Cercetare și prejudecată

„România a avut o cultură… 1848 a rupt-o!”

Mircea Vulcănescu

I. CÂTEVA ADEVĂRURI PREA DES UITATE

Despre începuturi

Orice om se naște. Un adevăr de la sine înțeles, dar adesea uitat. Pentru că nașterea înseamnă moștenire. În multe, foarte multe feluri. Mult mai multe decât socotim de obicei. Și asta din pricină că de obicei uităm încă ceva: de câte feluri este nașterea!

Există naștere materială, sau trupească. Există naștere culturală, există naștere duhovnicească. Există și moarte, din toate aceste puncte de vedere. Fie prin dispariție, fie prin trecerea de la ceva la altceva; de pildă, de la o cultură la alta, de la o naționalitate la alta, de la o credință la alta, de la o familie la alta. De obicei, atunci când cineva este părăsit de familia sa, poate fi adoptat de altă familie. A murit pentru una, s-a născut pentru cealaltă.

Desigur, la om aproape nimic nu este însă bine întemeiat. Nici măcar moartea. Cineva care a fost părăsit de o familie și adoptat de alta se poate întoarce la cea dintâi. Sau poate să înființeze noi legături cu familia din care a venit, născându-se din nou pentru ea, chiar dacă altfel. Și așa se ivesc acele nesfârșite încrengături ale firii omenești, care uimesc pe îngeri și pe demoni, uneori spre binele omului, mai adesea spre răul lui.

Aceleași lucruri le putem spune și despre familii, fie în înfățișarea lor restrânsă, fie în chipul mai larg, ce îmbrățișează și rubedeniile mai îndepărtate, cunoscut sub numele de neam sau neamuri. Și acestea se nasc și mor, se preschimbă în fel și chip, în aceeași bogată și uimitoare întrețesere ce se vede în toată istoria omenirii.

Desigur, la fel de adevărate sunt toate acestea și pentru neamurile în cuprinderea lor cea mai largă, în care sunt cunoscute și sub numele de națiuni. Și acestea se nasc. Se nasc și material – căci sunt alcătuite din oameni, care sunt și trupuri, dar și din făptuirile acestor oameni, care sunt și trupești. Dar se nasc, se înțelege, și cultural, iar uneori chiar și duhovnicesc (deși sunt neamuri care se nasc și rămân moarte până la sfârșit, respingând orice înălțare către Adevăr, oricâtă răbdare ar avea Acesta cu ele).

În veacurile acestea din urmă s-a înstăpânit atât de bine peste oameni minciuna, încât au ajuns în puterea destrămătoare a îndoielii chiar și faptele cele mai des văzute și cele mai bine cunoscute de către om.

De pildă, cu toate că se știe din veci că ce naște din pisică șoareci mănâncă, s-a răspândit în lume credința că s-ar putea, totuși, ca din pisică să se nască șoareci, sau din șoareci pisică, din libelulă țânțari, sau chiar cărăbuși ori albine șamd.

Pe aceeași linie a nimicirii adevărurilor cele mai vădite, se află și ideea unora că neamurile sau națiunile nu ar exista, că ar fi, nici mai mult, nici mai puțin, decât o „iluzie fără suport real”.

Deoarece neamurile sau națiunile se ivesc în felurite chipuri chiar din zorile istoriei și rămân până astăzi, credem că este de prisos să demonstrăm existența lor. Desigur, sunt oameni care pot „dovedi” în fel și chip că Luna, de fapt, nu există, că Hristos nu a murit și înviat pentru noi, că Mihai Viteazul nu a unit cele trei țări românești, că Mihai Eminescu nu și-a iubit țara sau nu era român ș.a.m.d. Nu vorbim aici pentru ei. Nu ne pasă de ideile lor. Noi o luăm țărănește, de la pământ și cer, cu toate ale lor. Adică de la lucrurile care sunt. Printre aceste lucruri care sunt, alături de Lună și Mântuitorul Hristos, de Unirea lui Mihai Viteazul și de iubirea de țară a românului Mihai Eminescu, printre acestea și multe altele se numără și brazii albi și roșii, se numără stejarii, fagii, carpenii și ulmii, se numără cerbii, lupii, zimbrii și oile, se numără zilele și nopțile, stelele de pe cer, norii și vânturile, râurile și viile, neamurile sau națiile și multe, multe altele. Care sunt aici, le-au văzut strămoșii noștri și le vedem și noi.

