Am așternut pe hârtie acest fragment de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, pentru ca nimeni să nu mai uite toate cele ce s-au întâmplat, păstrând toate numele, toate faptele și toate dovezile.
Iar cei ce ne vor urma, să ne judece pe toți, dar în primul rând pe colegii care nu și-au dat demisia din jurul acelor pigmei, în semn de desolidarizare.
Pentru că așa s-au perpetuat cei 50 de ani de comunism: prin mici concesii făcute de noi toți, tot timpul, închizând ochii la ceea ce se petrecea lângă noi.
Prolog
În Dobrogea milenară, pe pământul creștinat de sfântul Apostol Andrei, a fost ales în anul de grație 2001 un nou arhiepiscop care să împrospăteze și să îmbogățească activitatea creștinească precum și ca să readucă la o nouă viață vechile vetre episcopale sau așezăminte religioase.
Din 2001 până în 2009, un ziar central care avea și o ediție de Constanța, ziarul România Liberă, nu a încetat nicio clipă „să-l ajute” pe arhiepiscopul cel nou să-și ducă misiunea creștină, împroșcându-l continuu cu tot noroiul, toate invectivele, toate acuzele și tot sarcasmul la care s-au gândit cei ce-l scriau. Unul dintre ziariștii care au excelat în acea „misiune” pe care și-au asumat-o se numea Lucian Cristea.
Și iată că, într-o bună zi de la sfârșitul verii 2008, Lucian Cristea a venit la arhiepiscopul cel nou al locului împreună cu un cunoscut al său, sau poate o rudă, rugându-l să-l hirotonească preot și să-i dea o parohie, dacă are, pentru că de-acolo de unde venea tânărul acela nu avea nicio șansă. În eparhia Dobrogei se construiau foarte multe noi așezăminte, era un lucru arhicunoscut, iar începerea, punerea bazei unei vieți parohiale necesita energia unui tânăr entuziast, care-și dorea o misiune creștină și o șansă, iar nu un loc comod unde să adune avere.
Arhiepiscopul cel hulit de ziarul România liberă a primit cu toată înțelegerea pe ziarist și pe nevinovatul tânăr, i-a ascultat și a luat foarte în serios cererea tânărului. „Bu am o parohie liberă, care a fost refuzată și pe care nimeni nu a vrut-o până acum, nu există cereri. Mergi să o vezi și dacă-ți convine, dacă te crezi în stare și te angajezi la această muncă de desțelenire și de început, vom urma cu cercetarea canonică și de vei îndeplini toate condițiile, vei fi hirotonit preot”.
Zis și făcut. Tânărul a plecat să viziteze parohia, s-a întors plin de entuziasm și energie, a urmat cercetarea canonică de care a trecut cu brio, apoi dosarul de hirotonie, și din octombrie 2008 enoriașii unei zone din Dobrogea au avut bucuria să aibă un preot al lor, dedicat misiunii ortodoxe și profund recunoscător arhiepiscopului pentru înțelegerea și încrederea arătate, când în alte părți nu avusese niciun viitor. Toată lumea era fericită. Inutil să mai precizăm că nimeni nu i-a cerut vreun ban tânărului și nici el nu a dat niciodată nimic, cum să întinezi niște gesturi atât de frumoase, atât de curate, gândindu-te măcar la „șpagă”?
Dar, norii negri se adunau neștiuți deasupra creștinilor curați. Pentru ziarul România liberă și pentru ziariștii săi, această pildă de înaltă moralitate creștină nu a însemnat nimic și s-au hotărât ca totuși să-l prindă și să-l piardă cu orice chip pe arhiepiscopul cel nou. Și-au plecat atunci într-o altfel de misiune doi oameni ce-și spun ziariști și pe care-i cheamă Petrică Răchită și Răzvan Chiruță, pentru ca în ascuns să vadă, sau să scornească, sau să mistifice, în ce mod se ia șpagă, se ia mită, se comit infracțiuni în Arhiepiscopia Tomisului, pentru ca să curețe de rău societatea românească și să scape lumea de rele, eliminând pe arhiepiscopul cel nou. Pe tânărul preot îl cheamă Irinel Petroiu, parohia din milenara Scythia Minor este Ion Corvin iar arhiepiscopul cel nou este Înalt Preasfinția Sa Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. Și ce-a mai urmat, este de poveste… M-am transformat în cronicar și am așternut pe hârtie acest fragment de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, pentru ca nimeni să nu mai uite toate cele ce s-au întâmplat, păstrând toate numele, toate faptele și toate dovezile. Iar cei ce ne vor urma, să ne judece pe toți, dar în primul rând pe colegii care nu și-au dat demisia din jurul acelor pigmei, în semn de desolidarizare. Pentru că așa s-au perpetuat toate ororile de pe lume, și în primul rând cei 50 de ani de comunism: prin mici concesii făcute de noi toți, tot timpul, închizând ochii la ceea ce se petrecea lângă noi.
Ei bine, eu nu mai vreau!
***
Au plecat ziariștii „să investigheze” și să prezinte oamenilor marile culpe ce se înfăptuiesc tocmai de către cei ce propovăduiesc morala creștină, iar rodul muncii lor l-au prezentat în filmul de 10 minute dedicat Înalt Preasfinției Sale Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului, profesor universitar, decan al facultății de Teologie Constanța, doctor în teologie și doctor în muzică religioasă, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România.
