Într-o societate românească în care, de vreo 20 ani, se tot pretinde, în mod demagogic, că există sau se construiește democrația – dar nu există nici o relevanță real-democratică, nici o continuitate a ființei spiritului democratic autentic – e firesc ca la întrebarea: „Ce este democrația?” – tineretul studios preuniversitar, primul lovit de inexistența cadrului democratic real, să refuze să răspundă. Și totuși, la Colegiul Tehnic „Gheorghe Balș”-Adjud, 173 de tineri au răspuns, în faza pregătitoare a testului – dar răspunsul lor, în proporție de cca. 60%, a fost unul adecvat societăților și realităților de tip anarhic, unei societăți românești conduse, mai curând de legile mafiotice, de junglă etc. – decât de legile moralei creștine: „Democrația înseamnă să fii liber să faci ce vrei”. Da, când guvernanții se preocupă, prioritar, de propășirea conținutului propriului buzunar, iar nu de protecția socială a tineretului studios (priviți fie și numai prețurile astronomice ale manualelor, ale rechizitelor școlare, alocațiile microscopice și cinice, ba chiar… ANULATE!!! - taxele exorbitante pentru cazarea studenților etc.) – tinerii își dezvoltă, firesc, latura rebelă a propriei personalități, dând impresia unei hiperpersonalități (care ascunde, de fapt, o gravă criză identitară): „Nu vă-ngrijiți voi (cei ce ne-ați chemat la viața socială, apoi la cea politică, să vă votăm…) – de nevoile noastre? – atunci «răzbunarea» noastră va negarea «sacrosanctei» voastre găști, pe care o numiți «societate», distrugerea mecanismelor societății voastre de broaște țestoase: anarhia. Fie vom pleca în străinătate, lăsându-vă cu nasul în propria voastră mizerie – fie vom arunca în aer legile care vă protejează pe voi, cei îmbătrâniți în rele – în loc să ne protejeze pe noi, cei care avem gânduri, visuri frumoase, năzuințe curate – pe noi, cei care trebuie, în mod normal, să preluăm răspunderea unei societăți noi, înnoite, respirabile, sănătoase, dezrobită de metehnele regimurilor politice trecute.”
Din fericire (sau, poate, din nefericire…!), acești tineri gata să explodeze rebel – constată, totuși, că școala (de stat) e singura instituție oficială care, încă, mai poate reprezenta, construi sau prezerva – dimensiunile unei reale democrații. Asta în linii foarte generale. Asta, sub condiția (imersă!) a păstrării legăturii dintre școală și Hristos…!!! Asta, sub condiția conjugării efortului spiritual al dascălilor (onești și profesioniști) și al elevilor de „bun-simț”. „Dar după școală?” - urmează, logic, întrebarea tragică. O întrebare la care nici societatea actuală, nici noi, dascălii de elevi – nu putem, încă, răspunde. Deocamdată. Să urmărim, deci, deocamdată, răspunsurile la cele trei întrebări ale testului propus de revista Contraatac, a Colegiului Tehnic „Gheorghe Balș”-Adjud, în legătură cu șansa democrației în spațiul școlii:
1. Ce înțelegeți prin „democratizarea relației educatori – educați”?
2. În ce condiții și între ce limite, democratizarea relației educatori – educați aduce folos elevilor? Când considerați că au fost depășite aceste limite – spre rău, periculos, nefolositor?
3. Imaginează-ți că ai fi tu profesor, iar profesorul tău de azi – elev: ce ai face tu, în plus, bine și folositor, față de ceea ce fac azi profesorii tăi? Ce ai pretinde tu de la elevii – foști profesori?
