Rugați-L pe Dumnezeu să lucreze!

„Cei care nu se sfătuiesc îndelung, cad ca frunzele!”
„Mândria merge înaintea căderii!”

Primul nostru duhovnic, cel care ne-a pescuit în chip jertfitor din marea păcatelor acestei vieți trecătoare (Părintele Teodor Jugănaru, preot întru totul luminat și vrednic slujitor al Sfântului Altar), avea o vorbă pe care ne-o repeta cu nebiruită blândețe și cerească înțelepciune: „Rugați-L și lăsați-L pe Dumnezeu să lucreze prin voi, fiilor!”. Apoi, binecuvântându-ne, ne îndemna cu bunătate: „Nu mai aruncați valuri de tristețe, neliniște și teamă în lume, iubiții mei, fiindcă Mila lui Dumnezeu lucrează, cu cel mai mare folos lăuntric, în liniște, pace și bucurie. Aveți mare grijă, fiindcă inima care nu are bucurii se usucă și moare, dar cea plină de adevărata bucurie se umple de har, tămăduind, odihnind și înviind multe suflete încă nenăscute…”.

Nu-i vom putea răsplăti nicicând pe măsură înțelepciunea vie a acestor sfaturi adânc duhovnicești, rostite cu o simplitate și certitudine de foc ceresc, inconfundabile, decât într-un singur mod: punându-le în aplicare. Desigur, nu am înțeles de la început valoarea, profunzimea și folosul mântuitor al acestor inestimabile comori de pedagogie creștină reală, dar ele au săpat adânc în sufletele noastre.

Părintele Teodor, Dumnezeu să-l odihnească cu drepții, îngăduindu-i să se roage și pentru noi, păcătoșii, era un preot ca din Pateric, cu viață sfântă și sfințitoare, care ne-a mai învățat câteva lucruri temeinice și de neclintit: să ne rugăm cu umilință, numai în Duh și Adevăr, cu inima smerită la picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în tot locul, în toată vremea și în toate împrejurările; să păstrăm permanent viu simțământul prezenței Sale tainice înlăuntrul nostru, să nu facem nimic fără sfătuire luminată și binecuvântare sfântă, să dobândim treptat discernământ în toate privințele, să postim luminat, să priveghem tainic, să facem milostenie ascunsă (totdeauna cu bucurie și recunoștință pentru prilejul oferit de Sus, fiindcă în dar am luat, în dar să dăm); să nu ne facem păreri de sine, oricât ne-ar lăuda sau critica cineva; mai întâi să înviem noi lăuntric, păzindu-ne copacul vieții de omizile păcatelor noastre și abia apoi să începem cu dragoste, milă, pricepere, tact misionar și îndelungă răbdare să-i ajutăm pe alții să-și curețe copacul; să-i mângâiem pe cei necăjiți, cu vreme și fără vreme, și abia după aceea să-i dojenim și să-i îndreptăm pe cei neștiutori, care ne cer sincer ajutorul; să-i iubim și miluim, după puteri, pe toți oamenii pe care îi vedem, pentru că dacă nu-i iubim pe cei care îi vedem, cum o să-L iubim pe Dumnezeu pe care încă nu-L vedem?

Să nu ne entuziasmăm de nimic din lumea aceasta, oricât de strălucitor, atrăgător și uimitor s-ar arăta lucrul acela (mai cu seamă atunci!), căci harul vederii propriilor păcate este mai mare decât darul facerii de minuni; să respingem toate visele și visările, care de regulă pier ca umbra fumului, căci Dumnezeu îi ajută mereu pe cei smeriți și prevăzători, bucurându-se de cumințenia lor, chiar dacă acele stări ar veni de la El. De altfel, luminile amăgitoare, mirosurile plăcute, descoperirile false, îndemnurile spre superbie, dedulcirile egocentriste, șuetele și taifasurile sterile, atitudinile teatrale, mimele și pantomimele păgâne, cu bărbați histrionici și femei desmățate, ifosele elitiste, sunt tot atâtea capcane demonice pentru cei mândri, naivi, nestatornici și neascultători, novici sau proaspeți catehumeni, mult prea încrezători și satisfăcuți de însușirile lor native, pe care tot Dumnezeu li le-a dăruit, dar pentru a fi folosite cu smerenie, nicidecum cu emfază, superbie și singularizare; să nu lăudăm pe nimeni înainte de sfârșit, fără nici o excepție de la această regulă sfântă!