Și-au dat multă silință să demonstreze și să convingă. Sau, cine știe? Poate că nu chiar așa de multă. Filmul arată totuși clar care le sunt intențiile.
Ziariștii vor să dea impresia că „se poate obține harul peste noapte” în cazul celor care așteaptă o parohie și că tot ceea ce urmează în film, la asta se referă: obținerea unei parohii. Or, nici vorbă de așa ceva. A fi preot misionar nu presupune remunerație, nici post, salariu, încadrare sau parohie. Nu este concurs. În timp ce pentru parohie este organizat un concurs și locurile sunt numărate, ca să fii preot misionar ești în luptă doar cu tine însuți, trebuind doar să convingi că meriți. Pot exista oricât de mulți preoți misionari, titlul este pur onorific. Deci, se pornește o demonstrație mincinoasă. Prima parte a filmului nu are nimic comun cu cea de-a doua. După ce se arată că este o lungă listă de așteptare pentru posturile de preot paroh, nu se mai vorbește decât de preot misionar, diacon, preot pentru Cipru, preot pentru mânăstire. „Banii deschid și cele mai importante uși”. Ia să vedem, cum „au deschis banii”, ușile? Reporterul, aflat în curtea Arhiepiscopiei, îl acostează pe arhiepiscop, care se oprește să-i răspundă, îl întreabă dacă are numărul de telefon personal al său (îl avea!), și era chiar prima întrevedere, după spusele reporterului. Când a fost vorba de bani, dat fiind că prima întrevedere avea loc sub ochii noștri, iar răspunsul era de o extremă amabilitate, fără să fi cerut sau oferit cineva, ceva? Cum „au deschis banii” ușile cele mai înalte? Repetăm: cine, cui, când și câți bani a dat pentru ca să poată vorbi cu arhiepiscopul, în curtea catedralei? Afirmația nu este adevărată. Nimic nu o susține, decât comentariul filmului.
În articolul despre Mânăstirea Cozia se spune: „Însă lucrurile aflate în cele șapte zile petrecute la Cozia și întâlnirea cu IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, au fost suficiente pentru a înțelege că și în Biserică banii pot deschide uși la care altfel bați în van ani de-a rândul”. La Cozia a fost extraordinar de frumos primit și nu s-a dat nici un ban nimănui, nici măcar o donație, A vorbit imediat cu consilierul eparhial și a fost pe loc primit, ascultat și sfătuit de părintele stareț Vartolomeu de la Cozia. De unde atunci „uși la care bați în van ani de-a rândul”? După chiar spusele lui, a fost primit și cazat în „chilia de protocol” fără nici un ban: „Vartolomeu l-a cazat pe reporter în chilia de protocol a lăcașului. Pentru a-i face loc, de acolo a fost scoasă urgent o studentă”, a mâncat șapte zile pe gratis, dar și-a pus oare întrebarea: cine plătește electricitatea, căldura, telefonul, cine face curățenie, cine face reparațiile, cine pregătește mâncarea și cu ce e procurată? Chiar de-ar fi dat 6 kg de păstrăv, după cum spune în film, deși în text e vorba doar de un singur pește, încă viu, chiar de-ar fi dat vinul, deși nu era vorba de „câteva sticle”, ci doar de două, pe care le păstrează ziaristul fără să le dăruiască, și chiar de-ar fi dat cei doi miei mânăstirii (deși a fost refuzat pentru că începea postul), din moși strămoși se știe că la mânăstire nu te duci cu mâna goală, dacă nu ești muritor de foame. Frumos și creștinește este să duci produse (prinoase) cât mai multe mânăstirilor, pentru ca acestea să-i poată hrăni pe pelerini, pe văduve și copii, pe bătrâni sau să împartă celor nevoiași, iar nu să aștepți tu să te hrănească. Mă întreb, de unde a avut ziaristul whisky, păstrăvi, miei, măcar ca să-i ofere? Cine a finanțat aceste orori ale lor față de credință? Astfel de ofrande se fac în toată lumea, fără ca cineva să pretindă mulțumiri sau să creadă că i se datorează ceva. Pentru ca ziaristul să iasă din această enormitate de gândire eronată, voi povesti o întâmplare la care am fost martoră.
În 2004 mă aflam la Washington și prin bunăvoința unor foarte buni prieteni, am fost împreună la biserica unde slujea părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, pe care am avut privilegiul să-l cunosc. Era seara târziu, luna februarie și ne retrăgeam luându-ne rămas bun de la preacucernicul părinte, lăsând biserica goală. Ieșind, ne-am împiedicat pe treapta exterioară a bisericii de trei lăzi mari cu produse alimentare, multe și bine înghesuite în acele cutii. Nu era nimeni prin preajmă. Am ajutat pe părintele ducându-i lăzile în interior, unde am înțeles că la subsol funcționa o cantină pentru cei în nevoie, nu neapărat români și nu neapărat ortodocși. Cineva știa asta, venise și lăsase ofrandele sale retrăgându-se în noapte, fără să fie știut de nimeni și fără măcar să aibă pretenția să fie pomenit la citirea acatistelor. Și nici părintelui Gheorghe Calciu, urmărit atâția ani de Securitate, nu i s-a creat imaginea de șpăgar care vinde Duhul Sfânt contra unor lăzi cu mâncare, ca să citească pomelnice. I-au făcut securiștii multe, dar n-au mers și pe acest drum.