La rezolvarea testului au participat 173 elevi, de la clasele IX –XII – elevi cărora ținem să le mulțumim, și pe această cale, pentru bunăvoința de care au dat dovadă și pentru deosebitul simț de responsabilitate, prezent în fiecare răspuns pe care l-au dat, după o matură chibzuință, după o foarte onestă scrutare a conștiinței. Testul nu a implicat obligativitatea semnăturii – pentru a nu exista un factor de inhibiție în plus (față de inhibițiile pe care le creează mediul social). Dar cca. 50% și-au asumat, benevol, răspunderea semnăturii – fapt care nu a diminuat – cel puțin așa am vrea să credem – cu nimic, sinceritatea răspunsurilor. Participare, pe ranguri de clase: clasa a IX-a – 70 elevi (media pe clasă - 17), clasa a X-a – 46 elevi (media pe clasă - 15), clasa a XI-a – 30 elevi (media pe clasă - 10), clasa a XII-a 27 elevi (media pe clasă – 16 elevi). Dacă participarea claselor a IX-a a fost integrală, clasele a X-a B și D s-au eschivat de la participare, la fel și clasele a XI-a A și clasele a XII-a B și D. Surprinzător, deci – se observă un interes foarte mare, pentru problemele școlare și sociale, al elevilor care „au scăpat” de un ciclu de învățământ (clasele a IX-a) – și un interes scăzut sau cel puțin moderat – la cei care termină noul ciclu (cel liceal): probabil că eschiva celor din clasele a XII-a nu trebuie pusă, exclusiv, pe seama apropierii de realitatea crudă, nudă, a societății reale, în care limitele democrației sunt extrem de strâmte și chiar schiloditoare, pentru psihicul lor adolescentin – ci, poate, și pe seama unei necesare reflecții, mai profunde, de care au nevoie, pentru a evalua corect relația reală dintre școală și realitatea global-socială. Oricum, noi considerăm ca fiind simptomatică retractilitatea față de „teoria socială” (fie ea legată și de un spațiu relativ ferit de furtunile societății reale) – simptomatică pentru o precoce pregătire pentru fronda socială: scepticismul celor care simt „crivățul” societății – junglă, societății fără „amortizoare” – trădează o îmbătrânire precoce a sufletului tineresc. Tinerii aceștia ai claselor a XII-a au văzut deja prea multe lucruri revoltătoare, au fost victima prea multor agresiuni (mediatice sau directe), ale minciunii și demagogiei sociale – pentru a mai accepta cu ușurință și entuziasm, o discuție despre micro-climatul social al școlii (în care – atenție! – ei încep să bănuiască a exista, deja, „bacilii” distructiv – spirituali, existenți în macro-societatea umană: și probabil că instinctul lor nu îi înșeală prea mult…). Rămâne, deci, o întrebare: una din cauzele răului social să fie chiar școala? Adică, haosul spiritual, al cărui vânt bate, prin „alternativele” manuale școlare, prin programe și concepții.
I – La prima întrebare, 112 răspunsuri pun accentul pe „bun-simț”, ca dimensiune necesară a discursului de factură democratică, în cadrul relației educator – educat. 154 de subiecți ai anchetei pun problema „înțelegerii” (reciproce profesor – elev: măcar „cât de cât” – XI-B) – iar 85 de subiecți pun problema dreptului liber, al elevului, la păreri și opinii, în cadrul orei de curs – evident, în același cadru de decență și respect reciproc, profesor – elev: „Profesorul este deschizător al minții, ajută elevul să poată gândi liber la ceea ce este bun pentru el, dar și pentru alții. Trebuie să existe, însă, respect reciproc între elev și profesor, pentru a se putea dezbate problemele pro- și contra” (X-C). Din păcate spune un elev (X-C), „elevii dorm, chiulesc, nu dau respectul cuvenit profesorului, în timp ce profesorul acordă respectul său oricărui elev”. În mod timid, unii elevi sugerează, însă, că, uneori, elevii, chiar dacă „ascultă” de profesor, acesta nu este obiectiv, în aprecierea efortului „democratic” al elevului: „Da, elevul să asculte de profesor – dar și profesorul e bine să dea notă pe merit” (X-C). În definitiv, cum bine remarcă elevul (X-C), datoria educatorului, în liceu, este „să ne dea o șansă de a fi și noi cu picioarele pe pământ și să ne purtăm ca atare” (adică, probabil, subiectul vrea să spună că elevul trebuie să se manifeste, în urma strădaniei profesorului, ca un „om cu picioarele pe pământ”, adică lucid, maturizat, conștient că trebuie să-și ia propria soartă în propriile mâini). Despre democrația în mediul educațional al clasei, ca șansă legitimă dată elevului de a-și exprima opinia liber, vorbește, cu autentică înțelepciune și naturală dezinvoltură, o elevă de la clasa a IX-a C: „Oricine are dreptul la o opinie, are dreptul să-și facă o părere despre un lucru, o problemă pusă de profesor sau de viață – și să și-o spună. De exemplu, elevul are dreptul la opinia lui, iar profesorul trebuie să o ia în considerare, fie ea bună sau rea: profesorul trebuie să-i explice elevului ce anume a greșit, în cadrul opiniei sale – și să-l facă să-și înțeleagă greșala și să întrevadă o soluție mai bună la problema respectivă”. Un subiect de la clasa a XI-a B este chiar mai categoric, în ce privește drepturile democratice, ținând de libertatea de exprimare: „Dreptul de a accepta și a respinge”. Sunt exprimate, evident, mari sfieli și complexe de inferioritate, dar pornite tot dintr-un „bun-simț” sănătos: „Eu consider că această libertate, în relația educator – educați, nu ar trebui să fie chiar așa de mare, fiindcă educații nu sunt și nu vor fi niciodată egali cu educatorii. Educatorii au liceul terminat, au facultate – noi nu avem nimic” (IX-C).
