii îl mai au, dar într-o măsură mult mai mică, fiindcă ei împlinesc întocmai toate poruncile lui Dumnezeu, dintr-o sfântă iubire plină de-o negrăită bucurie harică: liber-arbitrul.
Așadar, dacă E ne-a înzestrat cu acest dar inestimabil, apoi nu ne rămâne decât să-l folosim cu recunoștință și smerită cugetare, întrebându-L stăruitor în rugăciune ce să facem în orice situație ne-am afla (suntem doar, ontologic, cununa creației Sale), pentru că dacă vom proceda în acest mod firesc și profund duhovnicesc, vom primi întotdeauna un răspuns dumnezeiesc la toate întrebările noastre omenești, răspuns care va fi întotdeauna pe deplin clar, lămuritor, imprevizibil și desigur eficient, pentru că în puterea Sa se află absolut totul, în Cer, pe pământ, ba chiar și în iad, unde tartorul cel mare nu face ce vrea (nici măcar acolo!), ci numai cât îi îngăduie Bunul și Dreptul Dumnezeu!
La școala marilor noștri duhovnici
Când îl întrebam, în chilia sfinției sale (plină de bună mireasmă întotdeauna), pe Părintele arhimandrit Sofian de la sfânta mânăstire Antim, ce să facem în fața avalanșei de primejdii, ispite și capcane moderne, care se prăvălesc peste bieții creștini de pretutindeni, strâmtorându-i și agresându-i, înțeleptul stareț ne privea cu bunătate, răspunzându-ne simplu: „Rugați-vă, rugați-vă, rugați-vă, cu multă umilință lăuntrică și post luminat!”. Apoi, închinându-ne, adăuga cu mult tâlc: „Nu vă temeți de ce vă spun sau vă fac oamenii, ci vă preocupați doar de ceea ce Milostivirea lui Dumnezeu hotărăște pentru fiecare dintre noi, căci cel rău uneltește multe, dar nu reușește nimic împotriva celor care se roagă neîncetat și se luptă după rânduială!”.
Rafinamentul, mulțimea și varietatea stihiilor dezlănțuite de cel rău împotriva întregii omeniri (oricât de perfide și întunecate i-ar fi născocirile!), dar, în special, împotriva credincioșilor, creștini cu fapta, nu-l uimeau, nu-l înfricoșau, nu-i slăbeau deloc credința, ci, dimpotrivă, îl întăreau în rugăciune, fiindcă simțea, plin de har, că „Dumnezeu știe toate acestea”; ba chiar mai mult, pe cei care fac răul și nu se căiesc, la sorocul vremii îi va judeca și îi va osândi, iar pe cei care luptă, după puteri, lupta cea bună, cerându-I statornic ajutorul, îi va răsplăti dincolo de orice închipuire, primindu-i în bucuria cea veșnic neînserată a Împărăției Sale!
Iar, Părintele arhimandrit Ilie Cleopa de la Sfânta mânăstire Sihăstria, „duhovnicul tuturor duhovnicilor” (cel căruia de-a lungul vieții i-au sărutat dreapta mulți patriarhi și arhierei luminați, fiind întâmpinat cu negrăită bucurie la Sfântul Munte Athos, în glasul sfințitor al clopotelor, care anunțau tuturor sosirea acestui ales vas de slujire a lui Dumnezeu; „moș putregai”, cum se socotea cu umilință fericitul ieromonah român), le zicea celor ce-i cereau sfat, venind din București: „De ce vă mai osteniți până aici, feții mei, dacă Domnul Hristos a dăruit acolo sfintele moaște ale atâtor Sfinți și pe Părintele stareț Sofian, ca să vă călăuzească sufletele spre mântuire”.
Aducându-i la cunoștință, sincer. îngrijorați, mai toate pericolele globalizării, dar și uneltirile tehniciste ale celui rău, Părintele Cleopa ne-a ascultat cu atenție, ne-a lăsat să ne ușurăm sufletul de toate întrebările chinuitoare, reale sau doar imaginare („puntea tuturor dracilor”) apoi ne-a răspuns, cu o simplitate patericală și cu o certitudine de foc dumnezeiesc, tămăduindu-ne, nădăjduim pe deplin, de orice nălucire sau ispitire demonică, știută sau neștiută, cu voie sau fără voie, în ascuns sau la vedere, imposibil de biruit fără Milostivirea Mântuitorului Hristos și rugăciunile Bisericii Sale, credincioasă Sfintei Predanii, drept învățând și săvârșind Cuvântul Adevărului Său: „Domnul risipește sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor și defaimă sfaturile căpeteniilor. Iar sfatul Domnului rămâne în veac, gândurile inimii Lui din neam în neam!”.
