Deși ne place să credem că românii sunt extrem de capabili și inteligenți, urmărind numărul mare al tinerilor supradotați și olimpici, totuși acest lucru nu este valabil pentru sistemul de învățământ românesc. La baza acestei realități nefaste se află două categorii majore de probleme: - prima categorie se referă la deficiențe grave de structură, de fond, iar a doua categorie se referă la probleme de ordin financiar, de context macroeconomic național și chiar regional. Din cadrul primei categorii putem puncta: volumul mare de informații și cunoștințe generale, gradul scăzut de relevanță a acestora, atât pentru momentul acumulării, cât mai ales ulterior, în momentul integrării tinerilor în cadrul pieței muncii și nu în ultimul rând modalitatea precară a predării materiilor, adică fără a implica pe lângă profesionalismul profesorilor și un înalt simț pedagogic, adică dragoste și aplecare către elev sau student. În mod normal, sistemul de învățământ, pentru a fi competitiv, trebuie să fie capabil să dezvolte capacitățile tinerilor în direcția descoperirii și încurajării abilităților, a inteligenței, a creativității, a responsabilității, a inițiativei, a originalității, a moralității și a simțului civic și social, însă aceste aspecte sunt neglijate total de „mecaniciștii” gestionari ai acestui sistem în România. Dacă asupra primei categorii de probleme, lucrurile se pot desfășura mai repede în sensul unei reforme reale a sistemului de învățământ prin: restructurarea sau, mai bine spus, prin simplificarea programelor școlare, o selecție mai atentă a cadrelor didactice și o mai mare atenție spre perfecționarea acestora, inclusiv privitor la aspectul pedagogic, în legătură cu problemele de ordin financiar acestea se pot rezolva mult mai greu. Un exemplu în acest sens este nivelul cheltuielilor publice cu instituțiile de învățământ, ca pondere în PIB, care la nivelul anului 2005 pentru România se situa la 3,3% din PIB, în timp ce la nivelul Uniunii Europene cu 27 de membrii (UE27) atingea 4,7% din PIB1. În condițiile în care pentru țări precum Belgia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Marea Britanie, Franța, Austria, Portugalia, Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Slovenia același indicator depășea cu ușurință 5% din PIB, nu ar trebui să ne mire de ce ne aflăm într-o asemenea stare de fapt. Dacă am menționa că, la nivelul aceluiași an (2005), cheltuielile anuale aferente instituțiilor de învățământ pe elev/student, exprimate în paritatea puterii de cumpărare se situau la cel mai scăzut nivel din întreagă Europă (inclusiv în urma Bulgariei!!!), fiind de aproape 6 ori mai scăzute în raport cu nivelul Austriei, chiar ar fi foarte greu să condamnăm lipsa de performanță din acest sistem. Chiar dacă pentru anul trecut, ponderea cheltuielilor publice cu sistemul de învățământ a fost proiectat la 6% din PIB iar pentru anul 2010 se promite cel puțin aceeași pondere în PIB, totuși, în condițiile crizei, cu o creștere economică extrem de modestă pentru anul curent, acest lucru nu este tocmai îmbucurător pentru sistemul educațional românesc. Deși, în ultimii doi ani, fondurile alocate sistemului de educație s-au dublat comparativ cu nivelul anului 2004, rezultatele nu sunt nici pe departe cele așteptate. Astfel, gradul de promovabilitate la examenul de capacitate și bacalaureat a scăzut sistematic, rezultatele obținute la olimpiadele internaționale sunt mai slabe comparativ cu anii trecuți iar infracționalitatea în școli este în creștere. Într-o asemenea realitate, în absența unui program coerent de reforme de fond, a stimulentelor materiale pentru menținerea și creșterea performanțelor școlare dar și a unui mediu propice instruirii, formării profesionale și cercetării, nu ar trebui să ne mire nici continuul exod al „vârfurilor” școlii românești în căutare de oportunități la nivel internațional și nici „abisul” în care pare că se scufundă sistemul educațional național.