Există și ironii, destul de fine, față de excesele de „democrație” (de fapt, falsa democrație școlară): „Copiii au ajuns, în ziua de azi, cu mult mai democrați decât profesorii, și li se suie la cap” (IX-D). Există 12 subiecți care își exprimă, fățiș, neîncrederea totală în posibilitatea stabilirii unui cadru democratic în școală: „Sincer, nu cred în democratizarea acestei relații” (XII-A). Probabil că știe ce știe respectivul subiect… Dar se întâlnesc și opinii de mare anvergură spirituală, precum aceea a unui elev de la clasa a X-a C: „Pe viitor, eu cred că fiecare profesor ar trebui să-și aleagă singur temele pentru programa anului școlar, nu mereu să fie dependent de aceeași programă făcută de M.E.C.T.: eu văd că manualele nu-s totdeauna bune și nu ne ajută, așa cum ne ajută profesorul, să înțelegem niște probleme importante pentru noi, în școală și în viață”.
După cum se observă, răspunsurilor subiecților anchetei, la această primă întrebare acoperă toată gama rațional-sentimentală, vis-à-vis de „visul democratic” – de la „democrația este un buletin al nebuniilor”, un vis și o dorință care „nu se vor putea înfăptui curând” (X-C) – până la opinia argumentată, metodic, că democrația e foarte posibilă, și chiar normală, în micro – climatul social al școlii: „Orice educator, fie că-i un cadru didactic, fie că-i un părinte sau oricine altcineva – a fost, la rândul lui, un educat. Acum, are, și el, obligația morală de a-i educa pe cei din jur, care nu au primit încă educația adecvată și necesară: rude, prieteni, străini” (elevă clasa a IX-a D). Exact astfel de credințe și viziuni, de tip iluminist (în cel mai bun sens al cuvântului) sunt necesare societății românești actuale, pentru a scoate din adormire, din climatul de suficiență tembelă, de corupție și inerție morală, etc. În concluzia la aceste răspunsuri la prima întrebare: s-ar putea, poate, peste ani, ca noi, ăștia din generația de „maturi” actuală, să roșim în fața acestor tineri, care vor fi devenit, între timp, stăpânii situației din țară. Cu condiția (o, cât de gravă condiție…) ca acești tineri curați, de acum, să nu se plictisească, între timp, de democrație – și să nu se lase corupți și alterați sufletește tocmai de cei din generația noastră, de „păturici”, „șmecheri” etc. Să sperăm că cei ce s-au oferit, aici, să gândească democrația – nu vor uita atât de ușor ce au gândit acum – să nu se trădeze pe ei înșiși și crezurile lor prezente. Fie ca această foaie de hârtie să le fie veșnic (sau, măcar, până la adânci bătrânețe) – un memento (aducere aminte) – sau, în cazul celor care-și vor trăda crezul – o pagină mustrătoare, cu litere de foc, care să le biciuiască sufletele, cugetele…
Dacă, însă, cei 5 (cinci) subiecți, din clasa a XII-a, care nu cred în posibilitatea democrației nici măcar în școală – vor fi simțind, sau vor fi intuind că există o anume slăbiciune spirituală, un „chix” genetic – în ei, elevii, ca și în noi, profesorii – slăbiciune care să împiedice creșterea și dezvoltarea seminței democrației?
