În ianuarie 2005, ziarul Cotidianul a publicat extrase din „dosarul de Securitate” aflat la CNSAS, al Înalt Preasfinției Sale Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. Intrigat de această situație, datorită faptului că nu a colaborat niciodată, în nici un fel, cu Securitatea, că nu știa să aibă vreun nume conspirativ și nici vreun dosar de Securitate, Înalt Preasfințitul face cerere către CNSAS pentru ca să-și vadă așa‑zisul dosar, respectiv copia acestuia. CNSAS-ul eliberează, conform legii, o copie, dar aceasta n-a ajuns niciodată la Înalt Preasfințitul Teodosie, ci a rămas în mâinile consilierilor lui, analiști sau juriști, care au studiat-o și i-au comunicat rezultatul. Ce-a urmat, ține de poveste, dar și de miracol.
În 1987, asistentul universitar la Institutul de Teologie Ortodoxă din București, Macedon Petrescu (numele laic al ÎPS Teodosie), este chemat la Miliția Capitalei pentru „clarificarea unor acte”. Dar, ajuns la destinație, tânărului asistent civil i se propune colaborarea „organizată și conspirativă” cu Securitatea, ceea ce acesta refuză cu îndârjire și hotărâre, după mai multe ore de parlamentări deloc blânde sau curtenitoare. Într-un târziu, securistul Maior V. Crăiniceanu (după numele care apare în acte, dar care nu e cert că este cel adevărat), pare să accepte hotărârea celui în cauză, dar, dat fiind că în timpul întrevederii îi dezvăluise numele unor colegi de facultate care acceptaseră colaborarea „organizată” și plătită, i‑a cerut să semneze un act prin care să se angajeze că nu va divulga nimic din conținutul discuției avute atunci. Naiv sau nu, tânărul asistent acceptă, deoarece nu i se părea nimic suspect sau ilogic în a promite să păstreze secretul despre ceea ce aflase. Oricum nu avea de gând să divulge nimic pentru simplul motiv că nu crezuse o iotă din ceea ce i se spusese despre colegii lui și nu intenționa să-i calomnieze. Nu și-a dat seama de importanța, gravitatea sau primejdia de a numi acel act „Angajament”, mai curând decât „Declarație”, „Proces Verbal”, „Notă de discuții”, sau oricum altcumva („Ei vor prinde în cursă sufletul dreptului și sânge nevinovat vor osândi!”- Ps. 93,21). De-abia acum, în zilele noastre, orice poartă numele „Angajament” a devenit ceva incriminant. Scrierea acelui act s-a dovedit a fi mult mai complicată decât părea. A durat foarte mult, deoarece securistul, în mod suspect, încerca să-l facă să treacă niște termeni pe care cel în cauză nu‑i putea accepta și reciproc. Chiar și pentru ca să poată înscrie cuvântul interes „major” pentru statul român, au negociat mai mult de o oră.
Acesta este actul care se regăsește acum în „dosarul de Securitate” al Înalt Preasfințitului și până în ianuarie 2005, când au apărut articolele acuzatoare în Cotidianul, el a fost convins că scrisese doar un angajament că nu va deconspira discuția avută, respectiv subiectele discutate și „secretele” aflate. Imaginați-vă stupoarea, oroarea și mâhnirea dânsului când s-a văzut tratat în toată presa și la cele mai multe televiziuni, drept colaborator al Securității, care a făcut poliție politică pentru interese materiale, delator, informator, etc.
Să lămurim un lucru. ÎPS Teodosie nu a scris niciodată un real angajament de colaborare cu Securitatea, nici silit, nici voluntar, nu a dat niciodată nicio informație despre nimeni, nici în scris, nici verbal, nu a primit niciodată nimic pentru nici un astfel de serviciu, nu a plecat niciodată în străinătate înainte de 1990, nici în călătorie, nici cu vreo bursă, nu a fost niciodată șantajat, iar a vorbi despre poliție politică în legătură cu dânsul este de-a dreptul o impietate. Oricine și toată lumea pot să caute perpetuu în orice arhivă, de dosare sau microfilme, nu vor găsi niciodată nimic incriminator pentru dânsul, pentru simplul motiv că nu au ce găsi: „N-am acceptat niciodată să colaborez cu Securitatea, nu am scris niciodată nimic despre nimeni, acestea le voi spune și la Judecata de Apoi, așa să-mi ajute Dumnezeu!”- spune Înalt Preasfințitul. Singurul act semnat de dânsul care apare este acela „de a nu divulga” ceea ce s-a discutat. Repet, niciodată nu s-a angajat să colaboreze sau să informeze Securitatea.
Înalt Preasfinției Sale Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, i-a fost întocmit un fals dosar de Securitate după ce a devenit arhiereu. Raportul securistului vorbește în 1987 de „situația de cleric” a Înalt Preasfințitului, or, acesta a devenit cleric în decembrie 1990. Dosarul a fost microfilmat la 9 ani după ipotetica lui întocmire. Există dovada că în dosarul respectiv s-a umblat, schimbând, scoțând sau adăugând acte
Dosarul conținea numai trei acte: raportul dinaintea încercării de recrutare, angajamentul despre care am vorbit și raportul imediat ulterior întrevederii. Cu stupoare am citit raportul de o pagină în care se spunea că recrutarea decursese foarte bine și „candidatul” acceptase colaborarea și postura de „informator”. Am văzut atunci că ți se putea înscena orice. Totuși, deși nu aveam nici o experiență sau cunoștințe în ceea ce privea colaborarea cu Securitatea, nimic nu părea verosimil, chiar pentru noi, care cunoșteam adevărul de la Înalt Preasfinția Sa și știam cât este de dedicat celor sfinte și cum comportarea sa nu se dezice niciodată de cea mai creștinească și mai morală atitudine.