„Legătura cu Teodosie a fost făcură de paznicul Arhiepiscopiei”, se spune în film. Când? Este arătat paznicul și se spune că a făcut armata la „doi și un sfert, la Băneasa”, lucru total neadevărat. Întrebat de ce a spus așa ceva, portarul a declarat că fusese supus unui adevărat interogatoriu de către cei doi ziariști, care era evident că încercau să-l descoasă în fel și chip, astfel că portarul a început să le răspundă aiurea, că oricum nu era dator să le spună adevărul. Și nici măcar portarului nu pare să i se fi dat vreun ban sau altceva, așa cum se dă peste tot portarilor. Tot ce a făcut a fost să-i conducă până la încăperea unde se afla arhiepiscopul, știind bine că acesta primea pe toată lumea, fără nici o excepție, așa cum nu fac miniștrii sau autoritățile publice. Și-atunci, ce „legătură” a făcut portarul între ziariști și „Teodosie”? Dacă ne exprimăm astfel, putem să insinuăm orice fel de legături făcute de oricare colaborator, oricui.
Într-o emisiune de la Radio România Actualități, unde a fost invitat, ziaristul Petrică Răchită se exprimă textual, despre IPS Teodosie: „Când l-am abordat prima oară, foarte ușor de altfel, asta m-a mirat și pe mine”. Cum au deschis banii „ușile cele mai înalte”? Crede cineva că portarul s-a apucat, așa, din senin, să spună unde a făcut armata? Oare așa spune el, tuturor, ca să impresioneze? Am trecut și eu pe-acolo, mie de ce nu mi-o fi spus? Să nu presupunem că portarul avea și el inteligența și vigilența lui, că și-a dat seama că este „descusut” și că și-a anunțat șeful despre vizitatorii prea curioși? Iar dacă i s-ar mai fi pomenit și de oferta de bani pentru preoție, n-ar fi fost dați afară cât se poate de politicos? Zău, prea suntem considerați cu toții niște creduli, sau niște proști.
Portarul a fost filmat în plin soare, iar arhiepiscopul, noaptea, la lumina lunii și la becurile Arhiepiscopiei. Oare cum s-au întâlnit soarele și luna, în imaginația celor doi ziariști investigatori? În realitate existase o altă primă întâlnire, anterioară, aceea în care portarul îi duce pe ziariști la arhiepiscop, arătându-le calea, dat la aceea întâmpinaseră un refuz cât se poate de justificat și politicos. Ziaristul ceruse să fie hirotonit preot pentru Cipru, ceea ce oricum era altceva decât preot pentru o parohie, dar i s-a răspuns „nu pot să te fac preot pentru Cipru, că nu e legal!” Acest răspuns se află cu siguranță între filmele cu camera ascunsă, poate chiar pe acela unde apare interogatoriul portarului, dar cum să fie dar pe post?
Totuși, chiar și la acea a doua întrevedere, care avea loc în curtea Arhiepiscopiei, la care IPS Teodosie ieșea seara târziu de la Slujba „Canonul Cel Mare” și urca în Arhiepiscopie (la ora 21!), nu în locuința sa, cum am fi făcut noi toți, el îi spune la un moment dat „poate te facem la mânăstire, să vedem”, și nici asta nu însemna parohie, nu însemna altceva decât preot misionar, cum sunt mulți alții, pentru că există la noi în țară mânăstiri unde măicuțele nu au preot și se descurcă singure cu slujbele. Acolo sunt trimiși uneori preoți misionari, „dar slujbele sunt făcute de obicei numai cu obștea, doar în fața lui Dumnezeu, bani nu sunt și nici nu au de unde să vină. Să credem că așa ceva se avea în vedere? Iar ziaristul răspunde „E bine și la mănăstire”, semn că știa și era de acord. Voia, cerea un titlu de preot misionar, onorific, ceea ce nu presupunea o parohie, de care nici nu putea fi vorba și nici nu fusese vreodată. Repetăm, ziariștii nu au cerut niciodată o parohie. Dar și ca preot misionar, cred că trebuie să demonstrezi că meriți, că ai măcar cunoștințe teologice, că ești dedicat unui act misionar, că ai un comportament creștinesc, și încă multe altele. Ca să nu mai vorbim că a fi ieromonah (călugăr-preot) însemna să accezi la o situație pe care nici pomeneală să o dorească prea mulți, și cu atât mai puțin să mai și plătească pentru ea.
La o altă emisiune, cei doi ziariști declară că nu ei au cerut, ci li s-au oferit soluțiile pe tavă, ceea ce este o minciună grosieră, câtă vreme în film apare clar replica „dau un examen la Facultatea de Teologie, n-am nici o problemă să mă întorc să…”, Deci, soluția cu întoarcerea la studiile care le lipseau, a fost cerută de ziariști, nu le-a oferit nimeni nimic.