Deși, în România, la nivelul anului 2006, repartiția pe niveluri educaționale a elevilor și studenților, ca pondere în total elevi și studenți, se situa la aproximativ 20-25%2, iar raportul, deși mare, dintre numărul elevilor și numărul profesorilor pe fiecare segment de școlarizare (însă până la nivelul universitar) pare relativ echilibrat comparativ cu multe alte state europene totuși, indicatorii prezenței școlare și a abandonului școlar sunt extrem de îngrijorători în ce privește țara noastră, situându-se sub și respectiv, mult peste media UE273. În ultimii ani, în ciuda implementării unor politici educaționale, indicatorul învățarea pe tot parcursul vieții (ponderea populației adulte cu vârste între 25 și 64 de ani ce participă la instrucție și educație), la nivelul anului 2007, nu depășea pentru România 1,3%4, situație extrem de defavorabilă, mai ales că nici învățământul profesional (inclusiv în ce privește perfecționarea continuă) nu reprezenta și nu reprezintă nici azi o atracție deosebită în raport cu media UE27 pentru potențialii angajați sau angajații din România. Aceste evoluții se răsfrâng asupra pieței muncii, prin influențe nefavorabile în ceea ce privește ocuparea și șomajul: rata de ocupare se reduce, iar rata șomajului este din ce în ce mai mare, pe măsură ce nivelul de instrucție este mai scăzut, ceea ce demonstrează importanța instrucției în gestionarea problemelor pieței muncii și a celor sociale. Nivelul de educație joacă un rol important în dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere și mai ales într-o evoluție sustenabilă a pieței muncii pe termen lung. În acest sens, un rol deosebit l-ar putea avea proiectele care ar reuși să atragă o bună parte din populația masculină tentată de o intrare mai rapidă pe piața muncii, din acest motiv optând mai degrabă pentru învățământul profesional sau liceal decât pentru continuarea studiilor universitare, precum se întâmplă adesea în cazul femeilor. Totodată, pentru o bună mobilitate națională, regională și mondială a forței de muncă, este extrem de importantă stăpânirea a cât mai multor limbi de circulație internațională. Din acest punct de vedere, cel puțin la nivelul anului 2006, România se situa peste nivelul mediu al UE27, stăpânind, cel puțin la nivelul programelor de învățământ, destul de bine două limbi străine: engleza și franceza și în subsidiar, modest, limba germană5.
Totuși, de remarcat că, persistența deficiențelor manifestate pe piața muncii își regăsește printre cauze și insuficienta armonizare a calificărilor forței de muncă pentru a răspunde cererii de muncă, acest aspect fiind un punct nevralgic al sistemului de învățământ românesc6. La baza problemei stă lipsa de colaborare dintre Ministerul Educației și Ministerul Muncii în domeniul stabilirii planurilor de învățământ (pe calificări) în corelare cu solicitările existente pe piața muncii, conducând la un deficit major de forță de muncă în unele domenii, în timp ce altele sunt saturate, companiile resimțind o discrepanță între calificările forței de muncă și necesitățile lor. Acest aspect are multiple efecte adverse: - un ridicat șomaj structural al tinerilor absolvenți fără fundament în plan economic, producând pagube pentru stat (fie prin pierderea sumelor investite în educația tinerilor prin părăsirea țării de către aceștia, în vederea valorificării pregătirii lor, fie prin necesitatea susținerii reconversiei profesionale adiționale a tinerilor absolvenți pentru a se conforma profilului pieței muncii) și disconfort psihic și financiar pentru aceste categorii de tineri; - creșterea costurilor unitare cu forța de muncă și implicit a costurilor salariale ale companiilor obligate să „concureze” între ele în cazul unui număr mic de absolvenți calificați potrivit cerințelor lor; și implicit – o scădere a randamentului și a performanței profesionale a tinerilor angajați, precum și sume suplimentare investite de companii pentru recalificarea acestui personal. Toate traducându-se, în pierderii pentru toți partenerii sociali implicați (angajat, angajator, stat) și deci într-o postură demnă de evitat, ce necesită o revizuire în direcția creșterii compatibilității dintre structura pregătirii profesionale din sistemul de învățământ și cea a cererii de muncă. Problema și-ar putea găsi soluția în momentul în care se va reveni tot mai mult la colaborarea strânsă (existentă înainte de ‚89!) dintre universități și „ieșirea” firească pe piața muncii (companii sau inclusiv domeniul public, exemplu: sistemul medical, administrație publică, învățământ, cercetare etc.) pe parcursul întregului ciclu universitar, astfel încât efectuarea perioadei de practică să reprezinte atât o ajustare „din mers” a necesarului de cadre aferente fiecărui domeniu cât și o testare a valorii tinerilor și prin urmare o selecție, încă de pe băncile școlii, a celor mai buni profesioniști, sporind astfel și gradul de competiție între studenți pentru obținerea unor rezultate școlare cât mai bune.