Numai prin mintea lui, omul nu cunoaște decât cele pământești
Să ne reamintim ce ne învață, în acest sens esențial și decisiv pentru destinul nostru veșnic, Cuviosul Siluan Athonitul, ajuns dintr-un simplu țăran rus cea mai importantă figură a spiritualității ortodoxe a secolului trecut și socotit din 1988, anul canonizării sale, a fi un adevărat „dascăl profetic și apostolic”, după 46 ani de nevoință monahală în Sfântul Munte Athos: „Pentru a cunoaște pe Domnul, nu avem nevoie de bogății și învățături, ci trebuie să fim ascultători, înfrânați, să avem duh umilit și să-l iubim pe aproapele. Domnul va iubi un astfel de suflet, se va descoperi lui, îl va învăța iubirea și smerenia și-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-și găsi pacea în Dumnezeu.
Putem studia cât poftim, totuși nu vom ajunge să-L cunoaștem pe Domnul câtă vreme nu vom viețui după poruncile Lui, căci nu prin știință, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulți filosofi și savanți au ajuns la convingerea că Dumnezeu există, dar nu au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. Noi, monahii, ne nevoim ziua și noaptea în Legea Domnului, dar trebuie ca toți să-L cunoască, măcar că toți au credința. A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaște pe Dumnezeu e altceva.
Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul, există oameni care nu L-au cunoscut, dar cred în El, și, în sfârșit, oameni care nu doar că n-au pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, iar printre aceștia din urmă există mulți oameni învățați. Mândria împiedică pe om să aibă credință.
Omul mândru vrea să înțeleagă totul prin mintea și prin știința lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le arată lucrurile Sale care sunt de neînțeles pentru înțelegerea noastră, dar care se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai prin mintea lui, omul nu cunoaște decât cele pământești și pe acestea încă numai în parte, în vreme ce cunoașterea lui Dumnezeu și a celor cerești nu vine decât de la Duhul Sfânt.
Există oameni care toată viața lor se ostenesc să afle ce se găsește în soare, pe lună sau aiurea, dar aceasta nu este de nici un folos pentru suflet. Dacă, dimpotrivă, ne vom strădui să aflăm ce există înlăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea; în sufletul unui Sfânt Împărăția Cerurilor, în sufletul unui păcătos întuneric și chin - și e bine să știm aceasta, pentru că vom locui veșnic în Împărăție, fie în chinuri.
Cel căruia nu-i place să se roage e curios să cerceteze și să iscodească (exploreze) tot ceea ce e pe pământ și în Cer, dar despre Domnul nu știe nimic și nici nu se străduiește să învețe. Atunci când aude învățătura despre Dumnezeu, spune: «Cum poate fi cunoscut Dumnezeu? Și tu, de unde Îl cunoști?». Iar eu îți voi spune: «Duhul Sfânt dă mărturie despre Dumnezeu» (I Ioan - 5,6). El Îl cunoaște și ne învață și pe noi». «Dar Duhul poate fi El văzut?». «Apostolii L-au văzut pogorând în chip de limbi de foc», dar noi simțim prezența Lui în noi. Este mai dulce decât tot ce e pe pământ.
Pe El L-au gustat Sfinții Prooroci și ei au vorbit poporului care îi asculta. Sfinții Apostoli au primit și ei pe Duhul Sfânt și au propovăduit oamenilor mântuirea fără nici o frică, căci Duhul îi întărea. Guvernatorului din Patras care-l amenința cu răstignirea, dacă va continua să propovăduiască, Sfântul Apostol Andrei i-a răspuns: «Dacă m-aș teme de Cruce, n-aș mai propovădui-o!».”
Natura este destinată sfințirii
Dumnezeu este atât expresia personală a binelui suprem, a sfințeniei absolute, dar și Creatorul Universului, care constituie obiectul de cercetare și investigație al științei. Dacă Dumnezeu n-ar fi așezat la temelia creației raționalitatea ei internă, n-ar fi fost posibilă nu doar știința, dar nici rațiunea omului. Interpretată în această lumină, autonomia apare în ultimă instanță o viclenie a diavolului ca să-l determine pe om să se folosească de lucrurile create de Dumnezeu, fără să-L recunoască pe Creatorul lor, spre pierzania acestuia” (Pr. prof. dr. Dumitru Gh. Popescu).