„Mai întâi s-a angajat să-i obțină o diplomă de seminar teologic cu complicitatea preoților din subordinea sa” — se spune în film. Aici intrăm în plină ficțiune. Arhiepiscopul nu-i promite absolut nimic! Nu „se angajează” la nimic!!! Nici vorbă „să-i obțină o diplomă”, cu nici o „complicitate”! Să urmărim ce spune ierarhul: „Cred că trebuie să ai răbdare o lună, două, nu știu”. Era luna martie, se vorbea deci despre aprilie, mai, nu se știe, adică era exact sfârșitul anului școlar și nu se putea rezolva. Conform cu ceea ce spune pr. Eugen Tănăsescu, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Tomisului, la emisiunea România Actualități, cele una sau două luni reprezentau de fapt atingerea perioadei de înscriere legală la seminar. Nu că ar fi ilegal să te înscrii în altă perioadă, dacă primești aprobare. Deci, trebuiau să treacă una sau două luni și ierarhul „nu știa”, nu promitea, dar ar fi putut fi o soluție. Dânsul nu avea cum să cunoască ce condiții de înscriere existau la seminar. Există o conducere și un aparat administrativ la seminar, în persoana părintelui Moise și a staff-ului său.
„Poate te și trimit la părintele Moise, să văd cum ți-s actele, să te poți înscrie pentru un atestat, înțelegi, ca să ai o diplomă de seminar”, a continuat ierarhul. Pentru ziaristul Petrică Răchită, cuvintele „Să văd cum ți-s actele, să te poți înscrie pentru un atestat” au devenit „Hai să facem o diplomă de seminar mâine la părintele Moise!”. Poate că era de bună credință atunci când niște cuvinte cât se poate de clare au luat în mintea lui cu totul alt înțeles, cine știe? Dar atunci, sunt alte întrebări care se ridică…
În articolul din România Liberă ziariștii fac următoarea transformare: cuvintele „trebuie să ai răbdare o lună, două, nu știu” devin „Înaltul prelat s-a arătat dispus să ne ajute chiar el să ne completăm studiile și să obținem diplomele necesare, într-o lună, maximum două”. Iată, acum e vorba despre amândoi ziariștii, deși ierarhul vorbea la persoana a doua singular! Iar „o lună, două, nu știu” se transformă în „maximum două”! Iar „să te poți înscrie pentru un atestat” devine „să ne completăm studiile și să obținem diplomele necesare”! La care se adaugă și un bonus: cuvintele „Poate te și trimit la părintele Moise, să văd cum ți-s actele, să te poți înscrie pentru un atestat” devin „Înaltul prelat s-a arătat dispus să ne ajute chiar el”!
Rămâne faptul, real, că se încearcă să fie ajutat un om insistent care pare să aibă ceva merite, Totul, însă, în limite legale: „să nu mă expun nici pe mine, nici pe tine”, adică strict legal, pentru că tot timpul vin destui cu tot felul de cereri aberante, din toate domeniile, așteptând miracole de la Biserică. Ce are incriminant o astfel de exprimare? Da, nu vreau să mă expun, nici acum, nici altădată, nici tu, nici eu, și pentru asta trebuie să respectăm legea, să fii înscris la seminar, actele să-ți fie în regulă și legale, să dai un examen pentru un atestat, și abia apoi mai vorbim despre hirotonie. Nu ai o diplomă, nu ai ce pune în dosarul de hirotonie, trebuie să ai răbdare, o lună, două, nu se știe cât. Iar dacă această cale se împotmolește, pentru că nu este legală, vom căuta alta care să fie. Cinstit vorbind, dacă ești dispus să muncești și să faci sacrificii, există întotdeauna o cale. Acesta era înțelesul vorbelor arhiepiscopului din ceea ce se vede și se spune pe film.
Personal, îmi pare că bietul ierarh, asaltat de un necunoscut, care nu era nici măcar din eparhia sa și care îi cerea un ajutor extrem de important, îl mai și duce cu vorba: mai întâi îi pomenește de mânăstire, a doua zi îi zice de un atestat la seminar și nu pare foarte bine informat despre condițiile de înscriere, apoi, fără nici o altă explicație, îl trimite să vadă dacă poate să se înscrie la facultate. Probabil că nu era de condamnat dacă i-ar fi spus politicos și ferm, de la prima întâlnire, să-și ia mai întâi o diplomă și apoi să vină la dânsul, dar, din nou spun, chiar petentul, care cerea ajutor în Postul Mare, ce-ar fi simțit dacă nimeni n-ar fi încercat să-l ajute în vreun fel? Preoți ar mai fi fost reprezentanții Arhiepiscopiei Tomisului?
Se pare că tocmai se descoperise că nu era fezabilă acea formulă de înscriere la seminar și s-a căutat altă soluție. Să vedem ce mai spune comentariul filmului:
„Teodosie Tomitanul i-a aranjat apoi reporterului să intre în anul întâi la Facultatea de Teologie de la Universitatea de stat Ovidius din Constanța. Asta deși anul universitar începuse deja de șase luni”.
Iar în articol se spune: „Arhiepiscopul Teodosie ne-a aranjat înscrierea la Facultatea de Teologie”. Din nou se vorbește de amândoi ziariștii, deși pe film apare doar unul. Dar, pentru ei, ce mai contează unul în plus, în minus, față de tot șirul de minciuni înlănțuite în text?