Angajamentul nu avea decât șapte rânduri, dintre care trei erau „subsemnatul… fiul lui… născut la…”. Nu scria nici măcar domiciliul și nici numărul de buletin! Păi un angajament de colaborare cu Securitatea se scria chiar așa, în dorul lelii? Nu trebuiau să apară la dosar măcar o autobiografie ceva mai completă, ca de exemplu ceva despre efectuarea stagiului militar, a locurilor de muncă, a faptului că dădea meditații, a faptului că părinții săi își schimbaseră numele când el era deja născut, etc?
Angajamentul în sine are doar patru rânduri și nu presupune nimic concret, nimic altceva decât „păstrarea secretului”: „mă angajez” – să ce?- „să nu divulg față de nimeni” – nu „să colaborez”, ci „să nu divulg”. Urmează virgulă între subiect și predicat și o exprimare siluită, semn că cei doi negociaseră destul textul ce avea să urmeze, exact după cum povestește arhiepiscopul, pe atunci mirean, asistent universitar la Teologie: „Faptul că am fost de acord cu organele de Securitate, privind colaborarea cu acestea în problemele de interes major ale statului nostru”, scrie acolo. Nu „colaborarea mea”, nu „mă angajez să colaborez”, ci colaborarea oricui, cu alte cuvinte, am fost de acord cu organele de Securitate privind colaborarea oricui cu ele în problemele de interes major ale statului, oricare vor fi fost acelea. Și povestește Înalt Preasfințitul cât de îndelung a negociat cuvintele „interes major”… Repet, nu se angaja să colaboreze, ci doar să păstreze secretul convorbirii avute, a subiectului ei, și nu ca el însuși să devină informator, cu nume conspirativ, eventual plătit, lucruri despre care nu se pomenește nimic, nici atunci, și niciodată. Și, oare, o colaborare a oricui, cu oricine, în problemele de interes major ale statului, nu era ceva normal, atunci, ca și acum? Există oare un singur cetățean român care n-ar accepta să-și aducă o contribuție în problemele de interes major ale statului? Sper că nu! Ca dovadă că totul a fost doar ceva pur formal este că, din 1987 până azi, aș spune că a existat o singură problemă de interes major a statului, respectiv revoluția din 1989, și nu i s-a cerut nici o colaborare. Securistul avea nevoie de acea hârtie, probabil ca să confecționeze un dosar fictiv. Am auzit pe mai mulți analiști ai activității Securității relatând această practică prin care se rezolva „norma de racolări” a securiștilor.
Era oare normal să apară numele conspirativ doar pe coperta dosarului? Angajamentul era unul uzual? Așa se luau angajamentele de colaborare cu Securitatea în 1987, fără ca măcar tu să știi? Oare nu existau formulare tip, dactilografiate? Ce exprimare e aceasta și la ce te obligă ea: „să nu divulg că am fost de acord”? Așa arăta un angajament voit, în 1987, nu în anii ’50? Scris pe o filă de matematică, ruptă dintr-un caiet studențesc?
Cele două acte întocmite de securist erau scrise de mână, al doilea cu o scriere grăbită, semn că după ce scrisese cele trei pagini ale primului act se plictisise și se grăbea cu cel de-al doilea. Dar îndrăzneam în anii aceia să ne ducem la șefii noștri, la orice instituție mai importantă am fi lucrat, cu un act scris de mână? Și semnătura cea mai importantă se dădea în susul paginii, eventual chiar la mijloc, nu într-un locșor puchinos, mic, în josul paginii unde de-abia încăpea. Nici discuție nu putea fi să te prezinți în fața superiorilor tăi cu un astfel de act. Și ce grabă era să fie totul rezolvat doar în două zile, inclusiv recrutarea, convocarea și toate semnăturile? Hai să fim serioși, că doar am trăit vremurile acelea.
Înarmată cu cele trei acte din dosar și cu toate nelămuririle, am cerut, în 14 februarie 2005, o întrevedere lui Ticu Dumitrescu la sediul AFDPR. Dânsul a examinat „dosarul”, i-am răspuns la toate întrebările, m-a lămurit și pe mine despre cum se întocmeau documentele la Securitate și mi-a confirmat că acest dosar nu putea incrimina pe nimeni. A făcut o referire specială despre marele noroc și marea inspirație de a fi inserat cuvintele „interes major” pentru țară și a fost de acord că „angajamentul” de fapt nu angaja la nimic. Că Securitatea putea face sau cere orice fără să aibă nevoie de o formalistică legală sau corectă, asta-i altă problemă. Totuși, în acest caz, nu s-a întâmplat așa. L-au lăsat în pace pentru totdeauna.
Dumnezeu să-l odihnească pe Ticu Dumitrescu. Eu am dovada că l-am vizitat în ziua menționată, iar despre această consultare a apărut scris în Evenimentul Zilei de la începutul lunii martie 2005. Ticu Dumitrescu era în viață atunci și ar fi putut infirma spusele mele. Evident că n-a făcut-o.