Mai mult sau mai puțin la fel.

Căci, așa cum am amintit, sunt nașteri și nașteri, și morți și renașteri și învieri, împletind în istoria omenirii o încrengătură nesfârșită.

Am văzut – și încă se mai poate vedea – pe al doilea ostrov al Sfintei Mânăstiri Cernica, un stejar destul de bătrân. Are câteva sute de ani, poate mai bine de cinci. Cândva l-au mângâiat privirile Sfântului Ierarh Calinic, ale Cuviosului Gheorghe și ale multor alți părinți ai mânăstirii.

Oare stejarul era la fel pe atunci?

Nu, se înțelege.

Nici crengile nu erau la fel, decât în parte, nici trunchiul nu era la fel, decât în parte, nici rădăcinile…

Și totuși era și este același stejar.

Există ceva prin care acest falnic, minunat și sfințit copac rămâne același peste veacuri, deși se înnoiește mereu – altfel ar muri.

Acest „ceva” este cuvântul dumnezeiesc prin care acest stejar a luat ființă și ființează până astăzi. Cuvânt dumnezeiesc pe care îl putem numi și „cuvințel”¹ sau, mai modern, „rațiune dumnezeiască”.

Căci tot ceea ce există în Creație își are obârșia neîncetată în acele cuvinte sau rațiuni dumnezeiești prin care s-au ivit din nimic și ființează.

La fel și neamurile sau națiunile.

Fiecare dintre neamuri sau națiuni există în temeiul unui cuvânt al lui Dumnezeu. Care le ține în ființare și care le face să fie ele însele, cu toate generațiile care se perindă una după alta, cu toate schimbările fiecărei vremi. Iar acest lucru este dovedit pentru fiecare creștin, dincolo de orice îndoială, prin descoperirea Scripturilor. Este vorba de faptul că în Ierusalimul ceresc, adică în lumea nouă ce va fi creată după sfârșitul acesteia, neamurile cu împărații – adică mai-marii – lor vor aduce înaintea lui Dumnezeu slava lor.

E mai mult decât firesc, prin urmare, să înțelegem că neamurile sau națiunile au la temelie același fel de cuvânt dumnezeiesc, de izvor de putere necreată, prin care ființează și celelalte lucruri care sunt de la Dumnezeu.

De aici izvorăște și puterea neamurilor de a trăi în veci în Împărăția cerurilor. Dar și primejdia nimicirii, căci orice pom care nu aduce roada ce bună la vremea sa va fi tăiat și aruncat în foc!

Despre aceste lucruri, ca și despre legătura dintre noi, ca persoane, și ele, vom încerca să arătăm câte ceva în rândurile ce urmează.

Neamul, omul și rosturile lor – în câteva cuvinte

Pentru că nu dorim să lungim peste măsură cuvântul, vom încerca să arătăm pe scurt ce sunt și care este rostul neamurilor, precum și legătura dintre neam și om în lucrarea duhovnicească.

Dumnezeieștile Scripturi ne arată că neamurile există în sămânță, dacă putem spune așa, dintru început, după cum toți oamenii existau în Adam. În vremea Turnului Babel era un singur neam pe pământ, alcătuit din urmașii lui Noe, urmașul lui Set, urmașul lui Adam. Dar înainte de potop fuseseră și alte neamuri, după cum se arată în cartea Facerii, doar că toate acestea fuseseră nimicite de potop. Dat fiind că Noe a fost ca un nou Adam pentru omenire, Dumnezeu a rânduit să se ridice din el iarăși alte neamuri, la vremea potrivită. Firesc era ca acest lucru să se întâmple atunci când oamenii s-ar fi întărit îndeajuns duhovnicește pentru ca neamuri felurite să poată lucra împreună în armonie. Dar pentru că oamenii, altfel dezbinați, s-au unit doar pentru a face răul (Turnul Babel), Dumnezeu a rânduit o altă pază în puterea lor, punând un hotar între neamuri. Acest hotar însă piere în Hristos Iisus, în care „nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos” (Coloseni 3,11). Prin aceste cuvinte Sfântul Duh a vrut să spună nu că au pierit acele stări sociale, care limpede sunt până astăzi, nici aceste neamuri, care de asemenea există, ci faptul că în locul despărțirii, dezbinării dintre ele, s-a așezat unirea. Sau, altfel spus, „noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12,5).