Să nu ne însoțim cu nimeni fără o îndelungă cercetare, fiindcă „prieteniile rele strică obiceiurile bune”, să-i iertăm grabnic pe cei care ne greșesc, dacă ne cer iertare, ajutându-i să-și conștientizeze greșelile, cerând iertare tuturor celor cărora le-am greșit și căindu-ne sincer pentru greșelile noastre; să ne bucurăm cu cei bucuroși, să ne mâhnim cu cei mâhniți, dar să ne îndărătnicim și noi cu cei îndărătnici, însă numai pentru pricini duhovnicești reale… (Psalm 17).

Să-L mărturisim pe Domnul nostru Iisus Hristos, neschimbat și neamestecat, neîmpărțit și nedespărțit, îndeosebi prin fapte vii, respingând tranșant și irevocabil orice erezie, indiferent de la cine ar emana, și, mai cu seamă, să nu ne ipostaziem nicicând în persoane duhovnicești, cu atât mai mult înainte de a fi pus început bun adevăratei viețuiri creștinești, sfințitoare, lucrătoare și luptătoare; să citim doar cărți sfinte și sigur ziditoare, dând la o parte toate lucrările izvorâte din slavă deșartă, fie ele și mult lăudate de oameni, din naivitate, nepricepere, slăbiciune sau varii interese lumești…

Să avem o picătură de credință și un vagon de fapte bune și nu un vagon de credință și nici o faptă bună; să propunem și nu să impunem sfatul duhovnicesc și să nu ascultăm nici înger luminat din Cer de ni s-ar arăta, dacă nu propovăduiește după Sfânta Predanie, adică drept învățând și săvârșind cuvântul Adevărului Cel veșnic Viu și în Treime slăvit, numai după voia Sa cea Dumnezeiască și nu a noastră, cea omenească, indiferent cine ar fi, s-ar erija sau s-ar crede că este purtătorul vreunui glas „nou-vestitor”! Sfântul Efrem Sirul are un cuvânt pe deplin lămuritor și izbăvitor în această privință: „Dracul nu rabdă niciodată lucrul străvechi și sfânt, ci vrea întotdeauna lucruri noi și amăgitoare!”.

Omul duhovnicesc adevărat se mâhnește, dar nu se mânie, când nu este ascultat, fiindcă știe că, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu toate le va rândui numai după Voia Sa veșnic de nepătruns și neclintit, dar omul încă nenăscut duhovnicește se mânie cumplit și îi jignește arțăgos pe toți cei care nu-i ascultă „învățăturile”, nu-i urmează „lucrarea” și nu se entuziasmează de „vestirile” sale înnoitoare… El vrea admiratori orbi și copleșiți de diatribele sale fals justițiare, nicidecum ascultători critici, luminați și prevăzători, care îl atenționează cu dragoste că s-a umflat cam mult broscoiul de pe malul bălții!

Cândva, în tinerețea sa, Sfântul Tihon din Zadonsk a primit două palme de la un nebun pentru Hristos, care i-a zis doar atât: „Nu mai face pe grozavul!”. Sfântul Tihon (probabil mai avea puțină părere de sine pe vremea aceea) a primit certarea ca pe un avertisment sever, de Sus îngăduit, s-a lepădat pe deplin de orice urmă a părerii de sine, iar acum se roagă din Rai, împreună cu binefăcătorul său, pentru noi, păcătoșii, nepricepuții și lesne înșelații de a purcede la lucruri mari și spectaculoase, înainte de a le fi împlinit temeinic pe cele aparent mici, smerite, migăloase și anevoioase, învățând lupta cea bună de la luptători, nu de la ritorii cei mult și rău vorbitori, de aici și pretutindeni…