Dar, imediat la începutul lunii martie 2005, o adevărată nebunie cuprinde mass‑media românească într-un fel de frenezie în a-l scoate pe Înalt Preasfințitul Teodosie drept inamicul public numărul unu. Cum au acționat atunci nume sonore din societatea românească m-a făcut să mă gândesc la citatul biblic: „…cu ce judecată vei judeca, cu aceea vei fi judecat, și cu ce măsură vei măsura, cu aceea vei fi măsurat!”. Pentru că judecata lor presupunea numai răul din partea reprezentantului Bisericii. Conform viziunii lor, au existat mult mai multe acte, cât de multe și cât de rele posibile, din care fuseseră păstrate cele trei doar pentru șantaj, etc. Maximum l-au atins:
- dl Ladislau Csendes, secretar CNSAS, care a luat o atitudine de prezumție de vinovăție, nu de nevinovăție (citez cu exactitate: „Dosarul este unul foarte subțirel, după părerea noastră este o rămășiță a unui dosar mai amplu în care nu știu în ce fel a fost dânsul urmărit sau a avut și alte tipuri de relații, noi nu putem pe baza acestui dosar să dăm un verdict final”);
- ziariștii de la Evenimentul Zilei, care au publicat dosarul făcând totul pentru a induce ideea de vinovăție, prin texte, poze, repetări, manipulări ale textelor și cuvintelor („A semnat cu Securitatea!”, iar angajamentul era repetat de patru ori, de două ori pe prima pagină și de alte două ori în interiorul ziarului, adăugând și o poză voit caraghioasă, apoi ocolind comentariul care restabilea adevărul și prezentând diverse păreri care aruncau lumea în ceață, totul fiind manipulat ca să dezinformeze);
- istoricul Stejărel Olaru, care îl apostrofa public și-l scotea mincinos pe Înalt Preasfințitul Teodosie la un post TV.
Și de-atunci, de câte ori s-a putut, l-au maculat pe arhiepiscop, așa cum numai o adevărată față bisericească putea să îndure, pe nevinovate, după exemplul biblic. Mai ales în România Liberă.
Aceasta este povestea.
În 2007 am reluat cercetarea „dosarului”, și acum urmează ceea ce am spus că ține de miracol. Dovezile despre nevinovăția arhiepiscopului Tomisului abundau și au fost tot timpul sub ochii noștri, ai tuturor, și ai CNSAS-ului, și ai ziariștilor, dar am fost orbi cu toții – până într-o zi…
Primul act din dosar, raportul cu propunerea de recrutare, conține următoarea formulare: „I se va lua angajament scris adecvat situației sale speciale de cleric”. Or, în 1987, asistentul universitar Macedon Petrescu nu era cleric! Nu era nici călugăr, nici diacon sau preot, necum arhiereu, și securiștii știau asta. A devenit călugăr după 1990, în luna decembrie, iar episcop vicar de‑abia în aprilie 1994! De‑abia atunci a fost considerat un personaj interesant cine știe pentru cine și pentru că nu aveau nimic incriminator despre dânsul, „băieții cu ochii albaștri” de la cine știe care serviciu secret, că acum avem destule, s-au apucat să‑i întocmească un Dosar de Securitate! De altfel, tot raportul anterior încercării de recrutare este scris afișând o siguranță totală asupra rezultatului recrutării, ca și cum cel ce scria știa dinainte ce avea să se întâmple. Mai mult decât atât, nu există nimic din limba de lemn în care ne exprimam cu toții în documentele sau întâlnirile oficiale. Nici „tovarășul”, nici „partidul comunist”, nici „tovarășul Ceaușescu”, nici altceva. Toată caracterizarea era de-a dreptul frumoasă și era cât se poate de clar că fusese scrisă având în subconștient frumoasa și impresionanta imagine a proaspătului arhiereu vicar din 1994. Citiți și-mi veți da dreptate.
Și, oare, cum arăta un angajament „adecvat situației sale speciale de cleric”? Exista oare așa ceva? Existau oare angajamente speciale adecvate fiecărei categorii sociale? Pentru că cel existent nu este un angajament propriu zis. „Este un angajament atipic!” – mi-a concedat ziarista Andreea Pora, care pe atunci conducea un departament la România liberă. Păi, dacă a fost de acord să-și ia și să semneze un angajament atipic, de ce nu și-ar fi luat unul în toată regula, unul tipic?
Pe prima pagină scrie: „ex no 1”. Unde sunt celelalte exemplare și care era circuitul lor, după întocmire? În schimb, pe raportul de după prezentarea la Poliția Capitalei scrie „ex unic”. Un raport era în mai multe exemplare, iar altul era exemplar unic?
Mi s-a spus (de către ziarista Andreea Pora) că ar trebui o expertiză pentru a demonstra că actele contrafăcute sunt ulterioare anului 1990. Ei bine, eu, astăzi, în 2009, pot aduce cu cea mai mare ușurință hârtii, pixuri, birotică datând din acea perioadă.