„David Bohm (laureat al premiului Nobel) afirmă cu fermă convingere că «dincolo» de vidul (nivelul) cuantic există nivelul subcuantic (N. n. - posibil chiar metacuantic și ultracuantic, dacă facem o analogie simplă, dar extrem de sugestivă, cu subtextul, metatextul sau ultratextul unui text în mod real semnificativ!), că Universul cuantic provine dintr-o sursă veșnic creatoare, situată dincolo de spațiu și timp, adică dincolo de nivelul cuantic, în realitatea profundă și inaccesibilă a nivelului subcuantic. Astfel, fără ambiguitate, «Secretul lumii nu se găsește la nivel cuantic, ci la nivel subcuantic” (Mihai Drăgănescu - «Informația materiei», 1990, pag. 71)
Așadar: „Să nu gândim că natura este lipsită de Dumnezeu, pentru că dacă e lipsită de Dumnezeu, nu mai avem respect față de ea, o folosim cum vrem, spre pieirea noastră. Noi vedem că natura este destinată sfințirii și este transparentă spre Dumnezeu. Cine a făcut această armonie minunată a tuturor lucrurilor din Cosmos, dacă nu o minte care e mai presus de fire, dacă nu o gândire care este dincolo de toate cele care se văd în Cosmos? Cosmosul nu poate fi ultima realitate, forțele lui nu pot fi ultima experiență, trebuie să fie ceva dincolo de Cosmos. Numai așa, prin credință, știința capătă un fundament și ne putem minuna cu adevărat de ceea ce este în ea, de minunăția ordinii care este în ea și pe care o studiază știința” (Acad, prof. pr. dr. Dumitru Stăniloae).
Știința trebuie să vadă dincolo de ea
Este uimitor faptul, și deopotrivă regretabil, că până și știința autentică, atât de riguros exactă în folosirea mijloacelor sale de cercetare a universului creat, respectiv observația, raționamentul și experimentul (subliniate de Petre Țuțea), în privința cunoașterii teologice nu le folosește decât pe primele două, lăsând deoparte experierea trăirii hristocentrice, posibilă doar în mistica dreptslăvitoare, care i-ar putea oferi posibilitatea apropierii reale de Dumnezeu!
Încă Baltazar din Egipt observa, fără cel mai mic echivoc, că «Cerul nu se poate cuceri nici cu sabia și nici cu înțelepciunea omenească, ci doar prin Iubire!», iar Goethe (trecut de neo-gnostici cu obstinație în rândurile lor, pe drept sau pe nedrept) afirma cu multă tărie, într-una dintre scrisorile sale: «Înainteze cultura intelectuală oricât de mult; dezvolte-se științele tot mai în lărgime și lumineze spiritul omenesc oricât de puternic, peste înălțimea și cultura morală a Creștinismului, cum strălucește în Evanghelii, el nu va trece…». Profetice cuvinte, peste care mărunții, mărginiții și nefericiții ignoranți sau chiar întunecații detractori ai învățăturilor evanghelice nu vor putea trece, pentru că: «Tainică și în lumina zilei, / Natura nu te lasă să-i sfâșii vălurile, / Iar ceea ce ea nu vrea să-i dăruiască spiritului tău neliniștit / Nu-i vei putea smulge cu pârghii și șuruburi!».
„Știința singură va bate pasul pe loc în limitele universului cuantic și nu va afla nimic despre magnifica realitate transcendentală dumnezeiască, dincolo de timp și spațiu, în Împărăția Trinității și a luminii celei neapropiate, harice (…) Incapacitatea științei de a învinge impedimentele cunoscute ale «zidului termic», «orizontului cosmologic», «zidului dimensiunilor» cuarcilor și «zidului lui Planck» al superforței sau de a nu putea privi dincolo de timp și spațiu (adică dincolo de «timpul lui Planck») nu poate fi survolată în mod real decât cu ajutorul Teologiei mistice a Bisericii Ortodoxe, prin contemplarea lui Dumnezeu, prin practicarea cu stăruință a rugăciunii inimii (N. n. - și printr-o viață jertfitoare pusă în slujba semenilor, cu dragoste nefățarnică și lucrătoare, credință neclintită și dreptslăvitoare, nădejde bine întemeiată și învietoare, pricepere luminată și responsabilă, smerenie reală, îndelungă răbdare și adânc discernământ).
«Știința trebuie să vadă dincolo de ea pe Dumnezeu, între știință și credință nefiind o contrazicere. Știința reclamă existența Celui ce i-a dat legi pe care ea le studiază și care ne convinge cel mai mult că există un Dumnezeu care a dat toate rânduielile ce sunt în lume. Trebuie să mergem de aceea întotdeauna la studierea științifică a lucrurilor cu credința în Dumnezeu, pentru ca, pe lângă ceea ce ne dă știința pentru viața aceasta, să avem și asigurarea vieții viitoare și a înaintării noastre veșnice, desăvârșite — ne îndrumă, cu învățătura sa plină de bar, Părintele Dumitru Stăniloae»".