Drumul mântuitor este prin Ierusalimul lăuntric

Părintele Teodor cel smerit cu inima ne-a mai învățat, în autentica tradiție patristică și filocalică, prin pilda vieții sale cu adevărat smerite și roditoare, că un creștinism atotbiruitor pe întreg pământul nu va exista nicicând, căci răul din această lume poate fi doar îngrădit și amânat, cu multă rugăciune și post luminat, într-o „prăpastie de smerenie”; stăpânul iadului urmând să fie biruit pentru totdeauna și aruncat în iezerul de foc și întunericul cel mai dinafară, abia la Parusia. Așa că, toți cei care propagă cu frenezie (dracul dă puteri!) „proiecte înnoitoare” și idei sociale utopice, idilice sau festiviste, „proiecții” ecumeniste mărețe, frivole și egocentrice, „strigări” de chemare la luptă fără binecuvântare de Sus, „atitudini” publice solipsiste, țâfnoase, iritate și nerăbdătoare (nedospite duhovnicește la focul lăuntric al „neliniștii celei bune”), strigăte pripite ale unor conștiințe real suferinde (dar încă nedeplin limpezite dogmatic) sunt tot atâtea vânări de vânt și prinderi de furtună, umplând văzduhul cu vorbe și cugetele de amarnică înșelare, fie ele oricât de rafinate, subtile și post-universitare…

Vom vedea, ceva mai departe, ce zice Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov despre astfel de înșelări grosolane și pierzătoare de suflet, căci cele foarte subțiri și cu mult mai periculoase vin doar la cei cu viață duhovnicească reală, sfințită și sfințitoare. Cu adevărat, ne mărturisim deschis neputința, nu ostenim să ne cutremurăm lăuntric cât de abil, viclean, neobosit și necruțător este cel vechi în răutăți: la oamenii proști, temători de Dumnezeu, evlavioși, sinceri, jertfitori și smeriți vin dracii cei mai deștepți, fiindcă aceștia o țin întruna cu rugăciunea și postirea, în mod luminat și până la sfârșit, nu doar până la prășit (avva Ilie Cleopa), iar la oamenii deștepți vin dracii cei mai neghiobi, întrucât orgolioșii, de orice neam ar fi ei, dacă nu se smeresc la timp și nu intră pe mâna unor duhovnici iscusiți și întru totul luminați, se dau singuri în ghearele celui rău, din pricina slavei deșarte, părerii de sine, egolatriei și arghirofiliei (de regulă, toți „maeștrii translărilor” se descurcă excelent pecuniar, cu „proiectele” și „proiecțiile” lor energice).

Și noi, păcătoșii, care scriem aceste rânduri de suflet, rugămu-ne cu negrăită umilință Dumnezeului Cel veșnic Viu să îndrepte orice fel de strâmbătate din cuprinsul lor, pentru ca numai Iubirea și Dreptatea Lui să fie simțite de cei care le citesc, folosindu-se cu dreaptă socoteală și neînserată bucurie de sensul lor duhovnicesc, atâta cât e, iar toată nedreptatea, nepriceperea și răutatea noastră, izvorâte din slăbiciune sau lucrarea celui rău, din alunecare sau neascultare, să le îndepărteze cu desăvârșire, cum numai El știe și poate s-o facă, ca nimeni dintre oameni să nu se smintească sau îndepărteze de la dreapta credință și dreapta slujire, ci, dimpotrivă, să se întărească lăuntric!

Ca să înțelegem de ce aveau, au și vor avea nebiruită autoritate duhovnicească sfaturile înțelepte ale Părintelui Teodor, vom mărturisi aici, atât pentru cei care l-au cunoscut, cât și pentru cei care nu l-au cunoscut, că era un bărbat duhovnicesc adevărat, ajuns la măsura desăvârșirii și a învierii lăuntrice sub ochii noștri, acoperit cu o smerenie smerită, care l-a păzit până la mutarea sa de la viață la Viață!

Un singur fapt revelator din viața sa autentic hristocentrică: în tinerețe a fost rugat de protoiereu să țină locul unui preot bolnav pentru trei luni, într-o parohie modestă dintr-o latură îndepărtată a Dobrogei. A rămas acolo vreme de trei decenii, făcând desăvârșită ascultare, fără a se plânge vreodată de acel apostolat prelungit, fiindcă preotul bolnav nu a mai revenit niciodată în parohie. Ne relatau cu simplitate cei care l-au cunoscut în perioada aceea, că în momentul sosirii sale în respectiva parohie mai pâlpâia o picătură de credință doar în câteva suflete, iar când a plecat de acolo mai rămăseseră puține suflete netrezite de rugăciunile fierbinți și stăruitoare ale vrednicului păstor.