Pe cele trei acte se poate vedea că există trei numerotări diferite, respectiv, 16, 15, 14, 13, apoi, 1,2,4,5, apoi 1,2,3,4. În prima numerotare, din care se vede că ar fi putut exista mai multe acte care au dispărut (1-12, 16, etc), ordinea actelor este cea firească, dar în a doua și a treia, actul din urmă, raportul de după „recrutare”, apare pus înaintea angajamentului! Ca să nu mai vorbim că în numerotarea a doua existau 5 acte, nu 4. Singurul act care are o certificare irefutabilă este angajamentul, având două ștampile. Nu că acestea n-ar putea fi măsluite, dar ar fi presupus un efort ceva mai mare. Se pare că maiorul Crăiniceanu, racolatorul de atunci trăiește și activează ca avocat. Ar fi putut scrie oricând cele două rapoarte. Oare CNSAS-ul s-o fi obosit să-l întrebe ceva? Când își va fi schimbat el profesia, plecând de la SRI și trecând în avocatură? Și oare chiar nu mai activează în secret la SRI, spionându-și eventual clienții?
Există deci și proba materială că s-a umblat în dosar, scoțând acte sau inversând ordinea lor, poate chiar înlocuind pe cele eventual existente. În mod cert a existat un raport cu o propunere de recrutare. Putea cineva să împiedice pe maiorul Crăiniceanu (nume evident fictiv) să scrie din nou, alte rapoarte, incriminatoare, astfel încât să se alcătuiască un dosar? Pentru că în nici un caz nu s-a avut în vedere binele episcopului vicar de atunci, dosarul nefiindu-i favorabil. De-ar fi fost altfel, era de ajuns să dispară angajamentul, pentru că nimic altceva nu mai exista.
Pe angajament există două ștampile, ceea ce înseamnă că angajamentul nu poate fi schimbat, pe când celelalte două acte, oricând, neexistând niciun însemn care să poată împiedica înlocuirea lor. Sau poate că, tocmai, vor fi existat unele reale, dar au fost înlocuite cu tot cu însemne. Una dintre ștampile oferă „data certificării”: 15 mai 1995 și numărul de file din dosar: 4, semn că actul numit angajament era ultimul din dosar, iar raportul care descrie reușita recrutării a fost adăugat ulterior, după ultimul act din dosarul certificat în 1995. Oare de ce este certificat acest dosar, datând din 1987, de‑abia în 1995? Păi, pentru că în primăvara anului 1994 fusese ales, prin vot secret, episcopul vicar Teodosie Snagoveanul!
Cea de-a doua ștampilă se referă la microfilmarea dosarului, dar nu este completată cu data microfilmării. Totuși, datele acestea apar, dar pe copertă. Dosarul a fost microfilmat de-abia în martie 1996, la nouă ani după presupusa lui întocmire! Oare de ce nu a fost el microfilmat în 1987? Trageți singuri concluzia: pentru că pe atunci nu fusese întocmit nici un dosar!
De ce nu există nici o ștampilă anterioară anului 1995? Pentru că era un act total lipsit de importanță al unei încercări de recrutare ratate!
Dacă pe angajament e ștampila cu „4 file”, înțeleg că era ultima filă și că nu mai urmează o alta, de-aceea fila care, logic, vine după aceasta, cu raportul mincinos și falsificat de după recrutare, a fost introdusă înaintea angajamentului!
Dacă angajamentul nu era ultima pagină, de ce au fost puse pe el ștampilele de certificare? Păi tocmai, pentru ca celelalte file să poată fi schimbate oricând. Angajamentul de păstrare a secretului era singura constantă și în jurul lui se putea construi orice.
Oare numele conspirativ al unui informator apare numai pe copertă? Cel în cauză nu semnează nicăieri de luare la cunoștință, de confirmare că a fost instruit? Nici o referire la mapa anexă despre existența căreia era atât de convins Stejărel Olaru?
Raportul dinaintea recrutării conține o biografie a candidatului în care nu se face nici o referire asupra stagiului militar, deși el a fost efectuat între anii 1975-1976. Aceasta pentru că în toate autobiografiile de după 1990, la toate concursurile la care a participat nu s-a mai menționat serviciul militar. Și nici pe Internet nu apare menționat. Nu era important pentru actuala carieră clericală. Dar atunci?
În raportul de după recrutare nu mai apare nici o dată personală a candidatului, respectiv domiciliul, numărul de buletin de identitate, născut la, fiul lui, etc, și nu se face nici o referire la faptul că a primit nume conspirativ. Evident, se putea scrie orice într-o astfel de relatare. Era ea însă adevărată?
Lucrurile sunt clare. Cineva a primit ordin să incrimineze clerul și a lucrat la întocmirea unui dosar de Securitate al episcopului vicar, neinteresant înainte de a deveni arhiereu al Bisericii Ortodoxe Române, în 1994.
De ani de zile, toți cei care publică articole defăimătoare la adresa ierarhilor BOR pretind că au respectivele delațiuni din interiorul Bisericii, de la alți membri ai clerului. Ei bine, cel puțin de data asta răul nu avea cum să vină de la Patriarhie ci a fost fabricat în cu totul altă parte. Cum ar spune ÎPS Teodosie: „Răul vine de la Rău!”
