Sfântul Munte, 22 septembrie 2009
Comisia Mixtă Internațională de Dialog Teologic între ortodocși și romano-catolici se întâlnește în Cipru în octombrie viitor pentru a discuta tema: „Rolul Papei Romei în comuniunea Bisericilor în primul mileniu”. Chestiunea a fost propusă chiar de către Comisie în cunoscutul Text de la Ravenna (2007) și se rezumă la întrebarea: Care era rolul episcopului Romei în primul mileniu, când exista comuniunea Bisericilor din Răsărit și Apus și cum trebuie să fie înțeleasă învățătura Conciliilor I și II Vatican despre primatul papal universal? (paragraful 45).
Rezultatul Întrunirii respective problematizează evlaviosul nostru popor, deoarece diplomația Vaticanului a emis deja premizele de mai jos, care prevestesc evoluții anti-ortodoxe.
În iulie 2007, Papa Benedict al XVI-lea, printr-o Circulară Directivă a Vaticanului, a caracterizat Bisericile Ortodoxe ca fiind „cu lipsuri” din punct de vedere eclesiologic, în timp ce Biserica Romano-Catolică drept cea în care „subzistă” Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. În nota 1 a Textului de la Ravenna, reprezentanța romano-catolică a depășit această linie, în timp ce reprezentanța ortodoxă s-a limitat la a accentua conștiința-de-sine a Bisericii Ortodoxe de a constitui Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Adică, în timp ce partea romano-catolică, reflectând eclesiologia Conciliului II Vatican, a declarat cu curaj că recunoaște în Biserica Ortodoxă doar elemente ale adevăratei Biserici, ortodocșii nu au îndrăznit să expună că biserica romano-catolică este cel puțin eterodoxă, chiar dacă cel mai corect ar fi fost să se fi exprimat fără echivoc ceea ce credem referitor la ea. Și anume: „Cea (numită) acum romană este biserica inovațiilor, a falsificării scrierilor Părinților Bisericii și a răstălmăcirii Sfintei Scripturi, a definițiilor și a hotărârilor Sfintelor Sinoade; de aceea, în mod rezonabil și just a fost și este denunțată câtă vreme persistă în rătăcirea ei”1.
În Textul de la Ravenna se dezbate primatul și sinodalitatea în Biserică, după ce anterior teologi ortodocși și romano-catolici au căzut de acord reciproc (mutual) și au confirmat caracterul eclezial al ambelor Biserici (cu credința apostolică, Taine de inițiere valide, Preoție și Euharistie și cu succesiune apostolică), în baza textelor comune de la Monaco, Bari și Balamand. „În baza acestor garanții comune ale credinței noastre”, semnalează semnificativ paragrafele 2 și 3, cu toate că textele în discuție nu au primit până în ziua de astăzi girul sinodal al niciuneia dintre Bisericile Ortodoxe.
Ortodocșii discută despre primat, ca și cum biserica romano-catolică ar fi o Biserică ortodoxă locală, fără să ia în calcul că de-a lungul timpului Sinoade și Părinți o consideră kakodoxă (rău-slăvitoare) și eretică. Sfântul Grigore Palama scrie despre Filioque și despre consecințele sale: „Astfel de lucruri sunt adâncuri ale satanei, tainele celui viclean”, și imediat, în mod direct, concluzionează ca un păstor de-Dumnezeu-luminat al Bisericii: „Dar noi, fiind învățați de înțelepciunea dumnezeiască a Părinților să cunoaștem gândurile acestuia, care sunt insesizabile de la început pentru foarte mulți, niciodată nu v-am putea accepta să fiți în comuniune cu noi, câtă vreme spuneți că Duhul purcede și de la Fiul”2.
Sfântul Marcu al Efesului scrie de asemenea emfantikotata: „De unde deci vi s-au arătat a fi cu totul ortodocși, cei ce de atâția ani și de atâția Părinți și Dascăli sunt considerați eretici?”3.
După patru secole, patriarhii Răsăritului în Enciclica Sinodală din 1848 proclamau din nou: „Pentru aceasta, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, urmând pașilor Sfinților Părinți răsăriteni, dar și apuseni, a denunțat de demult sub Părinții noștri și denunță și astăzi, în mod sinodal, că această dogmă inovatoare menționată, cum că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, este în mod esențial o erezie, pe partizanii ei, oricine ar fi, drept eretici, potrivit hotărârii sinodale citate a Preasfântului Papă Damasos, iar adunările convocate de ei eretice, și toată comuniunea duhovnicească și religioasă a fiilor ortodocși ai Bisericii Universale cu unii ca aceștia drept nelegiuită, mai ales în puterea Canonului al VII–lea al Sinodului al III–lea Ecumenic (paragraful 5)”4.
Și Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic k. Bartolomeu, în data de 1 octombrie 1997, din catedra oficială a Universității Aristotelice din Tesalonic, a declarat despre Filioque: „Doar două cuvinte au dărâmat întregul edificiu al lumii, justificând infailibilitatea și autoritatea unui singur om pe pământ. Sentimentul libertății, cu care Hristos ne-a eliberat, nu permite în Biserica Ortodoxă Răsăriteană să se accepte desăvârșita ei supunere față de gândirea unui singur om și prin aceasta respinge justețea acestor două cuvinte pe care acest unul încearcă să-și întemeieze autoritatea”5.