II – Pentru 141 de subiecți, limitele și condiționările, între care s-ar putea dezvolta democrația (climatul democratic) în școală – țin de respectul reciproc, de înțelegerea reciprocă (mai cu seamă, din partea profesorului) și de eternul cântar interior al bunului – simț. „Dacă respectul și bunul-simț, ca și scopul educativ [educarea elevilor pentru viitorul lor mai bun] sunt părăsite din vedere – atunci totul decade spre «periculos», în procesul de învățământ” – afirmă un elev din clasa a XII-a A.
Limite depășite, din partea elevilor (din punct de vedere al unui subiect din clasa a IX-a A): „a se pune în gură cu profesorul, a face mizerie [în clasă], a fuma în școală etc.” 23 de teste-anchetă pun în evidență pericolul potențial al apropierii, nefiresc de departe împinse, dintre un profesor – educator și eleve – educate, sau chiar tentativa, voalată, de hărțuire sexuală, din partea profesorului (neexcluzând nici avansurile venite din partea elevei, către profesor): „Limitele sunt depășite când un profesor tânăr face avansuri unei eleve, sau invers” (IX-A). E greu de spus dacă acest pericol este semnalat pentru ceea ce i s-a întâmplat respectivului subiect în clasele V-VIII, sau avertizează asupra mediului nou, cel liceal. Dar concluzia e una foarte adevărată, și anume că dezvoltarea unor asemenea relații nefirești și nepotrivite pentru mediul școlar, impietează grav asupra obiectivității aprecierii muncii elevilor, ducând la o stare de nemulțumire generală, în microclimatul social al clasei: „Se pun note pe ochi dulci, și atunci ceilalți elevi pot să știe de zece, dacă profesorul respectiv nu vrea să pună, nu pune și gata” (același subiect de la clasa a IX-a A). Mai este de subliniat aici un aspect al vieții în microclimatul social – școală: apariția „satrapismului magisterial”, a complexului lui Yehova, la unii dascăli: aceștia încep să creadă, din toate puterile, că soarta elevilor de dinaintea catedrei atârnă în vârful peniței respectivului profesor. Același elev de la clasa a IX-a A atrage atenția asupra efectului negativ al apariției părerilor preconcepute și a fixațiilor, la unii profesori, în legătură cu elevi de vârste diferite, proveniți din aceeași familie, dar și asupra profesorilor ranchiunoși: „Sau atunci când ai un frate mai mare și i-a făcut profesorului vreun rău, sau și-a bătut joc de el. Profesorul ține minte și atunci când intră în clasa a IX-a, când aude de numele tău, zice: «Ăăăă, ăsta e ca și frate-su, ia să-l învăț eu minte de la început!» – și uite așa iei note proaste și nu știi de ce.”
Tot la clasa a IX-a A, un subiect extrem de conștiincios, face o adevărată listă a „limitelor depășite”:
a. – „profesorii nu țin cont de garderoba aleasă [n.n.: vrea să spună că se îmbracă neglijent sau necuviincios], iar elevii le urmează exemplul”. Iată că s-a zis ceea ce trebuie zis: profesorul, dacă nu este el însuși un model pozitiv în toate, nu are dreptul moral să pretindă elevi model.
„b. – Profesorul predă o nouă lecție, iar elevii fac cu totul altceva.” Deci, profesorul are nevoie de atenție distributivă și trebuie să fie profesorul tuturor din clasă nu al unora, doar.
„c. – Când profesorul vine la ultima oră extenuat și refuză ora de curs și îi lasă pe elevi să facă ce vor ei.” Elevul înțelege oboseala profesorului, dar nu acceptă ca educatorul să nu dea ocupație profesională educaților săi.
„d. – Neglijența la ore, atunci când se deviază de la o anumită lecție sau subiect, și se ajunge la o discuție particulară, din viața de zi cu zi a elevilor sau profesorului”. Să fim, deci, atenți, la amploarea digresiunilor, pe care, uneori, poate că chiar trebuie să le facem în cadrul lecției – dar să știm să închidem paranteza la timp – și, mai ales, să știm să ne păstrăm prestanța de profesori, și să nu transformăm ora de studiu în cadru de bârfe ori de confesiuni intime.
„e. – Abuzul față de bunătatea profesorului poate duce la tulburarea orei.” Un profesor „bun” nu e, neapărat, cel care a renunțat la veghea pedagogică și la autoritatea sa de lider al grupului de lucru intelectual. De călăuză spirituală, de „ravvi-rabuni”, după modelul hristic.