În acest sens, în ceea ce privește educația și formarea profesională, măsurile politicilor publice ale statului ar trebui să aibă în vedere cuplarea mai eficientă a cererii cu oferta de muncă, pentru a îmbunătăți calitatea capitalului uman prin revizuirea numărul de locuri de admitere finanțate de la bugetul de stat pe fiecare specializare și prin ajustarea acestui număr la cerințele economico-sociale și la necesitățile actuale și viitoare ale pieței muncii. Astfel, dacă ne uităm la ponderea studenților din învățământul superior pe profiluri pedagogice, putem observa că mai bine de jumătate o reprezintă categoria studenților de științe sociale și juridice în timp ce pondere a studenților facultăților reprezentante ale științele exacte, respectiv matematică, fizică și informatică, este cea mai mică la nivelul Uniunii Europene, în condițiile în care obiectivul european pentru anul 2010 pentru acest profil științific este de cel puțin 15% din ponderea totală a studenților. O „planificare” de către autorități, și aici mă refer tocmai la ministerul muncii și cel al educației, în consultare cu reprezentanții societății civile, a viitorului profesional al țării nu ar trebui să mai treneze mult timp, fiind extrem de important ca tineretul, încă de pe băncile școlilor, să aibă certitudinea practicării meseriilor necesare în mod real pieței muncii românești. Din aceste considerente, ar fi de dorit ca numărul de studenți ce pot fi finanțați de la buget pentru științele matematice, tehnice, IT să crească, în timp ce, pentru științele economice, juridice și pedagogice ar trebui să fie finanțate mai puține posturi de la buget. Totodată, aspectul vizionar nu ar trebui să lipsească din panoplia de instrumente guvernamentale referitoare la problema învățământului și a pieței muncii, în sensul că, în dorința de dezvoltare sustenabilă a celor două domenii (și nu numai!), ar trebui simulate ramurile de profil al economiei naționale prin creșterea numărului de specialiști în domenii precum: al științelor inginerești și construcțiilor, al serviciilor și cel medical. De asemenea, pentru susținerea învățării pe tot parcursul vieții, întreprinzătorii IMM-urilor ar trebui să poată utiliza contribuțiile privind formarea profesională pentru angajații lor proprii, mai ales că indicatorul învățarea pe tot parcursul vieții se află la un nivel atât de scăzut în România. Nivelul educațional constituie un element extrem de important în ceea ce privește evoluțiile curente și viitoare ale pieței muncii, scăderea indicatorului învățării pe tot parcursul vieții, creșterea indicatorului privind retragerea timpurie din cadrul sistemului de învățământ, precum și discrepanța dintre structura și volumul ofertei și cererii de muncă pot constitui factori importanți în trenarea ratei de ocupare a forței de muncă pe termen mediu și lung. Toate acestea, fundamentează ideea unor dezechilibre acute ale pieței muncii și ale sistemului de învățământ din România, atenuate sau potențate în anumite aspecte de manifestările crizei economico-financiare. Astfel, în actualul context, în condiții în care criza a îngroșat numărul șomerilor, a pus presiuni suplimentare pe bugetele companiilor și ale statului și a creat tensiuni la nivelul întregii societăți românești, ar trebui ca măcar la nivelul sistemului de învățământ să se producă o schimbare de viziune în care pe primul loc să fie îmbunătățirea pregătirii elevului sau studentului, adică a viitoarei resurse umane de pe piața muncii, în acest sens fiind crucială întărirea cooperării la nivel intra și inter-instituțional dar și la nivelul parteneriatului public-privat.
Note
1 Sursa: Europe in figures Eurostat yearbook 2009, publicație a Eurostat și a Comisiei Europene.
2 Însă pe segmentul educației terțiare, în România, ponderea studenților în total elevi și studenți s-a situat la nivelul anului 2006 la numai 21,8%, nivel inferior altor state din regiune precum Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia și Slovenia. Sursa: Europe in figures Eurostat yearbook 2009, publicație a Eurostat și a Comisiei Europene.
3 La nivelul anului 2007, în România, rata abandonului școlar (definită ca proporția populației cu vârste cuprinse între 18-24 ani cu cel mult gimnaziu și care nu mai este în sistemul de învățământ sau în alte programe de instrucție) se situa la 19,2%, în timp ce la nivelul UE27 nu depășea 14,8%. Sursa: Europe in figures Eurostat yearbook 2009, publicație a Eurostat și a Comisiei Europene.
4 Sursa: Eurostat.
5 Sursa: Europe in figures Eurostat yearbook 2009, publicație a Eurostat și a Comisiei Europene.
6 Și nu numai! În regiune, probleme similare le au Ungaria și Slovacia.
Comentarii