Sfinția sa și-a încheiat slujirea preoțească în București, într-un sfânt locaș cu hramul Sfântului Vasile cel Mare, situat pe Calea Victoriei. Acolo l-am cunoscut cei mai mulți dintre noi, devenindu-i fii duhovnicești. Era rugător, postitor, slujitor pe deplin luminat, smerit, blând, bun, înțelept, calm, delicat, îndelung-răbdător și jertfitor; avea o pregătire teologică universitară temeinică, dar și o cultură laică de-o adâncime remarcabilă, fiindcă absolvise și „Facultatea de Drept” (cunoștea câteva limbi: greacă, latină, ebraică, germană, franceză, rusă), dar niciodată nu făcea uz de cunoștințele sale teologice sau culturale, decât pentru a folosi pe cineva sau a îndrepta o greșeală mare (niciodată pentru a epata!). Odată am fost de față la o convorbire duhovnicească a sfinției sale cu un preot care tocmai venise de la Ierusalim. La un moment dat, uimit de cunoștințele sale bogate și precise, preotul acela a exclamat: „Când ați fost părinte Teodor la Ierusalim, de aveți detaliile acestea atât de proaspete?”. Îmbujorându-se ușor, dintr-o modestie structurală, Părintele Teodor i-a răspuns sincer și cuviincios: „Nu am fost, părinte, dar mi-a fost drag să știu tot ce mi-a îngăduit Dumnezeu despre Locurile Sfinte!”.

Atunci am înțeles cu toții, că Părintele Teodor aflase drumul mântuitor prin Ierusalimul lăuntric, iar Harul lui Dumnezeu și studiul plin de acribie îi dăruiseră o înțelegere adâncă și a Ierusalimului geografic. Și un ultim fapt statornic din viața sfinției sale: când constata că i-a greșit cu ceva cuiva (fie și unui copil!) cerea iertare, neîngăduindu-și nicicând să vorbească cu superioritate nimănui. Aducea în mod real, pe nesimțite, mulțime de suflete la picioarele Mântuitorului Hristos, fiindcă vorbea numai ce trăia și trăia tot ce vorbea, într-o simplitate hristocentrică atât de evidentă, încât sub puterea rugăciunilor sfinției sale, nici măcar cei mai trufași, guralivi și emfatici dintre ritorii acelor vremuri nu mai încercau să-și etaleze slava deșartă, izvorâtă numai din puținătatea rugăciunii și părerea de sine, proprii celor ce nu vor să-și spovedească păcatele lor, ci pe ale altora…

De ce nu trebuie ascultați ritorii?

Sfântul stareț Siluan Athonitul, socotit bărbat apostolic (a se vedea „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”), mărturisea cu o sinceritate desăvârșită, că la începutul urcușului său duhovnicesc, dobândind din dumnezeiasca iconomie rugăciunea inimii, în doar trei săptămâni, a mers la duhovnic. Bătrânul, ascultându-i uimit spovedania, a făcut la sfârșit o remarcă nepotrivită: „Apoi, fiule, când vei ajunge la vârsta mea ce vei mai face?”. Fără să o fi dorit, bătrânul duhovnic l-a împins pe monahul Siluan (viitorul Sfânt Siluan) în brațele mândriei, cu care știm, chiar din dezvăluirile totale și smerite ale sfinției sale, s-a luptat vreme de nouă ani! Din această luptă a ieșit biruitor, numai după ce s-a învrednicit ca Însuși Mântuitorul Hristos să-i adreseze acest dumnezeiesc îndemn, valabil și pentru noi, păcătoșii: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”.