Acum, însă, acesta este primul dosar dovedit fals! În afară de toate dovezile mai subtile, rămân:
- se vorbește despre „situația specială de cleric”, când era doar angajat civil, ras, fără barbă sau mustață, îmbrăcat clasic în pantaloni, bluze, tricouri, cămăși colorate, astfel încât nu putea fi confundat de compartimentul „Culte, Secte” al Securității cu un preot. Ce Dumnezeu, tocmai Securitatea, care-ți știa toate secretele, te urmărea și te avea în vizor, direct sau prin intermediul informatorilor, putea să nu știe mai nimic despre cel vizat? Eroarea aceasta se putea face doar după 1994.
- actele au trei numerotări diferite, într‑un sens și în sens contrar, dovedind absolut că au fost mutate sau schimbate, au fost mai multe sau mai puține și totul s-a concentrat în jurul unui angajament în care semnatarul nu-și trecea adresa și numărul de buletin, în care nu spunea: „mă angajez să colaborez cu organele de Securitate, sub nume conspirativ x, banii îmi vor fi înmânați sau virați la, să informez despre activitățile ce se petrec în jurul meu”, etc.
Să mai consemnăm și faptul că totul s-a petrecut doar în două zile: 28 și 29 septembrie 1987. Oare? Referatul cu propunerea de recrutare a fost alcătuit în 28.09.1987, tot atunci a fost aprobat și semnat de coloneii Gorun (?) și Grigoriu și s-a făcut și convocarea pentru 29.09 (ce repede mergea poșta pe atunci!), a doua zi a avut loc, la Miliția Capitalei, întrevederea de aproximativ patru ore, a fost întocmit raportul de după recrutare cu data de 29.09.1987, aprobat și acela în aceeași zi de coloneii Gorun și Grigoriu!?!… Măăăi, să fie, repet, ce grabă o fi fost? Și cât de repede au fost găsiți toți semnatarii! Și or fi oare semnăturile lor?
Dl Stejărel Olaru înainta ideea că dosarul a fost păstrat pentru ca ÎPS-ul să poată fi șantajat. Nu știu, dar avea nevoie Securitatea să șantajeze pe cineva, sau putea desființa, oricând, pe oricine? Și, în 1987, cel în cauză putea fi șantajat cu faptul că dădea meditații, ca atâția alții, fără să le declare, nu mai era nevoie de un angajament sau de un dosar. Imposibil să nu fi știut Securitatea acest lucru, pentru că era de notorietate și tânărul asistent nu se ascundea. Dar după 1990 șantajarea sau compromiterea cu meditațiile nu prea mai aveau obiect…
ÎPS Teodosie nu a ieșit din țară înainte de 1990. Nici măcar nu a avut pașaport și nu a cerut să plece. Fusese avertizat că va avea de suferit în urma refuzului său categoric de a colabora.
Există oare vreo formă oarecare în care arhiepiscopul Teodosie să poată spune că nu a semnat de colaborare, că nu a informat, nu a scris, nu a turnat, nu a lucrat, într-un cuvânt, nu a colaborat în nici un fel, niciodată, cu Securitatea, și să fie crezut? Ce are odios în el un angajament, declarație, sau oricum i-o fi spunând, în care se scrie că e de acord să nu divulge faptul că trebuie să se colaboreze în „probleme de interes major pentru statul român”? A dat chiar și un exemplu: dacă cineva se pregătea să pună o bombă, sau să pună foc, sau o presupusă invazie rusească.
Aș vrea să știu: dacă în acești ani, ai libertății, cineva este pus să semneze un angajament cu oricine ar fi, că va colabora „în probleme de interes major pentru statul român”, nu va semna? Arhiepiscopul și-a cerut chiar el dosarul de la CNSAS, când a aflat că există unul, a răspuns încă din martie 2005 la toate întrebările care i s-au adresat, oricât de murdare sau ticăloase au fost, nimic n-a rămas ascuns, și tot ceea ce s-a petrecut atunci nu este decât spre cinstea dânsului. Cu toate acestea, cei ce reprezintă a patra putere în stat și-o folosesc doar spre a da relatări trunchiate, dubioase, evazive, care pot să te facă să presupui exact contrariul adevărului. Să fi avut dreptate Octavian Paler când a spus că din câini de pază ai democrației ei s-au transformat în hiene?
La un moment dat, Adrian Iorgulescu, ministrul culturii și cultelor de atunci s-a exprimat că dosarele preoților conțin lucruri înspăimântătoare: „Se vor găsi lucruri de care orice om cu frica lui Dumnezeu se va înspăimânta să le vadă”. De unde oare știa dânsul lucrul acesta? Până acum nu s-a găsit nimic grav, în nici un dosar preoțesc. De ce nu s-a sesizat nici o instanță, inclusiv propriul partid, de faptul că ministrul liberal n-ar fi trebuit să știe nimic din ceea ce conțin dosarele preoților? Care a fost interesul dumnealui în așa ceva?
Ofițerul de Securitate descrie în dosar cum îl va convoca „cu un pretext plauzibil”, (citiți în Pavilionul Canceroșilor al lui Soljenițân ce‑a-nsemnat pe vremuri o invitație pentru ziua x la Securitate!), apoi descrie ce greutăți a avut pentru că asistentul universitar nu voia să colaboreze. Ziaristul Florian Bichir de la Evenimentul Zilei l-a găsit pe securist în viață, cu nume schimbat, membru al Baroului București. A dat chiar o declarație că aceea a fost o recrutare eșuată, și totuși arhiepiscopul continuă să fie spurcat sub toate formele, de către toți cei care doresc s-o facă. Calomniază, calomniază, tot va mai rămâne ceva!