Puterea tainică a credinței
Desigur Părintele se referea la știința luminată de credincioșia vie, trăită și asumată integral prin fapte creștinești, și la credința dreptslăvitoare, susținută și infuzată fericit prin profunde cunoștințe științifice, folosite cu înțelepciune și discernământ pentru ușurarea diferitelor suferințe omenești, sufletești și trupești, realizând un sinergism divino-uman uimitor în personalități autentic harismatice, cum avem atâtea exemple în istoria bimilenară a Creștinismului sfințitor, slujitor și luptător, dar acum ne oprim la marele Profesor chirurg rus și Doctor fără de arginți, totodată și Ierarh al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Arhiepiscop Luca, proslăvit de Dumnezeu și Biserica rusă, ale cărui sfinte moaște au ajuns și la noi (o părticică este depusă în Paraclisul «Institutului de Endocrinologie» din București, proniator, lângă părticele din trupurile proslăvite de Dumnezeu ale sfinților români ai închisorilor).
Acest Ierarh luminat care a trăit până în 1961, trecând și prin suferințele de nedescris a unsprezece ani de gulag în Siberia, a fost poate singurul arhiereu ortodox și opozant deschis al ateismului premiat cu «Ordinul de stat al URSS», în 1946, pentru lucrările chirurgicale remarcabile și meritele sale excepționale, ca medic șef al «Armatei Roșii» în timpul marelui război. Ca să decoreze Stalin un arhiepiscop ortodox exilat din ordinul lui în Siberia, însă și un opozant puternic și neclintit al ateismului său scelerat, deci în plină prigoană anticlericală, trebuie să fi intervenit proniator Mâna lui Dumnezeu, dar și faima științifică a profesorului trebuie să fi trecut demult peste toate prejudecățile și inerțiile unui regim totalitar, făcându-l cunoscut în comunitatea științifică mondială. O astfel de recunoaștere oficială a valorii de excepție a vieții unui credincios, a unui «dușman al poporului», venită din partea acelui despot necredincios și înrăit antiteu, spune totul despre puterea tainică a credinței!
„În această privință, potrivit opiniei marelui gânditor creștin ortodox Petre Țuțea, nu poate fi eludată «discuția între Religie — ca sediu al Adevărului, transcendent în esență — și știință ca sediu al utilității, comodității mintale, paradoxului și rătăcirii»”. Aceste lucide, acide și exigente aprecieri nu exclud importanța, frumusețea și acuratețea cercetării științifice, dar o invită să se subordoneze spiritual și moral de bună voie teologiei dreptslăvitoare (regina tuturor științelor) și misticii ortodoxe (împărăteasa lor), care s-o conducă pe drumul mântuirii până la primirea învierii lăuntrice a slujitorilor ei și apoi în bucuria veșnic neînserată, căci la ce i-ar folosi celui mai mare savant toată bogăția cunoștințelor, reale sau imaginare, dacă la urmă și-ar pierde sufletul?
„Oare de ce Newton a putut recunoaște sincer că descoperirea legii gravitației universale i-a fost «inspirată de Dumnezeu», iar „Hippolyte Taine, cu tot pozitivismul lui, a afirmat, — după câte îmi amintesc — că dacă un «extraterestru ar cobori aici, prima întrebare pusă pământenilor ar fi aceasta: în ce credeți voi»?. Întrebarea implică adevărul secundum fidem, nu secundum rationem” (Petre Țuțea — «Tratat de antropologie creștină»).
Marii oameni de știință pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții noastre erau toți modești, onești (nu se împăunau nicicând cu descoperirile lor sau ale altora, uitând de unde au plecat și cu cine au colaborat în lucrarea lor!), nu-și trâmbițau emfatic și prematur realele, părutele sau nesigurele descoperiri științifice, nu-i dezavuau pe cei real credincioși și erau pe deplin conștienți de limitele cunoștințelor lor; pe de altă parte, credincioșii, real luminați și chiar sfințiți, care au intrat definitiv în inima noastră, aveau cu toții cunoștințe științifice și culturale solide, pe care însă le așezau cu smerită cugetare la picioarele Logosului întrupat în istorie și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și de aceea dădeau întotdeauna roade bune!
Așadar, adânc teologic „spunea Ecclesiastul (8, 17): «Atunci mi-am dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înțeleagă toate câte se fac sub soare, dar se ostenește, căutându-le, fără să le dea de rost; iar dacă înțeleptul crede că le cunoaște, el nu poate să le pătrundă», fiindcă întru Sfânta și Dumnezeiasca Treime «sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoașterii»” (Coloseni - 2, 3).
Sincer, foarte sincer, avem serioase temeiuri să credem că aceste modeste gânduri de readucere în aria străbună le-ar putea fi de folos tuturor celor care vor „să se împodobească cu penele altora, fără a putea zbura cu ele”, dar mai cu seamă au nevoie de multă rugăciune, fierbinte și stăruitoare, pentru sufletele lor încă pătimașe, pline de părere de sine și încă nenăscute duhovnicește, pentru a se întoarce la cumințenia cea dintâi…
AXA – ARMELE EI SUNT ARMELE LUMINII, IAR PAZA SA ESTE NELINIȘTEA CEA BUNĂ!
Comentarii