„f. – Dacă elevii unei clase sunt gălăgioși sau obraznici în timpul orei, profesorii pot lăsa clasa, fără a mai preda și chiar pleacă din școală”. Iată semnalat cel mai descalificant lucru, pentru un dascăl: dezertarea de la locul de muncă… - lăsându-i în plata Domnului și în bătaia furtunii pe cei încredințați lui de părinți – precum o turmă, Păstorului biblic.
Acest, aparent, insignifiant elev de clasa a IX-a are, însă, un spirit de observație și o judecată extrem de percutante și nu lipsite de formulări ce pot pune pe gânduri: „Profesorul să fie ca Manole, să pună mult suflet în lecție, dar și elevul să asculte și să învețe mereu.” Sau: „Dacă profesorul și elevii s-ar și distra la orele de curs, ar fi O.K – dar să se păstreze limita bunului simț”. A se observa obsedantul recurs la „metrica” spirituală a „bunului – simț”. Există 36 de teste-răspunsuri ale subiecților-elevi, care atrag atenția că agresiunea verbală și fizică asupra elevilor nu aduce nimic bun și folositor pentru nimeni – nicicum pentru climatul democratic: „Să nu existe frică băgată în oase elevilor, de către profesor, ci plăcerea de a afla cât mai multe, în cursul unei ore” (IX-B). „Profesorul să fie al doilea părinte, părintele de la școală” (X-C). „Nu vrem să învățăm de frică” (IX-D). „Limitele sunt depășite când elevii sunt jigniți, fără rost, de profesor - numai din plăcerea de a jigni” (X-A) etc.
Iată și limita depășită spre discriminare socială: „Să nu existe discriminări pe criteriul averii: profesorii care să-i spună unui elev sărac [n.n.: și care a pierdut puțin ritmul la învățătură] că n-ar trebui să mai vină la școală, că și așa cheltuiesc părinții bani cu el degeaba – poate cu banii ăia își mai cârpesc alte nevoi”.
Dar un subiect din clasa a XI-a D acuză, clar, guvernele României postdecembriste, pentru depășirea limitelor democrației reale: „Democrația a adus manuale cu prețuri foarte mari. Ba chiar programele și manualele alternative sunt foarte rele și ne-ar împiedica să învățăm lucruri multe și bune, dacă profesorii le-ar respecta întocmai.” Un coleg al acestui subiect, tot de la clasa a XI-a D e foarte radical: „Părerea mea este că aceste limite au fost depășite chiar odată cu venirea democrației actuale din România. Democrația a fost prost înțeleasă, după 1989. Căci, pe lângă faptul că tinerii nu știu ce înseamnă «democrație» (din greacă), ei își iau libertăți mult prea mari și periculoase, pentru ei și pentru societate”. Și continuă: „Una e libertatea de exprimare a opiniei – și cu totul alta obrăznicia”. Iată și opinia unui subiect de la clasa a X-a C: „Din păcate după ’89, lumea face mai mult rău decât bine – democrația nu aduce binele, neapărat” – ajungându-se, tot printr-un subiect de la a X-a C, la formularea memorabilă: „Linia de hotar a folosului democrației se numește respect – depășește-o, și vei trece în cu totul altceva decât democrație” (X-C). Dar există și nostalgii (induse, probabil, de părinții chinuiți de grija zilei de mâine), nostalgii pe care nu avem dreptul să le judecăm după, acești 20 ani de eșec lamentabil al democrației, în România: „Aceste limite au fost depășite atunci când la putere n-a mai fost Ceaușescu”. (X-C). În definitiv, când, după spusa unui subiect de la clasa a IX-a D „au apărut, în România, mafiile, drogurile etc. – aceste limite nu au fost, oare, deja depășite?”. Ne permitem, și noi, să oftăm și să aprobăm, cu durere.
Sunt subiecți care afirmă: „La Colegiul Tehnic «Gheorghe Balș» – Adjud, nu primim doar învățătură și educație, din partea profesorilor, dar și multă afecțiune” (IX-C) – dar și opinia dură, care, abia ea, trebuie să ne dea de gândit: „Dacă un profesor nu explică, acel profesor n-are ce căuta în școală. Unii profesori țipă, nu predau, vin în stare de ebrietate” (încă o dată, aceste opinii, care vin de la subiecți din clasele a IX-a se referă, probabil, la profesorii din gimnaziu – dar nu-i rău să luăm aminte și noi, profesorii de liceu, să nu cădem sub tăișul necruțător al observației severe a elevului). Vorba unui subiect de la clasa a X-a C: „Dacă nu-și respectă obligațiile, profesorul pe ale lui și elevul pe ale lui – în România viitoare va fi un dezastru”.