Nu i-a aranjat nimeni, nimic! Ce spune arhiepiscopul? „Te trimit până la facultate să vezi dacă te poți înscrie”!!! Acestea sunt cuvintele din film! Seamănă ele cu vreo promisiune? Mai ales că era vorba de o a doua facultate (personal, m-am înscris la o a doua facultate în februarie-martie, fără examen, cu ani în urmă, la București, fără nici o antedatare), or, atunci nu se mai dă examen de admitere. Oricum nu se mai dădea examen de admitere de câțiva ani (hotărârea Sfântului Sinod, nu a Arhiepiscopiei Constanța), avea loc un interviu și se consultau actele. Ziaristul concura pentru locurile plătite, a declarat-o în emisiunea de la B1TV, există înregistrarea emisiunii, deci, dacă se înscria mai târziu, era doar pierderea lui, pentru că plătea niște cursuri la care nu participase, dar era opțiunea lui, pe care o certifica prin cererea de înscriere. Oricum, la locurile plătite, în toamnă nu fusese nimeni respins. Dacă urma să fie un student strălucit, putea și să urmeze doi ani într-un an și să termine mai repede, era perfect legal. Important era să iasă un cadru bine pregătit, un teolog valoros. Da, consider că este cât se poate de legal să te înscrii și mai târziu, pe locuri plătite, când nu se dă examen de admitere și când mai sunt locuri disponibile. De ce nu?
Deci, era trimis să vadă dacă se poate înscrie! Tor ceea ce a făcut Arhiepiscopia a fost să-l îndrume, să-i dea binecuvântarea și recomandarea de la preot. Acea recomandare ar fi putut să o obțină de la orice preot din țară fără să însemne o încălcare a legii. Și, atât recomandarea, cât și binecuvântarea sunt acte etern valabile, o binecuvântare nu expiră în 15 zile, și nici recomandarea unui preot. Oricum, sunt două acte bisericești care nu oferă nici un avantaj. Biserica este autonomă, deci antedatarea lor de către un preot nu constituie o infracțiune. În fața lui Dumnezeu și conform cu propria lor conștiință, au apreciat că era important să ajute un om cinstit iar antedatarea nu conferea nici avantaje, nici nu impieta asupra dreptului altcuiva. Ei vor răspunde în fața lui Dumnezeu dacă au greșit, lucru de care foarte mulți nu sunt convinși.
Prin acea antedatare nu se presupunea înmatricularea unui candidat! Deci, ziaristului i s-au dat binecuvântarea și recomandarea, antedatate, acte care era foarte posibil să nu-i fie folositoare, dacă la facultate se aprecia că nu mai poate fi înscris în anul întâi, pe locurile plătite, ca a doua facultate, fără să fi avut loc vreun examen de admitere peste care să se fi trecut. A fost, deci, trimis să vadă dacă se poate înscrie! Asta e ceea ce apare pe film! Acest lucru este indubitabil, nu comentariul filmului cum că i s-ar fi aranjat înscrierea!
Deocamdată, data reală putea să existe pe cererea ziaristului Petrică Răchită scrisă chiar de el sau chiar de arhiepiscop, reprezentând data aprobării cererii de eliberare a binecuvântări
În comentariu se mai spune: „Părintele i-a cerut secretarei să treacă pe toate actele de înscriere la facultate data de 10 septembrie 2008”. Nu este adevărat! Nu „pe toate actele de înscriere la facultate”, ci numai pe binecuvântare și pe recomandare, iar gestul acesta, absolut inocent în această lume a credinței și a abnegației, este totuși superflu, pentru că e sigur că pe alte acte cu adevărat necesare pentru înscriere nu cred că se mai putea face vreo antedatare. De exemplu, pe chitanțele pentru achitarea taxei de înscriere și a celei de înmatriculare nu cred că se mai putea antedata nimic, chitanțierul e chitanțier. La fel, pe numărul de înregistrare a dosarului, pe listele de înmatriculare unde urmau să semneze decanul facultății (IPS Teodosie), alte trei persoane și apoi rectorul instituției. Dintre acestea toate ziaristul nu avea nicio semnătură și nici decizia de înmatriculare, după cum declară chiar rectorul Victor Ciupină.
Ziaristul spune că lasă o sticlă de whisky părintelui consilier, fără să i se fi cerut ceva, și după ce fusese ajutat doar cu ceea ce ținea de Arhiepiscopie, adică, o binecuvântare, căci recomandarea oricum o obținea de oriunde.
Să lămurim un lucru, Acea sticlă face parte din „Prinoasele” pe care credincioșii le-aduc Bisericii, la altar sau pentru cler, este ceva prevăzut de sfintele canoane și nu reprezintă un act de corupție, nici o mită și nici măcar o răsplată, ci doar face parte din obligațiile noastre, ale mirenilor, de a ajuta, în orice fel, Biserica și clerul. Spune în sfintele canoane că băuturile mai sofisticate nu pot fi aduse drept prinos pentru altar, unde doar vinul pur este acceptat și nu „sichera meșteșugită”, respectiv, băuturi mai complexe, precum whisky, vermut, coniac, vișinată, etc. Celelalte băuturi să fie duse acasă la episcop drept prinoase pentru cler. Acestea sunt canoanele 3 și 4 ale Sfinților Apostoli: „Toate celelalte roade (produse) să se trimită ca pârgă episcopului și presbiterilor acasă, iar nu la altar. Și este clar că episcopul și presbiterii le vor împărți diaconilor și celorlalți clerici”.
Secvențele din film în care apare cineva numărând niște bani și punându-i într-o geantă de laptop alături de o sticlă de whisky nu reprezintă pe cineva din Arhiepiscopie și nici nu sunt realizate cu o cameră ascunsă.