Un ziarist a dezvăluit la Realitatea TV că securistul de-atunci, avocatul de azi, este identic cu celebrul Felix, din dosarul lui Dan Voiculescu. Și nici măcar un ziar, nici măcar o televiziune sau vreunul dintre moderatori, nu sare asupra ideii? Interesează doar că cineva se angajează să nu divulge nimic despre colaborarea în „probleme de interes major pentru țară”, și atât? Dar acel posibil torționar, racolator, securist, nu ar avea cu adevărat nimic interesant de spus, de povestit? Pe câți a mai racolat, cum îi convingea, ce metode folosea, cui raporta, ce privilegii avea, de ce alesese acea meserie odioasă, dacă era conștient de răul pe care îl făcea, de frica pe care o întreținea? Și dacă a făcut ceea ce a făcut, în trecut, oare nu este nociv în postura de avocat? Se dorește cu tot sufletul depunerea demisiilor preoților, dar nu și ale torționarilor? Câți nenorociți se vor fi ducând la dânsul ca să-i apere, oare sunteți convinși că își face cu cinste datoria?
Evenimentul Zilei a prezentat în martie 2005 în mod revoltător dosarul arhiepiscopului, insinuând că ar fi vinovat, cu o poză voit oribilă, pentru a accentua răul, dar păstrează sub tăcere numele și persoana adevăratului vinovat, securistul! Pentru ce? Pentru exclusivitate? Pentru succes? Pentru bani? Oh, și doar sunt maeștri în arta de a manipula adevărul! Au publicat de patru ori, în același număr din martie 2005 angajamentul care nu era prin nimic reprobabil, însoțindu-l de titluri, subtitluri și imagini care toate trimiteau spre ideea de vinovăție, pentru a învenina și a face cât mai mult rău, știind bine că nu acela era adevărul, și de-atunci încoace, despre adevăratul securist, nici un cuvânt? Repet, acela nu era un subiect interesant, o exclusivitate?
În realitate, nu știu de ce ziariștii, și din păcate, în special cei tineri, își dau mâna, cu orbire, pentru a propaga o imagine defavorabilă a clerului ortodox, și în special a Patriarhiei, a ierarhilor, a tot ceea ce este mai valoros în ortodoxie. Prezumția de nevinovăție există în Drept pentru ca să nu aibă de suferit un nevinovat. Dar în societatea românească actuală se pare că se acreditează nu doar prezumția de vinovăție a clerului, ci aceea de vinovăție perpetuă și absolută, oricare ar fi adevărul. Dacă nu există dosar, înseamnă că trebuie să se mai caute, sau că a fost distrus. Dacă există, dar nu este prin nimic incriminator, s‑ar putea interpreta sau prezenta astfel încât să devină o dovadă de vinovăție, doar este posibil ca nu orice vină să fi fost consemnată. Știu ei de ce sunt vinovați. Dacă nu există declarații, delațiuni, probe de orice fel, înseamnă că ele urmează să apară, n-au fost încă descoperite, etc. Și orice vor spune preoții, când vor fi invitați să dea explicații despre ce și cum a fost, când vor aduce dovezi, tot nu vor fi crezuți.
Iată ce declara în martie 2005 Ladislau Csendes, secretar CNSAS, la Televiziunea Română, la telejurnalul de la ora 19, pe programul unu, despre dosarul Înalt Preasfințitului Teodosie: „Dosarul este unul foarte subțirel, după părerea noastră este o rămășiță a unui dosar mai amplu, în care nu știm în ce fel a fost dânsul urmărit sau a avut și alte tipuri de relații, noi nu putem pe baza acestui dosar să dăm un verdict final”. Cu alte cuvinte, de unde știm noi că nu ești, totuși vinovat? Această declarație, nedezmințită de nimeni, descalifică CNSAS-ul de atunci.
Cum își permite un membru CNSAS, plătit solid de noi (în comparație cu alte categorii sociale), să se exprime astfel? Ce dovezi, sau de ce indicii va fi dispus dânsul, în afară de alte delațiuni, care nu mă îndoiesc că există, pentru ca să afirme că dosarul ar face parte dintr-unul mult mai amplu și, probabil, mai infamant? CNSAS-ul poate căuta în toate acele câteva milioane de dosare, precum și în toate microfilmele de care vorbea Virgil Măgureanu: nu vor găsi niciodată nimic scris și semnat de mâna Înalt Preasfințitului Teodosie, nici despre cineva, nici despre ceva, nici despre evenimente mărunte, nici despre altele „majore pentru statul român”. Nimic. Pentru că nu există și n-au existat niciodată.
Dar plebea îi cere capul. Vinovat, nevinovat, cui îi pasă? Probabil că ierarhii ortodocși vor fi luați pe rând, ca să dureze chinul cât mai mult, precum și mulțumirea privitorilor, din nou, și din nou, și din nou, și de fiecare dată prezentarea va fi de parcă vreun adevăr rușinos le va fi fost smuls, constrânși să recunoască faptul că „au semnat un angajament cu Securitatea, dar n-au făcut poliție politică”, ei fiind slujitori ai necuratului, cu spovedanii la Securitate, turnători, etc.