Să medităm asupra unui memento al unei eleve din clasa a IX-a B, care ne spune: „Dacă stăm bine și ne gândim, și dumneavoastră, stimați profesori, ați fost ca noi, elevi, cândva – și e imposibil să nu fi făcut și dumneavoastră anumite boacăne”. Chiar așa, să ne amintim, mereu, că și noi, „magisterii”, am fost în pielea elevului, cândva – și că, pe atunci, ceream și doream mai multă înțelegere de la dascălii noștri – de ce să refuzăm elevilor noștri de azi, ceea ce ne doream noi ieri? Dar… să coopereze și elevul de azi, cum, poate, cooperam și unii dintre noi, la procesul de instrucție și educație: „Elevul să n-o facă pe șmecherul, ci să încerce să ajungă la cunoștințele profesorului” (IX-B).
Oricum, profesorul trebuie să-și facă nu doar slujba, ca un fierar sau dulgher, ci să-și facă MISIUNEA, la modul hristic, față de tineretul țării – adică față de populația și poporul viitoare ale țării – și asta trecând peste frustrările personale și chiar peste umilințele îndurate din partea unei societăți nedrepte și ai cărei guvernanți au piele groasă. Căci, ce vină au copiii, ce vină are România de mâine, că profesorii și guvernanții de azi nu au găsit soluții de înțelegere a enormei probleme a factorului spiritual, pentru o țară, oricare ar fi aceea: „Profesorul să-și facă misiunea, căci nu elevul este vinovat de salariul mic al profesorului” – remarcă un subiect de la X-C. „Și să nu se facă diferența elev bun – elev rău – căci există, în fiecare om, ceva bun, care poate fi dezvoltat” – ne atrage atenția, cu neașteptată, poate, înțelepciune, un subiect de la clasa a XII-a A. Și tot asupra unei afirmații făcute de un elev de la clasa a XII-a A, vom medita pentru finalul discuției legate de răspunsurile subiecților la întrebarea a 2-a: „Limitele vor fi depășite, când educatorul nu va putea face diferența între un om matur, cu o gândire normală și bine dezvoltată – și un copil cu o gândire care abia se formează și se modelează, după ceea ce vede și aude. Democratizarea relației educator – educat ar aduce folos, în momentul în care toți educatorii nu vor mai fi brutali, cu idei fixe – dar și atunci când educații vor avea simțul răspunderii.”
Deci, așa-zisul cadru exterior al democrației școlare este o cacealma, dacă nu se ține cont de niște dimensiuni interioare: elevii să fie înțeleși și ajutați în perimetrul nivelului lor real de dezvoltare spirituală (iar nu în cel închipuit, ideal, de către programele aeriene ale M.E.C.T.S.– sau de către profesorii… „aerieni”, fără sentimentul misiunii și al responsabilității față de Duh-Hristos!), iar educația să însemne o fină „pipăire” a resurselor spirituale ale fiecărui elev în parte, de către profesori – iar nu o trântire brutală a elevului într-un „pat procustian”, al minții și voinței educatorului. Dacă fiecare elev nu va fi luat așa cum este el, nu cum își închipuie alții că ar fi – se va înregistra, mereu, ruptura dintre educator și educat, falimentul demersului democratic școlar. Nu e de ajuns să urle, ierarhic, ministerul și inspectorii, către profesorul, situat pe treapta cea mai de jos a grijii publice: degeaba urlă „ierarhii”, dacă nu dau și bani pentru școlarizarea cu totul specială a profesorilor viitori. Căci, pentru a fi profesor, nu sunt de ajuns acele calități care te pot face, eventual, un bun vânzător de pește. Misiunea de profesor este, de fapt, urmarea unei vocații, care trebuie întâi constatată, apoi cultivată cu maximă atenție și grijă, de către un stat conștient de ceea ce vrea să fie el în viitor.