Să vedem ce mai aflăm din comentariul filmului: „Odată rezolvată problema diplomelor…” Rezolvată problema diplomelor??? Cum? Printr-o binecuvântare și o recomandare, fără să fi avut loc nici măcar înmatricularea în anul întâi a ziaristului? Iar înscrierea în anul întâi nu presupunea obținerea unei diplome, ci urmau patru ani de facultate și abia apoi diploma, dacă învăța și era în stare să-și susțină examenele. Și-atunci, cum poate cineva să afirme „Odată rezolvată problema diplomelor?”
Cât de mare trebuie să fie reaua credință ca să afirmi așa ceva, după ce mai afirmaseși și că „Arhiepiscopul s-a angajat să-i obțină o diplomă cu complicitatea preoților din subordinea sa”? Ce diplomă a obținut ziaristul? Și cât a plătit pentru ea? Și cui? Și când? Și unde e diploma, s-o vedem și noi?
„Bogdan, secretarul personal al prelatului, i-a transmis ulterior jurnalistului că trebuie să achite o primă tranșă de 1500 de euro”, spune comentariul. De unde 1500 euro? Și de unde „o primă tranșă”? Și de ce-ar fi fost ziaristul așa de prost să dea ceva, când, după spusele lui, își rezolvase interesul? Iar după spusele noastre, pentru ce? 1500 euro pentru o binecuvântare?
Dar este doar comentariul, pentru că pe film apare cu totul altceva. Apare că ziaristul se împrietenise cu Bogdan, care nu este secretarul personal al Înalt Preasfinției Sale, cu care este la „per tu” și cu care se întâlnește în București, la o benzinărie, iar ziaristul îi știa foarte bine programul lui Bogdan, când vine, când pleacă, unde pleacă și de ce. Nimeni nu vorbește de 1500 de euro la benzinărie, de unde va fi apărut această sumă? Și pentru ce? Pentru o binecuvântare? Cinstit vorbind, se mai obținuse și altceva? Câtă vreme nu se achita și taxa pentru primul an, și fără foaia matricolă, cu actele doar în copii xerox, era ziaristul înmatriculat? I-a promis cineva că-l absolvă de taxă? Era deja diacon, sau urma să devină? Sau preot? Și unde erau diplomele despre cate se spune că erau „rezolvate? Nu-i repugnă nimănui acest lung șir de minciuni, puse în evidență de chiar cuvintele ziariștilor?
Spune undeva Sfântul loan Gură de Aur că Sfinții Apostoli au fost oamenii cei mai bogați de pe pământ, dacă ținem seama de cât de mari au fost bogățiile care le-au trecut prin mâini. Aceasta pentru că oamenii bogați de atunci (echivalentul prosperilor oameni de afaceri de azi) îi ascultau propovăduind, se converteau la creștinism, își abandonau sau își vindeau bogățiile dând tocul pentru săraci, și asta prin intermediul Sfinților Apostoli. Atunci, în ani de prigoană, se pare că nimeni n-a rămas atât de insensibil la propovăduirea creștină, precum cei doi ziariști de azi, din libertate și democrație, încât să caute să-i piardă, să-i distrugă pe Sfinții Apostoli. Iar Arhiepiscopul Teodosie este urmașul canonic al Sfântului Apostol Andrei pe pământul dobrogean.
Anticipez puțin imaginația cititorilor și spun că arhiepiscopul Teodosie, care este și monah, nu avea nimic personal de achitat, oricare îi vor fi fost sau îi sunt împrumuturile, pentru că nu are nimic propriu: case, mașini, proprietăți, obiecte, conturi. Totul este al Bisericii, al mânăstirilor, al bibliotecilor sau pentru operele sale de binefacere, în care întotdeauna aplică învățătura biblică ce spune: „să nu știe stânga ce face dreapta”.
Să nu uităm că există o prevedere în statutul BOR (care are putere de lege), anume faptul că monahii nu pot avea avere personală: „Art. 193 - Bunurile călugărilor și călugărițelor, aduse cu dânșii sau donate mânăstirii la intrarea în monahism, precum și cele dobândite în orice mod în timpul viețuirii în mănâstire rămân în totalitate mânăstirii de care aparțin și nu pot face obiectul revendicărilor ulterioare”. Prea mult se ignoră din obiceiurile acestei lumi paralele, ecou al unor vremuri sfinte. Chiar dacă ar exista pe numele vreunui ierarh un teren, o casă, un cont în bancă, în fața lui Dumnezeu el tot pentru Biserică trebuie să le utilizeze, și chiar așa face. Sunt mulți oameni care și acum își testează averile în scop religios, și a le lăsa pe numele unui ierarh în care au încredere este pentru ei o garanție că averea lor va fi bine folosită, bine împărțită acolo unde este mai multă nevoie.
Dacă la prima întrevedere, nerecunoscută de ziariști, ei au primit doar refuzul hirotoniei pentru Cipru, pentru că nu era legal, într-una din întrevederile finale, pe ziaristul aspirant la diaconie îl cheamă arhiepiscopul la spovedanie, obligatorie înainte de a hotărî dacă el este potrivit pentru această profesiune misionară. Doar că, despre spovedanie, ziariștii nu spun nimic, nici în film, nici în articolul din România Liberă. Se pare că atunci, în aceeași seară, a venit vorba și despre bogăție, pentru că cel ce eventual urma să-l hirotonească trebuia să se convingă de faptul că viitorul diacon sau preot nu urmărea banii sau o situație materială înfloritoare. E foarte probabil că ziaristul are înregistrată și taina acelei spovedanii cu camera ascunsă. Și n-ar fi primul exemplu când un ziarist umblă cu camera ascunsă sub haină, la spovedanie, ca să-l prindă și să-l piardă pe preot, iar nu preotul „sta cu magnetofonul sub sutană”, ca să-l denunțe pe cel ce i se destăinuie.