Ori, ca să facem o paranteză, așa ar trebui să fim, noi, neamurile creștine, dacă nu am fi lăsat pe diavol să ne îmbolnăvească fie de nimicitoarea ură a ereziei filetismului, fie de secătuitoarea moliciune a globalismului (în formă fățiș păgână sau cu chip pseudo-creștinesc).

Întorcându-ne la cuvântul Dumnezeieștilor Scripturi, să întărim cele spuse mai sus cu altă mărturi. Căci, într-adevăr, nașterea neamurilor de la Dumnezeu și primirea lor în ceruri poate părea unora, atinși de idei străine, ca o răstălmăcire, dacă se întemeiază doar pe un cuvânt. Însă nu sunt unul, ci multe cuvinte ale Scripturilor ce arată acest lucru. Este dragostea Sfântului Apostol Pavel pentru neamul său, este deosebirea pe care acest râvnitor pentru Dumnezeu apostol o face între neamuri de multe ori… Dar este și mărturia faptului că sunt neamuri în cer! Atât acum, în vremea Bisericii luptătoare, cât și în veacul viitor, în Lumina neînserată a lui Hristos Iisus, Dumnezeu și Om.

Căci scris este, „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care își trage numele orice neam în cer și pe pământ” (Efeseni 3.,14-15). Și prin acest cuvânt scris de Apostol prin Duhul Sfânt s-a dat mărturie că încă pe atunci erau în cer neamuri. Care neamuri? Cele care așteptaseră pe Hristos în întunericul Șeolului și cele care se învredniciseră a aduna deja sfinți și martiri după venirea Acestuia. Iar aceste neamuri, ca și cele ce se adaugă până la A doua venire, vor rămâne, desigur, în ceruri, pentru veșnicie (Apocalipsa 21,1-4, 10, 21-27).

Și dacă neamurile sunt de la Dumnezeu și se pot înveșnici, ce sunt ele și care este rostul lor?

Ce sunt neamurile ne arată, pe scurt vorbind, chiar și cuvântul „neamuri” amintit mai sus, din Efeseni (3,14-15). În greaca veche este πατριά / patria, care desemnează pe cei care au aceeași rădăcină, același strămoș (înțelesuri: castă, descendență, familie, națiune, neam, trib etc). Această origine comună este însă nu atât de sânge, cât duhovnicească. Astfel, știm că Dumnezeu a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului (Faptele Apostolilor 17,26). Mai știm și că Dumnezeu poate și din pietre să ridice urmași lui Avraam (Matei 3,9; Luca 3,8), ceea ce s-a și întâmplat, prin primirea Credinței lui Avraam de către sufletele împietrite ale păgânilor (Romani 4,16-25). Căci „nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinței se socotesc urmași” (Romani 9,8²). Nu stăruim aici asupra felului în care străinii puteau deveni fiii lui Israel într-unul sau altul dintre triburile acestuia, ori asupra altor mărturii ale Sfintelor Scripturi. Și ceea ce am arătat este de ajuns pentru a dovedi că neamurile sau națiunile sunt, după Cuvântul lui Dumnezeu, acele obști având o unică filiație duhovnicească. Sau, am putea adăuga, având o unică filiație anti-duhovnicească, precum aveau amoreii, moabiții și alții asemenea.

Desigur, se pune atunci întrebarea: dacă prin credința în Hristos toți cei credincioși suntem fiii lui Avraam, fiii lui Dumnezeu (Luca 3,23-38; Matei 5,9; Ioan 11,52; Romani 9,8 etc), atunci mai există neamuri deosebite între el în cuprinsul mare al neamului creștinesc?

Doar pentru noi stă scris „voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2,9). Și tot pentru noi este cuvântul acesta: „Dumnezeu a zis că: „Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu”.” (II Corinteni 6,16).

Deci, dacă este poporul lui Dumnezeu, atunci mai pot fi și alte popoare sau neamuri care să poată sta înaintea lui Dumnezeu?