De aceea, credem noi, poate că se impune, și în mediul românesc, tipul de școală, care deși necesită profesori mai mulți și special instruiți (după o atentă și severă selecție), distribuiți la mai puțini elevi, observându-i pe educați și îndrumându-i, cu totală solicitudine, de la vârsta preșcolară – și răspunzând exact și prompt, la cerințele și năzuințele spirituale (uneori nevăzute, abia intuibile) ale fiecărui subiect–elev, îl dezvoltă spiritual pe acesta, ca pe o plantă în natură – iar nu-l siluiește ca pe o plantă în glastră, mereu în pericol de a se veșteji. Fără generalizarea experimentului ȘCOLILOR CONFESIONAL-ORTODOXE!!! - după modelul școlii din Constanța, „Sfinții Martiri Brâncoveni” – chestiunile despre democrația școlară rămân, se pare, o simplă și supărătoare trăncăneală, inutilă, periculoasă pentru orice nație, prin imaginea falsă pe care și-o construiește despre potențialul spiritual al tineretului ei. Vorba unui alt subiect de la clasa a XII-a A în legătură cu întrebările 2 și 3: „No comment”.
III – Dincolo de răspunsuri care trădează eschivarea de la o așa mare responsabilitate („Mai întâi trebuie să trec prin toată experiența profesorilor de o viață și apoi să mă pun în locul lor, pentru a preda elevilor” – IX-D), sau banalități („I-aș pune pe elevi să învețe” - X-C, „N-aș îngădui elevilor să-și facă de cap, să chiulească etc.” - XII-C) – există, printre răspunsurile subiecților, o mulțime de lucruri la care merită să medităm (un subiect – fată, de la clasa a IX-a B a și avut o experiență, temporară, de educator, pe când învățătoarea ei, fiind bolnavă, a rugat-o să țină 2–3 zile clasa în ordine, în lipsa ei: subiectul de la clasa a IX-a B mărturisește că, în cele din urmă, s-a descurcat onorabil, printr-o „negociere”: „Eu le-am spus (elevilor–colegi) că, dacă se vor comporta frumos cu mine, pe lângă lecțiile pe care le vom face, și le-am și făcut, ne vom și distra. Și au fost de acord și vreau să spun că eram cea mai fericită că, în sfârșit, pot fi învățătoare, pentru două zile”). „Nu cred că aș fi în stare (…) știu ce chestii se spun despre profesori, ce glume stupide se fac despre ei – dar, dacă totuși aș avea curajul să fiu profesor, nu i-aș stresa pe elevi cu expresii de genul «când eram eu în anul…», «pe vremea mea se făcea așa și așa…», «că dacă nu făceam, pățeam nu știu ce…» etc. Pur și simplu aș încerca să-i trezesc la realitate pe elevi” (XII-A). „Nu știu cum este (…) dar cred că, pe lângă orele ce ar trebui să se facă, ar trebui și câteva ore la care să se discute și să se facă lucruri ce ne-ar interesa în cel mai înalt grad și ne-ar folosi, ne-ar ajuta în viață” (X-C). Iată și sugestia necesității stimulării elevilor, printr-o imagine sugestivă (și retrogradă, ar zice unii – dar ar greși): „Pe timpul comunist, elevii îi respectau pe profesori – și pentru munca lor, elevii buni la învățătură primeau eșerfa roșie de pionier, pe care era o mare mândrie s-o porți – de ce nu s-ar face ceva asemănător și acum?” (X-C). „Aș face orele mai atrăgătoare, aș mai strecura câte o glumă sau un moment hazliu – pentru că toți știm, elevilor le plac glumele, și nu vor ca orele să fie ceva înfricoșător, ci ceva atrăgător. Aș prefera ca elevii care nu vor să participe la ora mea să nu mă deranjeze și… i-aș trece și pe aceștia, măcar pentru faptul că au fost înțelegători. Parcă n-au și ei nevoie de o pâine?” (X-C). „Eu, dacă aș fi profesor, aș face tot posibilul să nu mai fie atâta golănie, să nu mai fie elevii de la oraș șmecheri cu cei de la țară, că și ei sunt tot oameni și nu trebuie să se râdă de ei. Am văzut într-o zi, din întâmplare, o fată de la oraș întrebând pe două fete de la țară: de la ce țară vin, din ce țară vin – și mi-a părut foarte rău pentru ele”. Și să mai spunem că tinerii nu au „simț moral”, că nu au „suflet”? Și dacă o elevă a fost lovită indirect de discriminarea nedreaptă „elev de oraș – elev de la sat” oare, noi, profesorii diriginți, n-ar trebui să facem lecții de dirigenție pe acest subiect, al discriminărilor între elevi? Și guvernanții n-ar trebui, oare, să asiste la aceste ore de dirigenție, ca parte acuzată – căci nu fac nimic pentru ca satul românesc să nu rămână în urmă, din punct de vedere cultural și material?