Și mai adaug că Mircea Dinescu are o poezie din anii comunismului în care vorbește despre „preoții cu magnetofon sub sutană”. Cineva care pornește cu astfel de idei, poate fi un judecător obiectiv și competent? Nu-i pot uita declarația televizată: „împotriva americanilor nu se poate lupta decât prin terorism!” Și totuși, de ani de zile, dânsul este chemat ca „raisonneur” al tuturor subiectelor.
ÎPS Teodosie n-a colaborat niciodată cu Securitatea, n-a avut niciodată nici un privilegiu. Și totuși, mass-media intoxică permanent opinia publică folosind prezentările cele mai aberante, cele mai abjecte, cele mai insultătoare. Dar dacă ar fi fost vinovat, ce-ar mai fi făcut ziariștii?
Iată titluri culese din presa anului 2007, în condițiile în care ÎPS Teodosie este absolut nevinovat și a și demonstrat asta: „ÎPS Teodosie s-a spovedit la Secu”, „Sfântul angajament la Securitate”, „Teodosie Mărturisitorul”, „Sutanele Diavolului”, „Taina spovedaniei informative”, „Duhovnicii la Spovedanie”, „Diavolul roșu din BOR”, „Fără petlițe secu sub hainele preoțești”, „Spovedanie publică a Arhiepiscopului Tomisului”, „ÎPS Teodosie a recunoscut un gest patriotic: semnarea unui angajament cu Securitatea”, „Arhiepiscopul Tomisului a semnat angajament de informator la Securitate”, „A lucrat cu Securitatea”, „A semnat cu fosta Securitate”, „Arhiepiscopul Tomisului zice că a turnat din patriotism”, „Arhiepiscop, turnător de bine”, „Dosariada popilor”, „Prelații securiști, vârful aisbergului”, „Adrian Iorgulescu susține că unele patrafire ascund dosare”, „Cuvinte elogioase despre fosta Securitate”, „Acel angajament odios”, „Un cinism greu de suportat”, „Recunoaște că a semnat un angajament de colaborare doar ca să nu colaboreze”, „Sfânta spovedanie la Secu”, „Pact cu diavolul comunist”, „Pomelnicul colaborării”, „Arhiepiscopul Tomisului a semnat de frică”, „Spovedanie la vârf”, „ÎPS Teodosie recunoaște că a semnat un angajament cu diavolul”, „Cad sutanele de pe epoleți”, „Siguranța națională nu mai e apărată cu patrafirul”, etc, etc, etc. Iar televiziunile sunt și ele purtătoare de stindard în acest cor difamator. Și toate acestea în condițiile în care dosarul de Securitate este contrafăcut!
Dacă cei care citesc acum rămân indiferenți la atât de multă insolență și blasfemie, înseamnă că am dobândit o adevărată vocație, un talent al ticăloșiei. Consider că degeaba s-a mai introdus religia în școli, dacă astfel se tratează un om nevinovat.
Și dacă tinerii ziariști sunt doar naivi, inconștienți sau neștiutori despre ce înseamnă cu adevărat religia, și mai ales nu-și dau seama ce fac, nu același lucru se poate spune despre clasa politică, despre urmașii marilor patrioți, ai Brătienilor, și ei au un trist exemplu și o imensă răspundere, măcar în a stopa acest linșaj moral. Asta nu este exorcizare, ci o revărsare gratuită a tot ceea ce este mai rău și mai urât în ființa umană: dorința de a produce și de a vedea suferință, dorința de a batjocori, de a te bucura de răul altuia și de a-l provoca, și asta înseamnă martirizare, nu proces al comunismului. Nu vor fi relatări corecte, astfel încât populația să aibă parte de o informare adevărată. Cu siguranță că s-ar putea găsi și vinovății, dar mă îngrozesc la gândul că vor fi toate folosite în mod inconștient nu doar pentru denigrarea unei Biserici pe care detractorii nu o înțeleg, ci și pentru a distruge în oameni bruma de speranță care le venea de la Dumnezeu.
Acum 2000 de ani, plebea a cerut din toate puterile crucificarea lui Iisus, afișând o indiferență totală pentru adevărații infractori, pentru tâlharul Baraba. Cel nevinovat, Cel care propovăduia învățăturile biblice și arăta calea spre mântuire, Acela a trebuit să sufere și să piară.
Priviți fiecare dintre voi în jurul vostru! Ignorându-i pe toți cei care-au delapidat, au înșelat, au produs mineriade, au ucis, au secătuit țara, au mințit, au profitat, au fost puși la zid doar cei care doresc cu adevărat mântuirea neamului românesc, cei care au avut cei mai mulți martiri pentru creștinătate, pentru ca ei să fie din nou martirii noștri.
Undeva, într-un dosar stufos sau în vreo arhivă, a fost evident păstrată declarația dată cu naivitate și fără intenția de a se angaja la nimic, iar în 1994-1995 a fost extrasă și înconjurată de acte contrafăcute pentru a putea ataca atât pe Înalt Preasfințitul Arhiepiscop Teodosie, cât și Biserica Ortodoxă Română.
Acesta este așadar primul dosar important dovedit fals, contrafăcut probabil de serviciile secrete, după revoluția din 1989!
Orbi am fost cu toții la probele pe care le-am avut tot timpul în fața ochilor și de-abia după doi ani și jumătate, în anul 2007, am avut această revelație a unei nevinovății absolute. Peste ani, Dumnezeu și-a apărat slujitorul…
EPILOG
Și, după aceste descoperiri excepționale, ce-a mai urmat?