Firește! Doar și Apocalipsa mărturisește aceasta, precum am văzut. Ba și Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, scriind iubiților săi ucenici și frați întru Hristos Iisus, Domnul, face deosebire între cei de neam iudeu, de neam macedonean sau scitic, de neam roman, de neam elin etc.

Deci, de vreme ce atât de multe și felurite și limpezi sunt mărturiile Duhului, putem înțelege că:

neamurile sau națiunile sunt acele obști largi omenești având aceiași părinți duhovnicești și aceeași mare moștenire de la aceștia;
există un popor sau neam al lui Dumnezeu, care unește pe toți cei care au crezut și cred în Hristos Iisus;
în poporul sau neamul lui Dumnezeu se regăsesc unite și neîmpărțite, dar și neamestecate și neschimbate neamurile sau popoarele care au primit Credința lui Hristos.

Știm că pentru mulți poate părea ciudat să fie un neam alcătuit din mai multe neamuri. Dar această ciudățenie este, de fapt, în cugetul nostru, nu în faptul amintit. Căci acesta este, de fapt, cu totul firesc. În mai fiecare câmpie sunt tot felul de soiuri de ierburi. În mai fiecare pădure există felurite soiuri de copaci. În mai fiecare iaz ori lac există felurite soiuri de pești și alte vietăți. În fiecare neam sau nație există felurite familii, mari și mici, de la unele cu mii și mii de rubedenii până la altele de numai câteva suflete. Soiurile de ierburi, ca și cele de copaci sau de vietăți de apă, ca și familiile mici și mari din fiecare neam au, toate, rosturile lor. Și fără ele, întregul amintit, fie el câmpie, pădure, iaz, lac sau neam, este mai sărac, mai slab, iar uneori chiar se nimicește.

Împărăția cerurilor, ca orice împărăție adevărată, se cuvine a fi alcătuită din mai multe neamuri, fiecare aducând înaintea lui Dumnezeu slava sa, slavă care este cu atât mai mare cu cât este înălțată în armonie cu celelalte neamuri drept-slăvitoare.

Acesta este, deci rostul fiecărui neam care a primit pe Hristos: să aducă roada cea bună, să împlinească lucrarea ce i se cuvine, după darurile primite de la Dumnezeu, la fel ca și fiecare om (I Corinteni 12,4-31 ș.u.; Romani 2,1-26; II Corinteni 7,17-24; Efeseni 4,4-13 etc). Căci de la Dumnezeu stă scris că darurile sunt felurite, dar e același Duh, și slujirile sunt felurite, dar e același Domn. Și tot acolo se arată că aceasta nu e doar pentru oameni luați deosebit fiecare, ci și pentru stările lor – de la rob la stăpân – și pentru neamuri, de asemenea. Desigur, fiind scrisă către corinteni, epistola Sfântului Apostol Pavel amintește aici, la neamuri, doar pe evrei și elini, dar se arată limpede că același adevăr este pentru toate neamurile care Îl primesc pe Hristos. Și se arată că această împreună-lucrare și împreună-rodire în Duhul Sfânt se face în Biserică – sau Împărăția cerurilor, același lucru – în același chip în care lucrează mădularele în trup. Fiecare împlinindu-și partea sa și aducând roadele sale.

Fără a lungi mai mult acest cuvânt, însemnăm aici, din nou, cele văzute mai sus:

neamurile sau națiunile sunt acele obști largi omenești având aceiași părinți duhovnicești și aceeași mare moștenire de la aceștia;
există un popor sau neam al lui Dumnezeu, care unește pe toți cei care au crezut și cred în Hristos Iisus;
în poporul sau neamul lui Dumnezeu se regăsesc unite și neîmpărțite, dar și neamestecate și neschimbate neamurile sau popoarele care au primit Credința lui Hristos;
fiecare neam are datoria sfântă de a aduce înaintea lui Dumnezeu roadele sale, după darurile date de Acesta, ca parte a Împărăției cerurilor, adică în armonie cu celelalte neamuri drept-slăvitoare.

Deși toate aceste lucruri le-am arătat pe scurt, credem că am înfățișat îndeajuns faptul că ele sunt nu părerea noastră sau a altui om, ci învățătură dumnezeiască, așa cum este mărturisită de Dumnezeieștile Scripturi. Prin urmare, păstrarea acestei învățături este o datorie sfântă, iar abaterea de la ea poate însemna cu ușurință pierderea vieții veșnice³.