Iată o altă problemă, ridicată de întrebarea III: „Aș vedea în această profesie rostul principal al vieții mele”. Deci, un elev din clasa a XII-a A poate să vadă, în profesorat, o misiune supremă – iar unii profesori, stau, mereu, cu bagajele făcute, gata să plece din școală la primul „greu”? Vorba subiectului din clasa a IX-a D: „Locul celor care nu-și respectă profesia de profesor nu este în școală – să se ducă oriunde în lume”. Apoi, la același subiect din clasa a XII-a A: „Aș fi de acord cu uniforma, atât pentru băieți, cât și pentru fete – ca să nu se mai dea mari cei bogați cu toaletele lor” (ideea este prezentă și în răspunsurile celor din clasele a IX-a și XI-C). Mai departe: „Aș face meditații cu elevii, la obiectele pentru bacalaureat, dar și la obiectele cu materii ce ne trebuie în viață”.
„Dacă aș fi profesor – aș face tot posibilul să înțeleg problemele elevilor – problemele sociale (elevi săraci) și școlare (cei care vor, dar încă n-au prins ritmul) ale elevilor. Să fie antrenați elevii în activități educaționale, nu doar la discotecă” (XII-A).
Mai concret prezintă lucrurile, în acest joc „de-a inversarea locurilor în clasă”, o elevă de la clasa a IX-a D: „Aș încerca să le predau elevilor mei printr-o altă metodă, cum ar fi:
a. – la engleză aș folosi un casetofon și casete în limba engleză,
b. – la matematică, uneori, aș folosi un calculator,
c. - aș organiza concursuri în limba engleză, în limba franceză – la matematică, la română, sport, dans, pictură – și un concurs de poezii ar fi excelent – cine compune cea mai bună și frumoasă poezie despre o anumită temă (…). Înainte de orice, însă, aș dori, de la elevi, să fie sinceri cu ei înșiși și apoi cu mine – să respecte pentru a fi respectați – și să iubească pentru a fi iubiți, după cum spune și Seneca: Si vis amari, ama – Dacă vrei să fii iubit, iubește”. Nu există spirit creștin, în elevii noștri, chiar atunci când îl citează pe „păgânul” Seneca? Noi credem că există – și că trebuie să îl punem în valoare.
În fine, iată ce propune un subiect, de la aceeași clasă cu un mare interes pentru problemele socio-profesionale (IX-D): „Mi-am imaginat de foarte multe ori că sunt profesoară. Dar nu mi-am imaginat că i-aș putea avea ca elevi pe actualii mei profesori. Dar, dacă s-ar inversa lucrurile – să fiu eu profesoară – și profesorii mei – elevi – iată ce aș face în plus față de ei: aș deschide o instituție particulară gratuită [apare actul filantropic, în zona cultural – educativă – și pentru Vrancea…] – în care elevii pot veni să învețe să se ferească și să se apere de acei profesori care „abuzează” de elevi, în special de acei cu vârste fragede. În acea instituție, elevii pot veni să facă cursuri gratuite – iar profesorii sunt selectați dintre modelele morale ale țării. Și plătiți după muncă – dar să știe că fac o muncă de înaltă misiune (s.n.)”.
Nu e clar dacă eleva se gândește doar la pedofilie (o primejdie reală a zilelor noastre) – sau, pur și simplu, la un Institut de Înalte Studii de Moralitate Socială. Suntem înclinați să optăm pentru varianta a 2-a.
Oricum, ca să n-o mai lungim – democrația, așa cum o întrevăd elevii – tinerii noștri, este un lucru extrem de serios – și dacă, la vremea lor, peste câțiva ani, când vor părăsi băncile școlii, vor fi lăsați s-o și aplice, sau vor mai avea același avânt tineresc (necorupt de ceea ce văd acum în societatea fals – democratică românească) s-o pună în aplicare – îi vor „lăsa de căruță” pe toți guvernanții acestor 20 ani. Și ne vor lăsa de rușine chiar pe mulți dintre noi, profesorii lor de azi. Ajută-i, Doamne, și ține-i în gândul lor cel BUN!
Comentarii