Păi, aproape nimic…
Dar, mai întâi, trebuie să menționez că, tot în 2007, CNSAS-ul a dat decizia de necolaborare cu Securitatea pentru Arhiepiscopul Teodosie. Cu siguranță că secretariatul CNSAS-ului i-a trimis comunicarea arhiepiscopului, dar ea n-a ajuns niciodată la dânsul, după cum nu ajunseseră nici scrisorile prin care CNSAS-ul îi cerea un minim de documente, precum actul de identitate, locurile de muncă, etc, absolut necesare pentru clarificarea cazului. Toate au dispărut, subtilizate probabil de cineva din preajma dânsului. Decizia dată în 2007 a fost contestată de istoricul Gabriel Catalan, impunându-se o nouă evaluare a cazului. Aceasta s-a făcut și a avut același rezultat: CNSAS a dat o decizie definitivă de necolaborare cu Securitatea.
Am pregătit un dosar cu documentele legate de tot acest caz, cu intenția să-l facem public, dar el a fost furat din chiar reședința arhiepiscopului. Am cerut de la CNSAS copii după respectivele decizii. Una a fost deja eliberată, a doua urmează să fie primită.
Postul de televiziune PRIMA TV a avut curajul, în 2007, să difuzeze știrea despre contrafacerea dosarului de Securitate al ÎPS Teodosie, iar ziaristul Florian Bichir a vorbit despre acest lucru într-o emisiune de la Antena3, unde era invitat împreună cu Adrian Păunescu. În rest, tăcere generală.
Deoarece în vara 2007 ziarista Andreea Pora a scris în România liberă de trei ori în decursul unei singure luni de zile că arhiepiscopul Teodosie „și-a recunoscut trecutul colaboraționist”, lucru strigător la cer de neadevărat, i-am cerut o întrevedere și înarmată cu toate dovezile i-am arătat adevărul, cerându-i nu să-și recunoască public eroarea („am scris și eu ceea ce-au scris toate ziarele”, a fost explicația dânsei), ci să publice un articol neutru și corect, scris de mine, ca un alt punct de vedere. Dar, de teama recunoscută de a nu-l scoate nevinovat pe arhiepiscop, n-a publicat niciodată nimic. Iar eu am lăsat-o, ca și pe alții, fie-mi iertat, în plata Domnului. Va da cu siguranță socoteală pentru atitudinea ei, sau va veni un moment când și ea va fi acuzată pe nedrept, și-atunci își va aduce aminte de propria ei atitudine. Eu nu mi-am mai dorit decât să mi-o pot scoate din minte cât mai repede, dar, din păcate, n-a fost destul de curând.
Florian Bichir lucrează la Evenimentul Zilei, dar acest ziar n-a mai publicat nici un rând despre dosarul de Securitate dovedit contrafăcut sau despre deciziile CNSAS-ului de necolaborare cu Securitatea ale ÎPS Teodosie. Oare aceste informații nu erau spectaculoase? De ce nu le-au publicat tot cu surle și trâmbițe, cu subtitluri repetate și cu litere de-o șchioapă, ca și prima oară? Nu erau importante pentru cititori? Trebuia oare să rămână cu orice preț vinovat arhiepiscopul?
Să spunem, și o cred sincer, că toate acestea au fost doar gesturi de lașitate, de indolență sau de superficialitate, nu de rea credință. Totuși, din astfel de compromisuri cu adevărul se martirizează un om. Un OM! Contează oare, pentru toți cei numiți, OMUL, sau doar banii aduși de un rating sporit prin construcții neadevărate?
Ultima încercare tocmai am făcut-o cu ziarista Maria Buruiană de la TVR1, Departamentul Actualități. Purtătorul de cuvânt al ÎPS Teodosie ceruse dreptul la replică pentru acest subiect, prezentat trunchiat și eronat la o emisiune de actualități. Când n-a mai avut ce răspunde la argumentele mele și la ofertele mele de a o informa, prezentându-i toate dovezile posibile, atât pe ea cât și pe colegii ei, în legătură și cu alte subiecte incredibile, fără nici o obligație, doar pentru a fi informați, răspunsul a fost „să-mi ceară Teodosie personal dreptul la replică, are telefonul meu. La revedere, eu am de redactat o știre”. Oare nu are, sau nu va avea și ea, o familie? Când, peste ani, copiii ei vor citi ce atitudine a avut mama lor, ce le va răspunde?
Mă gândesc la ceea ce a scris filozoful Gabriel Liiceanu în cartea sa „Despre limită”, respectiv, noi ne temem mai mult de judecătorul din colț, și mai puțin de Judecătorul suprem; noi suntem gata să riscăm damnarea eternă, în locul unei mici condamnări pe această lume. În cazul de față, contează doar măruntul prezent, banii sau mulțumirea șefului, cu orice chip. Ce va fi „dincolo”, e prea îndepărtat.
Și totuși, Marea Judecată va veni, de ea se tem cei care sunt credincioși, iar atunci va fi așa cum scrie în Biblie: „Cu ce judecată vei judeca, cu aceea vei fi judecat, și cu ce măsură vei măsura, cu aceea vei fi măsurat”…
Comentarii