Ca omul să se mântuiască trebuie să-și cunoască locul în fața lui Dumnezeu și a lumii. Împlinirea rostului propriu nu se face, nu se poate face, în afara Creației dumnezeiești, în care fiecare lucru își are locul său și trebuie să își îndeplinească rostul său. Ne ferim să vorbim aici despre legătura strânsă dintre Creație și mântuirea omului, despre îndatorirea omului de a sfinți toată existența (creată) și toate celelalte. Ne ferim, nu doar pentru a nu face această mică scriere prea lungă. Dar au scris despre asta nenumărați sfinți, de la cei ale căror cuvinte au rămas pecetluite pe veci de Har în Dumnezeieștile Scripturi și până la cei din zilele noastre. Cei care doresc mai multe pot găsi izvoare bogate de cunoaștere, despre aceste lucruri amintite de noi, în Filocalie, în Ascetica și Mistica sau Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, în Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, a aceluiași, în scrierile Sfântului Grigorie Palama despre energiile necreate și în multe, multe, multe alte scrieri.

Pentru că am dorit doar să amintim anumite învățături prea adesea uitate astăzi, nu vrem să schimbăm rândurile acestea într-o (prea) largă cercetare teologică. Ne vom mulțumi, prin urmare, să stăruim pe cât putem asupra faptului de cea mai mare însemnătate că nimeni nu stă, nu înaintează, nu se mântuiește și nu se sfințește singur, ci ca parte, unică, dar nedespărțită, a Bisericii lui Hristos. Legătura neîncetată cu Dumnezeu nu este cu putință fără legături neîncetate cu îngerii și sfinții, dar și cu restul Creației. Din pricină că felul și rostul acestor legături se schimbă, iar legăturile pătimașe sunt cu totul înlăturate, mulți și-au închipuit că legăturile se rup, ori se pot rupe cu totul, că sunt fără însemnătate, ba chiar înjositoare și întinătoare. Această gândire este cu totul asemănătoare ereziilor care se întreceau în a defăima Creația lui Dumnezeu, proclamând materia și toate cele legate de ea ca fiind rele, spurcate, înjositoare șamd. La fel fac și cei care batjocoresc neamurile și iubirea de neam, căzând într-o rătăcire cu nimic mai bună decât cele tocmai amintite. Dar există și altfel de rătăciri în această privință, născute din altă lipsă de dreaptă-socoteală. Pătimașa iubire de neam, sau iubirea a ceea ce este rău în neamul tău, iubirea minciunii din sau pentru neamul tău, iată câteva din rătăcirile ce nasc ereziile filetiste.

Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5,16).

Legătura dintre cei care l-au cunoscut pe Hristos și ceilalți oameni nu se poate șterge niciodată în această viață, dar se poate preschimba, și trebuie să se preschimbe, din pătimașa legătură a păcatului în luminoasa legătură a harului dumnezeiesc.

În această lucrare se intră ca parte a Bisericii lui Dumnezeu, care este rânduită în același fel în care este rânduit și trupul, fiecare parte având rostul său, darurile sale, puterile sale și hotarele sale. Mai multe părți alcătuiesc un os, ori un mușchi, ori un nerv, ori un tendon, ori altceva, pentru ca și acestea, la rândul lor, adunate, să alcătuiască un deget, sau o palmă, sau un braț, un plămân sau altă parte mai mare. Acestea, și ele, se adună în părți și mai mari, până se ajunge la întreg. Tot astfel în Biserica lui Dumnezeu fiecare om are rostul, ba chiar rosturile sale, însă nu singur, ci ca parte dintr-o obște. Aceasta este familia lui, sau mânăstirea lui. Apoi familiile se alcătuiesc în parohii. Iar parohiile, întreolaltă, și împreună cu mânăstirile și schiturile, alcătuiesc eparhii sau episcopii. Iar episcopiile de un neam alcătuiesc „Biserica locală”, cum i se spune, adică un sinod autonom sau autocefal, după împrejurare. Neamurile, implicit și explicit, sunt parte a alcătuirii Bisericii. Așa încât mântuirea și sfințirea fiecărui om, luat în parte, este nedezlegat unită de ceea ce se întâmplă cu neamul său. Fiecare, precum în Biserică, și în neamul lui, are darurile și rosturile sale. Împlinirea lor înseamnă aducerea rodului celui bun, înseamnă împlinirea talanților, câștigarea vieții veșnice.