Oare ce proiect din cadrul Dialogului Teologic obligă Bisericile Ortodoxe să purceadă spre dezbateri asupra primatul papal, sărind peste hotărâri ale Sfinților și ale Sinoadelor și peste această recentă declarație a Sanctității Sale – nu fără legătură, ca și cum romano-catolicii ar constitui o Biserică cu aceeași credință cu noi?
Comisia Mixtă (în Textul de la Ravenna, paragraful 2) trimite la Textul de la Balamand (1993), care pune semnul egal între biserica romano-catolică și cea Ortodoxă recunoscând reciproc Taine valide, succesiune apostolică, mărturisirea credinței apostolice, cu toate că doar nouă (9) Biserici Ortodoxe Locale au fost prezente și cu toate că corporații ecleziale oficiale, precum Sfântul Sinod al Bisericii Eladei, l-au respins ca inadmisibil. Cu toate acestea, reprezentanții ortodocși semnează Textul de la Ravenna.
În timp ce uniația este menținută și consolidată sub umbrela ecleziologică a Vaticanului, noi ortodocșii cedăm din ce în ce mai mult în tema aceasta. Mai întâi, am acceptat prezența greco-catolicilor la Dialog în pofida hotărârilor contrare ale Conferințelor Panortodoxe. Apoi, am acceptat reluarea Dialogului (2006) în pofida grosolanei intervenții catolice din cadrul Întrunirii de la Baltimore (2000) în favoarea uniației. Iar acum continuăm Dialogul, cu toate că papa confirmă în mod repetat uniația în diferite forme, iar noi ortodocșii pășim alături de uniți (greco-catolici) în cadrul întrunirilor oficiale dintre ortodocși și romano-catolici.
Sfinții Părinți teologhiseau și acționau „urmând Sfinților Părinți”. Astăzi, teologi academicieni, promotori în climatul dezbaterilor teologice, declară public că noi ortodocșii trebuie să-i depășim pe Sfinții Părinți, pentru a ajunge la unirea cu romano-catolicii (Conferința Facultății de Teologie din cadrul Universității Aristotelice din Tesalonic, 20.05.2009).
Cele de mai sus justifică neliniștile noastre și demonstrează clar că Vaticanul a trasat excelent cursul Dialogului Teologic, iar prin Textul de la Ravenna a creat premizele pentru ca noi ortodocșii să recunoaștem că papa de la Roma a avut în timpul primului mileniu un primat universal.
Prin Textul de la Ravenna s-au pus bazele dezbaterii pentru o chestiune ca cea de mai sus. Aceste baze sunt considerate de către Comisia Mixtă de Dialog drept „o temeinică bază pentru următoarea dezbatere a chestiunii primatului în plan universal în Biserică” (paragraful 46). Cu toate acestea, „baza” nu este deloc temeinică și anticipează că concluziile din octombrie vor fi de la rezervate până la periculoase. Motivele sunt următoarele:
I. La Ravenna s-a căzut de acord că în timpul primului mileniu a existat un primat și în plan universal, iar papa de la Roma era primul în ordinea (taxis-ul) patriarhilor vechii Pentarhii (paragraful 43). Ne întrebăm: Oare primatul episcopului Romei va fi interpretat ortodox, adică doar ca primat de onoare, prin pomenirea ca „protos” (întâiul) în Diptice și prin președinția în cadrul Sinoadelor Ecumenice sau i se va recunoaște „un rol activ” cu conținut papo-centric și „privilegii”, altele decât cele de mai sus (paragrafele 42, 44)?
II. În Textul de la Ravenna se vorbește despre „eclesiologia comuniunii”, în cadrul căreia trebuie să se înțeleagă rolul episcopului Romei în primul mileniu (paragraful 45). Ne întrebăm: Oare se va avea în vedere faptul că în primul mileniu comuniunea Scaunelor eclesiale din Răsărit și Apus era întemeiată pe Credința Apostolică nefalsificată, în ciuda încorporării în Apus a învățăturii eretice a Filioque-lui, sau nu cumva drept „eclesiologie a comuniunii” va fi înțeleasă „unitatea în diversitate” a dogmelor, care vor fi înțelese ca „abordări teologice diferite ale acelorași adevăruri de credință”?
III. În Textul de la Ravenna se menționează că în Răsărit și în Apus primatul universal a fost înțeles, întemeiat scripturistic și teologic și exercitat într-un mod diferit (paragraful 43). Ne întrebăm: Oare această mențiune va constitui un pretext și un bun prilej pentru ortodocși să-și articuleze în cadrul Întrunirii din Cipru o chemare ortodoxă către romano-catolici de a percepe primatul papal prin acele premize ermineutice ortodoxe, care în Răsărit au asigurat echilibrul dintre sinodalitate și autoritate, sau se va permite părții romano-catolice să-și păstreze propriile premize care au condus la dogmele primatului și infailibilității Conciliilor I și II Vatican?