Deci, nici vorbă ca ierarhul să fi trecut măcar peste o singură treaptă din accederea spre preoție, ci și-a împlinit cu conștiinciozitate datoria de a căuta să aprecieze cât de aplecat este candidatul spre misiunea creștină. De ce acum, când hirotonia urma să fie cel mai devreme peste patru ani? Păi tocmai, presupusul student la teologie pastorală trebuia să înțeleagă că acele cursuri la care se înhamă nu-l vor apropia de preoție și că le poate continua doar pentru cultura lui generală, dacă o dorește, dar nu pentru o viitoare profesie.
Mă întreb, oare câte minciuni o fi spus ziaristul, fără să clipească, la spovedanie? Și ce fel de păcat are impresia că este acesta? Crede acest tânăr care a urmat seminarul teologic că o spovedanie mincinoasă, făcută ca să înșeli buna credință a unui arhiereu și ca să surprinzi motive cu care, răstălmăcindu-le, să-l dai pierzaniei, are ceva comun cu credința în Dumnezeu? Și dacă n-a ezitat să mintă la spovedanie, putem noi să credem că are vreo rezervă în a ne minți pe noi, în orice ar mai putea să scrie sau să spună vreodată?
Și, în final, probabil că într-o ultimă întrevedere și indiferent de presupusele sau promisele donații, răspunsul pentru preoție sau diaconie a fost: NU!
Personal, mi se pare oribil în cel mai înalt grad, ținând chiar de patologic, faptul că un băiat atât de tânăr, care a studiat patru ani la seminarul teologic, pornește o atare acțiune împotriva unui înalt ierarh ortodox, pe care în acei patru ani a fost învățat să-l respecte, să-l iubească, să-l asculte și să nu-l judece, pentru că îl judeca Dumnezeu. Oricât a fost de lipsit de talent într-ale religiei, acest tânăr rătăcit a văzut totuși că în prima săptămână din Postul cel Mare, canoanele sunt cu mult mai riguroase, a văzut că tot omul postește mai întâi negru, apoi cât se poate de dur, toți elevii se spovedesc în acea săptămână, considerată a introspecției, a dialogului cu tine însuți, a reconsiderării gândurilor și acțiunilor trecute, iar în prima duminică, duminica Ortodoxiei, se împărtășesc toți seminariștii. Or, tocmai în acea primă săptămână, el pornește o minciună uriașă, de care nu avea nevoie, ca să prindă în „flagrant delict” pe ierarhul său, care avea de două ori vârsta lui, care era profesor universitar la teologie, era decanul facultății, era membru al Academiei Oamenilor de Știință și avea două doctorate: unul în teologie și unul în muzică, și mai era și arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Române. L-a văzut în biserică la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, l-a văzut bătând metanii laolaltă cu credincioșii, l-a văzut spunând rugăciunea de pocăință, l-a văzut ieșind transfigurat de la slujbă…
Ei bine, pe acest om, acela care n-a reușit să termine nici seminarul teologic și nici o facultate, a voit să-l distrugă! Nu s-a dat înapoi de la nimic. L-a pândit cu camera ascunsă, l-a mințit, l-a înșelat, l-a hărțuit, l-a vorbit, l-a calomniat, l-a discreditat, i-a răstălmăcit vorbele și faptele, l-a pârât mincinos, și încă multe altele. Dar se compară oare cu ceva faptul că a făcut toate acestea cu siguranță și la spovedanie? În Postul cel Mare, te cheamă arhiereul la spovedanie și tu vii cu gânduri ascunse de minciună, bătaie de joc și înșelătorie? Mai înseamnă ceva taina aceasta pentru tine? Dar pe cine minți tu la spovedanie, că doar preotul nu este decât un martor întru Hristos? Tu, fost elev al seminarului teologic, te duci la spovedanie cu intenția deliberată de a minți și de a face rău?
Da, eu cred că un om obișnuit n-ar fi acceptat să facă așa ceva; doar unul cu grave probleme psihice, care nu are nici o morală și care e în conflict cu societatea poate să se angajeze într-o acțiune fără precedent, cred eu, nicăieri în lume, nici măcar de la un necredincios către un credincios. Pentru că fiecare dintre noi avem ceva sfânt, și atunci intervine respectul și față de credința altora.
Criminalii adoră să fie în centrul atenției, să aibă momentele lor de celebritate, să fie temuți, să le fie crima momentul de apoteoză. M-aș hazarda să afirm că acest tânăr ce-și spune ziarist nu s-ar da în lături de la cele mai odioase fapte de terorism, de spionaj, de distrugere, dacă cineva ar intui ce i se poate cere, și mai ales cum. Cu o motivație cu totul specială, prețioasă numai în mintea lui fără repere, cred că i se poate cere, și poate face, orice. Să-l ferească Dumnezeu de astfel de ispite, și pe el, dar și pe noi, nevinovații care ne vom afla în preajma lui.