Desigur, omul are libertatea de a nu-și asuma crucea, dar va trebui să plătească pentru aceasta prețul cuvenit – „comuniunea” cu cei care nu își asumă crucea și despărțirea pentru veșnicie de cei care își asumă crucea (începând cu Începătorul tuturor bunătăților, Iisus Hristos Cel răstignit pentru noi). Mai mult, omul are și libertatea de a-și schimba crucea sau drumul pe care merge, deși de foarte multe ori această libertate este cu totul greșit folosită. Dar acest lucru nu se întâmplă totdeauna. Uneori această libertate este minunat folosită. Sfântul părintele nostru Avraam, părăsindu-și patria și neamul, s-a făcut părintele tuturor celor ce prin credință leapădă toate pentru Dumnezeu. Sfântul Antipa de la Calapodești, părăsindu-și patria și neamul său a lucrat cele dumnezeiești la finlandezi și ruși. Tot așa, Sfântul Antim Ivireanul, înfiat și înfiind Neamul Românesc, dumnezeiești roade a adus. Deosebirea între lepădările care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu și aceste treceri minunate este foarte mare. Primele se fac din slăbiciune, lăcomie, lașitate și alte asemenea, în vreme ce trecerile binecuvântate se fac fie din porunca fățișă a lui Dumnezeu (ca, de pildă, la Avraam sau Moise), fie printr-o călăuzire mai ascunsă la început, dar nu mai puțin puternică și la sfârșit luminos de limpede (ca la Sfinții Antim Ivireanul și Paisie Velicicovschi). Dacă în primul caz omul aleargă după interese lumești, iar uneori chiar cutremurător de murdare, în al doilea caz omul nu caută de la sine să își părăsească patria sau neamul, ci caută să asculte cât mai mult de Dumnezeu. Iar această ascultare este cea care îl duce în străinie, poruncindu-i lipirea de alt popor sau chiar intrarea în acesta.

Ar mai fi multe, foarte multe de spus despre acestea, dar ne oprim aici, nădăjduind să izbutim a le relua altădată⁴.

Neamul, între adevăr și minciună

Sunt împrejurări în care minciuna este îngăduită pentru a face binele. Asemenea împrejurări sunt arătate și în Pateric și în alte cărți sfinte vechi și noi, dar și în Dumnezeieștile Scripturi. Dăm ca pildă numai două minciuni pe care Sfântul Prooroc David le-a spus odată pentru a putea lupta pe ascuns pentru poporul său, iar altădată pentru a putea scăpa de răutatea unor puternici din dușmanii neamului său (I Regi 27,7-12 și respectiv I Regi 21,10-15). Atât în Scripturi, cât și în Tradiție, se pot vedea limpede trei lucruri, ba chiar patru:

întâi, că și aceste minciuni sunt răbdate de Dumnezeu, iar nu bineplăcute Lui;
al doilea, că pentru a fi răbdată de Dumnezeu minciuna trebuie să aibă un țel foarte clar de izbăvire a unui om sau unor oameni din nenorocire, din puterea răului;
al treilea, că niciodată aceste minciuni nu sunt legate de Învățătura de Credință, cea veșnică, ci doar de fapte lumești, trecătoare, de împrejurări vremelnice;
al patrulea, că totdeauna aceste minciuni au nevoie de părere de rău din partea celui care le spune, chiar dacă prin ele s-a făcut un mare bine.

Pentru că deja am vorbit mult mai mult decât voiam despre lucruri ce ar fi trebuit pe scurt înfățișate, nu vom sta să dovedim fiecare dintre aceste puncte, tocmai pentru că dovezile sunt foarte multe. Cel care se îndoiește de adevărul lor poate cerceta și, de vremea ne va îngădui, noi înșine vom reveni vreodată pentru a putea arăta toate mai pe larg.