IV. Textul de la Ravenna consideră că ortodocșii și romano-catolicii nu cad de acord „asupra interpretării elementelor istorice”, care privesc și interpretează „privilegiile episcopului Romei ca protos” (paragraful 41). Ne întrebăm: Noi ortodocșii vom păstra fidelitatea noastră față de linia ermineutică a Sfinților Părinți, care în Răsărit au păstrat intactă Credința Ortodoxă și sistemul sinodal, sau ne vom compromite pentru o ambiguă „unire a lumii creștine divizate” cu oarecare răstălmăciri romano-centrice ale „elementelor istorice din primul mileniu” și, prin urmare, vom fi conduși cu exactitate matematică către „învățătura Conciliului I și II Vatican despre primatul universal în lumina [mai degrabă răstălmăcită] practicii invocate în primul mileniu” (paragraful 45)? Întorsăturile catolice în interpretarea „elementelor istorice din primul mileniu” sunt foarte bine cunoscute (a se vedea, de pildă, la Dositei al Ierusalimului, Δωδεκάβιβλος), așa încât va fi periculoasă orice cedare a teologilor ortodocși la argumentele romano-catolice pentru unele din ele.
În mod demonstrativ vom menționa câteva din aceste elemente istorice:
„Mărturiile” literaturii creștine referitoare la „Oficiul petrin al episcopului Romei”.
Oare aceste mărturii vor fi interpretate în mod papocentric, cum se exprimă dispozițiile papale până astăzi, sau în mod ortodox, cum se menționează și în operele Sfinților Părinți și în Hotărârile Sinodale? Ortodocșii vor rămâne fideli acestor Hotărâri (de pildă, celor din anii 1848 și 1895) sau vor ceda inovațiilor teologice, precum argumentul că tradiția canonică a Bisericii în primul mileniu încorporează sensul de „caracter petrin” al primatului episcopului Romei?
„Mărturiile” pentru „recursul” episcopilor din întreaga Biserică către Scaunul roman și episcopul lui.
Oare și aceste „mărturii” vor fi interpretate conform tradiției canonice a Bisericii Ortodoxe, care rezervă dreptul recursului la exarhii conducătorilor bisericești (patriarhilor), iar pentru teme mai importante Sinodului Ecumenic sau conform tradiției catolice, care propune ca recursul tuturor episcopilor să se facă direct către papa Romei, conducând spre concluzia că pentru răsăriteni Scaunul lui Petru a jucat un puternic rol în chestiunile recursului?
„Mărturiile” pentru autoritatea romană în chestiunile de credință și interpretarea Scripturilor.
Oare vor fi luate în seamă cazurile de papi eretici, cazuri consemnate în istorie, care desființează infailibilitatea, sau se va găsi un mod de a justifica această dogmă notorie a Conciliului I Vatican?
Nădăjduim că reprezentanții ortodocși la Dialogul Teologic din Cipru vor învăța drept cuvântul Adevărului și îi vor ajuta pe romano-catolici să înțeleagă că adevărata comuniune cu Biserica Ortodoxă presupune identitatea de credință și nu permite „diversitatea” (engl. „diversity”) dogmelor și că din acest motiv sunt datori să lepede dogmele eretice ale Filioque-lui, grației create, primatului și infailibilității, imaculatei concepții ș.a., să părăsească spiritul lumesc al Vaticanului și să accepte ethosul teandric al Bisericii Ortodoxe. Nu dorim ca teologii ortodocși să confirme un primat papal universal în primul mileniu creștin, fie de autoritate, fie – chipurile - de oficiu diaconal (de slujire).
Dacă acest lucru se va întâmpla, ne temem că vor exista manifestări schismatice incontrolabile în Trupul Bisericii. Poporul ortodox credincios va crede că ni se impune din afară o nouă unire cu Roma de tip uniat (greco-catolic).
Arhimandritul Gheorghe, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos
Note
1 Enciclica Patriarhală și Sinodală din 1895 (paragraful 20), la Ioannis Karmiris, „Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Καθολικής Εκκλησίας” (Monumente Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. II, Graz - Austria, 1968, p. 942 [1028].
2 Περί της εκπορεύσεως του Αγίου Πνεύματος, Λόγος Αποδεικτικός Α’ (“Despre purcederea Sfântului Duh”, Cuvânt Doveditor I), în: Scrierile lui Grigorie Palama, Ed. Pan. Hristou, Tesalonic 1962, p. 26.
3 Sfântul Marcu Evghenicul, Τοις απανταχού της γης… (Celor de pe întreg pământul…), la Ioannis Karmiris, „Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Εκκλησίας” (Monumente Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Ortodoxe), volumul I, Atena 1960, p. 426.
4 Ioannis Karmiris, „Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Εκκλησίας” (Monumente Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale), volumul II, Graz, Austria 1968, p. 908 [988].
5 A se vedea volumul „ΕΠΕΣΚΕΨΑΤΟ ΥΜΑΣ” („Cercetatu-ne-a pe noi”) (Vizite patriarhale în cea-împreună-capitală, 1997-1999-2000), Editura Sfintei Mitropolii din Tesalonic 2000, p. 275.
Comentarii