Nici o sumă de bani, mică sau mare, nu poate constitui șpagă și episcopul este îndreptățit să primească și să cheltuiască orice sumă, deoarece el, acolo, înseamnă, de fapt, Biserica. Este de datoria lui să nu refuze pe nimeni, oricât de mică ar fi ofranda. Arhiepiscopul Teodosie nu posedă nici un fel de avere personală, nici măcar obiecte bisericești sau icoane valoroase, candele de argint sau engolpioane de aur. De fapt, nu are nimic de aur. El nu are nici o proprietate a lui, și chiar de-ar fi fost una sau mai multe pe numele lui (ceea ce n-a fost niciodată cazul), prin depunerea votului sărăciei, ele aparțineau tot Bisericii și nu constituia infracțiune înscrierea lor pe numele lui, din cine știe ce motive administrative. Și ar fi fost perfect îndreptățit să adune, chiar pe numele lui, din donații sau din fonduri parohiale, sume oricât de mari, destinate, să zicem, construirii Catedralei Dobrogei, sau Catedralei Mântuirii Neamului, sau a unui așezământ cultural, sau social, sau religios, etc. Stă spre exemplu testamentul lui Nifon Mitropolitul, care poate fi produs oricând și în care se pomenește de o sumă foarte mare de bani într-o bancă de la Odessa, pe numele mitropolitului, dar care era destinată prin testament construirii unui seminar și unui liceu laic.
Răul stă numai în ochiul celui care privește! Cei care au prezentat faptele au făcut-o judecând după ei, conform singurei morale pe care au cunoscut-o, în conformitate cu care o sumă de bani dată unui om al Bisericii nu poate constitui decât mită, șpagă sau vânzare de har!
…Spune Sfântul loan Gură de Aur că Sfinții Apostoli puteau fi considerați oamenii cei mai bogați de pe pământ, judecând după averile care le treceau prin mâini. Doar că aceasta nu constituia „spălare de bani”, cum a spus Luis Lazarus despre Mânăstirea Dorna Arini, în prima emisiune. Ascultându-i propovăduind pe Sfinții Apostoli, oamenii bogați aflau calea mântuirii și renunțau la averile lor, vânzându-le și dându-le banii Sfinților Apostoli spre a-i împărți celor în trebuință. Și aceasta nu însemna corupție, deoarece banii ajungeau într-adevăr spre opere caritabile, iar apostolii erau la fel de săraci și cu un trai la fel de ascetic.
Și spune tot Sfântul Ioan Hrisostomul: „De-ați fi îndeajuns de credincioși, n-ați mai avea nevoie de mijlocirea noastră. Dați chiar voi celor săraci și împliniți chiar voi milostenia pe care o așteptați de la noi!”
Tot astfel procedează și episcopii ortodocși, deci și Arhiepiscopul Teodosie, care este continuatorul canonic al Sfântului Apostol Andrei. A fost văzut arhiepiscopul distrându-se la cazinouri? A îmbrăcat costume de firmă? Silueta îl arată că nu-și ține posturile? Bea vreodată băuturi alcoolice în exces? Hai să fim serioși, nici măcar Luis Lazarus n-a putut susține asta, De ce ar fi atunci atât de ahtiat de bani încât să ceară parohiilor sume nemăsurate pentru el? Ce să facă cu banii, dacă nu pentru Biserică și pentru operele de caritate pe care tot poporul le așteaptă criticând absența lor ipotetică, dar fără să se întrebe de unde se pot finanța toate acestea?
Categoric, răul nu stă decât în ochiul celui care privește!
Obișnuit să nu vadă răul, arhiepiscopul Teodosie, care a scăpat nepătat de prigoana comunistă, este sfâșiat astăzi, în anii libertății, când, teoretic, cultele sunt libere și autonome iar noi, românii, „facem totul” ca să nu se mai repete ceea ce am trăit 50 de ani. M-a uluit fervoarea, ferocitatea cu care acei tineri ziariști, care au dovedit că nu înțeleg nimic din ceea ce înseamnă credința ortodoxă și că nici nu vor s-o învețe, precum și toți cei care i-au ajutat, supralicitând, fac tot ce pot ca să înhațe, să surprindă, să provoace ca să distrugă pe un semen al lor care nu le făcuse nimic și care putea să le fie călăuzitor pe calea mântuirii. Mare păcat că s-au născut așa de târziu! Ce carieră ar fi făcut ei în anii '50, cu Drăghici și Nikolschi, pentru ca să descopere și să expună, cu orice preț, pe cât mai mulți „dușmani ai poporului”, de genul arhiepiscopului Teodosie! Ce sentiment înălțător i-ar fi animat când și-ar fi scris delațiunile, judecând după modul cum își savurează triumful de azi împotriva tuturor slujitorilor Bisericii!
Creștinismul dăinuie de două milenii, se spune tot timpul, și oricât de mult a fost atacată Biserica, nimic n-a învins-o.
Biserica, da, a dăinuit, dar cât de mulți martiri au trebuit să moară, întotdeauna nevinovați! Mai are societatea nevoie de alți martiri ai secolului XXI, pentru ca să aibă iluzia că Biserica este mai curată sau mai potrivită așteptărilor noastre? Aceleași acuzații s-au adus ierarhilor și în trecut, ca și acum. Cum să credem că se simte un om care se știe nevinovat, devenit ținta absolută a celor care doresc să-și deverseze preaplinul adversității acumulate în ei? Pentru că, să nu uităm, răul nu s-a putut niciodată răspândi fără complicitatea celor care l-au îngăduit și l-au propagat. Iar atunci când viitorul ne va judeca, tăcuții martori vor fi și ei vinovați
Comentarii