La ceea ce trebuie să ne oprim acum este cel de-al treilea punct:

niciodată aceste minciuni (răbdate de Dumnezeu) nu sunt legate de Învățătura de Credință, cea veșnică, ci doar de fapte lumești, trecătoare, de împrejurări vremelnice.

De ce?

Pentru că există oameni care, necunoscând Scripturile și puterea lui Dumnezeu, își închipuie că își pot sluji neamul prin minciună.

Se întâlnesc nenumărați (ziși) istorici care încearcă să își înalțe în ochii oamenilor națiunea și țara prin tot felul de răstălmăciri ale istoriei, sau chiar prin născociri cu totul fără temei. Ei fac acest lucru, de multe ori, din tot sufletul lor, cutremurați în inimi de plăcere și bucurie, desăvârșit siguri că astfel fac un mare bine țării lor, neamului lor. Le fac cel mai mare rău!

Din nou spunem: le fac cel mai mare rău!

Dumnezeu este Adevărul!

Diavolul este tatăl minciunii!

Dumnezeu este cel care pune hotar neamurilor⁵, și blestemat este cel care va muta hotarul aproapelui său (Deuteronom 27,17).

Dumnezeu este cel care a împărțit limbile, și cine îndrăznește să „îndrepteze” cele rânduite de El?

Iar cei care, pentru câștiguri lumești socotesc să schimbe adevărul așa cum le place lor, s-ar cuveni să fie înspăimântați de pilda lui Esau. Că și acesta, pentru că s-a temut de foame, a schimbat adevărul nașterii sale și a primit pentru aceasta osândă veșnică (Evrei 12,11-17). Și dacă acela mințind numai despre nașterea sa a fost osândit, cu cât mai mare pedeapsă este peste cei care mint despre nașterea și viața unui popor? Dar ce spun a unui popor? Căci nu poți minți despre nașterea și viața unui popor fără să minți și despre celelalte popoare, alături de care acesta a stat, sau împotriva cărora a stat!

Pe scurt deci, despre Neamul său, ori despre alte neamuri, fiecare trebuie să vorbească întru frica lui Dumnezeu. Așa cum Dumnezeieștile Scripturi de multe ori și chiar părând fără îndurare înfățișează nu doar măririle și bunătățile, ci și scăderile, păcatele și căderile tuturor – oameni buni și răi, popoare bune și rele – tot așa să facă și cel ce-și iubește Neamul. Căci mustrarea răului, făcută întru Domnul, nu înseamnă batjocorire, ci începutul îndreptării și mântuirii. Iar a numi răul bine, înseamnă să înveninezi sufletul propriului popor.

Se înțelege, credem, că spunând aceasta noi nu îndemnăm a se căuta nod în papură. Sfintele Scripturi înfățișează cele rele în măsura în care din arătarea lor se poate câștiga învățătură pentru apărarea de a cădea iar în ele. La fel cel care scrie istoria Neamului său trebuie să înfățișeze greșelile pentru a se putea scăpa de ele, iar nu pentru a-i face pe oameni să le primească drept tradiție sau fire a lor. Căci nu este răul în firea omului, orice s-ar spune, iar a-l face să devină astfel este lucrarea Diavolului. Tot așa este și cu binele, acesta se înfățișează nu spre trufie, spre înălțarea care prăbușește sufletele în iad, ci pentru a-l face să devină tradiția sau chiar firea oamenilor.

Note

¹ Logoi – după cum îi spuneau în greaca veche Sfinții Părinți.

² A se vedea pentru aceasta și Romani 2,28-29.

³ Acest lucru s-a întâmplat și se întâmplă cu cei care au fost atrași fie în ereziile filetiste, care pun neamul propriu mai presus de dragostea de Dumnezeu și ce ceilalți creștini, fie în ereziile sincretiste, care încearcă să niveleze conștiințele pentru a transforma oamenii într-o turmă inertă, într-un uriaș ansamblu de marionete lipsite de personalitate.

⁴ Amintim doar în treacăt de două lucruri adesea uitate de globaliștii din Biserică, anume că Dumnezeu a rânduit hotarele neamurilor și tot el a dat neamurilor îngeri păzitori. Scriptura dixit!

⁵ A se vedea în Vechiul Testament, de la proorocia lui Iacob despre Zabulon și până la Pildele lui Solomon sau cuvintele lui Iezechia.