Oare nu ne dau mult de gândit aceste cuvinte cerești, atât unor duhovnici ai timpului nostru, cât și tuturor fiilor lor duhovnicești (monahi, laici sau ritori proaspăt catehizați), pentru a nu cădea în vreo înșelare, chiar din clipa în care încep cuvânt învățătoresc într-o lume secularizată (ba chiar în curs de demonocratizare), fără a avea o conștiință dogmatică ortodoxă pe deplin limpezită și nici vreo experiență duhovnicească proprie, căci dacă războiul nevăzut ar fi lesne de câștigat nu ne-ar mai fi lăsat Sfinții Părinți mulțime de avertismente luminate și severe, pentru a ne feri de orice formă de înșelare sau pricină de cădere, pe care adevărații bărbați duhovnicești, rugători în Duh și Adevăr, le-au biruit doar cu Harul lui Dumnezeu?

Este ușor să mimezi bravura la nivel declarativ. Mulți au făcut-o în istorie, dar când ceasul greu al urcării pe Golgota fiecăruia dintre ei a sosit, nefiind lămuriți pe deplin duhovnicește și la măsura încercării, au clacat ca niște sărmani novici pripiți, vădindu-se dureros toată fanfaronada lor intelectualistă, deoarece Domnul Hristos ne cere inimile înfrânte și duhurile smerite până la moarte (nicidecum expozeurile orgolioase și fără nici un folos în ceasul greu al sfârșitului, de care și Sfinții se cutremurau), Împărăția Sa nefiind din lumea aceasta, lume pe care acești ritori mult și adesea rău-vorbitori (confuzii de planuri, alegații forțate, verbalism, verbiaj, tautologii, pleonasme și vai, cacofonii frecvente) o vor zguduită și extaziată acum de „discursurile lor trezitoare”, niște simple baloane temerare de săpun, cu influențe și conotații savonarolice, celiniene, karamazoviene, ferapontice sau chiar stavroghiene.

Lucrurile cu adevărat mari, importante și folositoare în viață se fac într-un sinergism divino-uman autentic și smerit, prin care Dumnezeul veșnic Viu și în Prea Sfânta Treime slăvit lucrează în lume Taina mântuirii întregii Sale zidiri și nicidecum cu zarva tezistă și reducționistă a unor ritori, oricât de lăudați ar fi aceștia, care vorbesc în numele Lui Dumnezeu, dar nu-i conving decât pe cei naivi, neatenți sau interesați de jocul ielelor sofiste, fiindcă nu-L roagă cu umilință pe Mântuitorul Hristos să lucreze prin ei, ci pun în mișcare doar orgoliul lor ritoricesc, clamând sus și tare, prin toate mijloacele mass-media, că „lucrarea” lor trebuie urmată cu orice preț, ca semn că „neamul nu a murit”. Dar, când neamul nostru românesc este în primejdie (și acum este iarăși!), pe drumuri, în temnițe și la moarte merg numai adevărații luptători creștini (cei cu aurul lăuntric pe deplin lămurit), iar ritorii cei plini de bravură autodeclarată își strigă doar „solidaritatea” pe site-uri, bine-mersi, de la domiciliul lor, căci nebunia Crucii nu-i pentru ei, ci pentru alții…

„Frățiile” lor o trăiesc hedonist, doar la nivel teoretic, inofensiv, căci nu le vor vedea sau auzi nimeni fulgerând și tunând împotriva duplicității guvernanților aflați la putere (majoritatea hipnotizați de „principiile morale” ale „cavalerilor de Malta”, care, printre aceste „principii”, nu-l cuprind și pe acela elementar al neînsușirii muncii altora; a se vedea cazul recent al unor sfinte locașuri înălțate prin truda creștinilor ortodocși cu fapta, dar ocupate „vitejește” și „frățește” de „cavaleri”!) sau a lojilor, confreriilor, ligilor obscure, o.n.g.-urilor oculte etc., însă le vor vedea debordând de aprigă indignare împotriva guvernaților proști (adică simpli), care, însă, nu se lasă manipulați nicicum de retorica lor abilă, păstrându-și nebiruită evlavia strămoșească, pentru că ei susțin Biserica sfințitoare, slujitoare și luptătoare, prin credința lor statornică, nefățarnică și vie în Domnul nostru Iisus Hristos!

Că lucrurile stau exact așa, o demonstrează eforturile perseverente ale ritorilor de a-i atrage pe creștinii ortodocși cu fapta în tot soiul de „acțiuni” și „atitudini” sociale nechibzuite și pripite, pe câtă vreme Sfânta Predanie ne (men)ține în rânduială, certarea, îndreptarea și răsplata, aparținând numai Domnului nostru Iisus Hristos și slujitorilor Săi aleși din veac, pe Care toți cei ce nu și-au plecat genunchii „noului Baal” Îi ascultă și Îi urmează cu sfințenie. Câți or fi aceștia, Îi știe doar Bunul și Dreptul Dumnezeu, căci o oaste nu trebuie să fie mare și făloasă, ci smerită și nebiruită; creștinii cu fapta păstrează cuvântul Sfinților și în această privință: „Și când suntem puțini, suntem mulți!”.

Vom vedea, la momentul potrivit, că cine nu-i urmează pe ritorii recenți au „labe” în loc de mâini, fiind probabil cu toții niște „schizofrenici”, care trebuie - nu-i așa, „mă” ? - zguduiți și înregimentați ideilor lor trufașe prin jigniri și lovituri de gârbaci ritoricești, declarate peste noapte „mijloace pedagogice” de „trezire a neamului”, printr-un limbaj de pilitură de fier, mai rău decât cel de lemn. Cum s-ar zice am scăpat, cu chin și vai, de un drac afurisit și bățos, dar am dat de frățânesu cel fieros… Un alt ritor rău-vorbitor, înrudit cu primul ca nivel moral și cognitiv, un oarecare venetic posedat, bolborosește la o comandă ocultă, că ar trebui scos din cultura română „cadavrul lui Eminescu” (Sic!) și, dând dovadă de un comportament sociopat greu reductibil, mai adaugă delirând, dezinhibat precum o chivuță, de grija neamului românesc, că „face ceva pe acesta…”. Nefericitul, plin de ură și incult sadea din punct de vedere moral, nu știe că ura îl va descompune de viu, dacă nu se va opri din această cursă infernală!

Tocmai din acest motiv temeinic și evident, ritorii mult-vorbitori nu trebuie ascultați (în mod vădit, ei nu luptă „lupta cea bună” și nu cunosc „armele luminii” așa cum se cuvine, chiar dacă vorbesc cu un tupeu stupefiant despre poveri pe care nu le-au atins nici măcar cu degetul!), oricât de „fenomenal”, „genial” sau „trezitor” ar apărea „strigătul conștiinței” lor, în mijlocul unui neam mult mai viu în adâncurile sale insondabile, decât îl putem percepe noi, verigile sale trecătoare (dar cu o finalitate sigur transcendentală) într-un timp și un spațiu ecclesiale, comune ziditor doar unor ascultători de bună credință, care, însă, nu țin cont întotdeauna (chiar dacă le cunosc la fel de bine, or chiar mai bine decât noi) de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „gura și trâmbița lui Hristos”:

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: <Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați voi nimici-o>. Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?

Căci de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii.

Fiindcă și iudeii cer semne, iar elinii caută înțelepciune. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemați, și iudei, și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Pentru că fapta lui Dumnezeu socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor. Căci, priviți chemarea voastră, fraților, că nu mulți sunt înțelepți după trup, nu mulți sunt puternici, nu mulți sunt de bun neam;

Ci Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți; Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari; Dumnezeu Și-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt. Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Din El, dar, sunteți voi în Hristos Iisus. Care pentru noi S-a făcut înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințire și răscumpărare. Pentru ca, după cum este scris: «Cel ce se laudă în Domnul să se laude»” (Corinteni I, 18 - 31).

Așadar, „propovăduirea Evangheliei nu stă în măiestria cuvintelor, nici în înțelepciunea lumească, ci în înțelepciunea cea după Dumnezeu”, pe care ritorii cei mult și rău-vorbitori nici nu o cunosc, nici nu o trăiesc, pentru că în chip vădit vorbesc despre ceea ce nu trăiesc și trăiesc ceea ce nu vorbesc, amăgindu-se pe ei înșiși, dar, mai cu seamă, amăgindu-i pe cei neatenți la semnele timpului și la paza sufletelor lor.

AXA ESTE O ARMĂ PE CARE O POT FOLOSI DREPTCREDINCIOȘII