Praznicul Învierii Domnului este întotdeauna prilej de bucurie credincioșilor și de întristare diavolului cel mare și următorilor lui, adică Evreilor celor necredincioși. Ca urmare - an de an, în Săptămîna Mare - industria minciunii ne otrăvește cu tot felul de filme de ficțiune sau așa-zis „documentare”, încercînd să ne dovedească încă o dată că Iisus nu a fost Mesia și Fiul lui Dumnezeu, ci un om oarecare. Așa s-a întîmplat și săptămîna trecută: toate posturile TV au avut în program cîte un film despre „adevărata” viață a lui Iisus din Nazareth. Nu am văzut nici unul dintre ele, ca să nu mă tulbur, dar titlurile lor mi-au adus aminte că în luna martie a anului 2007 de la nașterea Mîntuitorului Hristos, canalul de televiziune Discovery a produs și difuzat în Marea Britanie, Canada și Israel filmul documentar „The Lost Tomb of Jesus” („Mormîntul pierdut al lui Isus”). Acesta povestește despre aflarea sarcofagelor din piatră în care ar fi fost înmormîntați „Jesus” din Nazaret și familia sa. Acestea ar fi fost găsite acum 29 de ani, în timpul unor săpături de fundație făcute în apropierea Ierusalimului. După ani de cercetări, arheologii Israelieni au izbutit (chipurile!) să citească numele celor îngropați acolo: „Jesus, fiul lui Iosif ”, „Mariami” (Maria), „Jofa” (Iosif, frate al lui Isus), „Judah, fiul lui Iisus” și „Mariamene”, nume care ar putea fi tălmăcit (se zice) prin „Maria Magdalena”, aceasta fiind „soția” numitului „Jesus”.
Lăsînd de o parte îndreptățita supărare și silă, pentru Creștini (adică pentru Ortodocși), filmul acesta ar trebui să fie un semn al vremurilor Antihristului celui mare despre care a proorocit Mîntuitorul Hristos în evanghelii, în descoperirea făcută Sfîntului Ioan Teologul (Apocalipsa) și prin glasul lui Pavel, în epistolele acestuia. Și aceasta pentru că e întîia oară cînd Iudeii cei necredincioși își acoperă și își întăresc basmele lor cele hulitoare împotriva Dumnezeu-Omului Iisus Hristos prin „argumente științifice”, așa cum nu au făcut-o niciodată în trecut. Despre aceste vechi povești și despre necredința lor de început ar fi mult de vorbit, acum să vedem însă la ce înțelesuri teologice duce aflarea „rămășițelor pămîntești” ale așa-zisului „Isus” (văzut ca un om oarecare), ale mamei sale Mariami, ale „fiului” și „soției” sale.
1) Dacă adevăratul Iisus din Nazaret, Fiul Omului, a fost fiul trupesc al lui Iosif, înseamnă că Maica Domnului îi era soție acelui Iosif în adevăratul înțeles al cuvîntului, încît nu a rămas fecioară nici înainte de naștere și nici după naștere. Iar de aici ar urma numaidecît că Fiul ei nu este Mesia cel vestit de prooroci („Iată, Fecioara va lua în pîntece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuil”, Isaia 7:14), ci un amăgitor, pe care arhiereii Anna și Caiafa împreună cu bătrînii și cărturarii norodului au avut toată îndreptățirea să îl ucidă acum aproape 2000 de ani.
Căci Maica Dumnezeu-Omului trebuia să fie fecioară înainte de naștere și întru naștere, urmînd a fi fecioară și după naștere. De ce? Pentru că, întrupîndu-Se, Dumnezeu-Cuvîntul avea să ia asupra Sa întreaga fire omenească, mai puțin păcatul. Deci trebuia să fie liber și de păcatul moștenit de la Adam. Care ce este și cum se moștenește? Despre aceasta, ne lămuresc cunoscătorii de Dumnezeu părinți ai Bisericii lui Hristos-Dumnezeu: „Socoteala Bisericii sobornicești și drept-slăvitoare este că păcatul strămoșesc […] e abatere de la cuvîntul cel drept și neîmplinire a datornicei ascultări întru porunca Făcătorului a toate. Păcatul strămoșesc nu e necunoștința minții și plecarea voii spre rău, ci pricină și rădăcină a acestora; și el se împarte la toți oamenii – pînă și la cei sfințiți chiar din pîntecele maicii lor [proorocii Vechiului Testament și ai celui nou, apostolii și Părinții Bisericii], pînă și la însăși Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea; și nu după simplă imitare ori atîrnare, ci într-adevăr după împărtășirea lucrătoare cu el. Tocmai de aceea se botează pruncii spre iertarea acestui păcat (după Canonul 121 al Sfîntului Sinod din Cartagina), pentru că ei sînt împărtășiți cu adevărat și lucrător cu el.”
Dar de ce se împarte păcatul lui Adam la cei se nasc dintr-însul, de vreme ce doar el a greșit la început? „Apostolul [Pavel] – cu un singur cuvînt: «pentru care toți au greșit» (Romani 5:12) – a arătat că din pricina lui Adam au păcătuit toți cei din Adam. Iar chipul material prin care se moștenește păcatul strămoșesc este – după cum zic toți teologii – în pătimașa și îndulcitoarea vărsare a seminței [bărbătești] din care ne zămislim. De aceea și mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, ca unul ce nu S-a născut din sămînță, este mai presus de păcatul strămoșesc” (Sfîntul Teofilact al Bulgariei). Și astfel El a putut să biruie (ca om) moartea și să ne răscumpere din robia diavolului cel mare Satana, care ne stăpînea pe drept din pricina greșelii strămoșului.
Să luăm însă aminte cum legăturile de rudenie ale celor găsiți în sarcofagele din Ierusalim trimit la cîteva locuri din evanghelia lui Matei pe care Evreii și eresurile creștine (care sînt tot născociri ale Evreilor ce nu L-au primit pe Mesia al lor cel adevărat) s-au sprijinit totdeauna. Căci într-adevăr, în capitolul întîi al acestei evanghelii se zice: „Iar Iosif, bărbatul ei, drept fiind – spune Matei – și nevoind s-o vădească [pentru că era însărcinată], a vrut s-o lase în ascuns” (Matei 1:19).
Cum trebuie înțelese aceste cuvinte: „bărbatul ei”? Ne lămurește Sfîntul Ioan Gură de Aur, zicînd că logodnicul Iosif trebuia să fie socotit bărbat al fecioarei pentru a o apăra de Lege, căci nimeni nu ar fi crezut (cum nu credea nici Iosif ) că aceasta a zămislit prunc fără de împreunare și ar fi fost osîndită pentru desfrînare. (Vezi despre aceasta pe larg în Omilii la Matei.)
2) Dacă Iisus a fost frate bun după tată cu Jofa (Iosif), urmează iarăși că El era doar un om, fiul teslarului Iosif, care mai avea fii și dintr-o altă nuntă: pe Iacov, Iosif, Simon și Iuda, precum citim la Matei. Într-adevăr, în evanghelii se vorbește în mai multe rînduri de „frații lui Iisus” (Matei 13:55, Marcu 6:3, Ioan 7:5). Dar ei Îi erau „frați” așa cum și Iosif Îi era „tată”, adică numai pentru a ține ascunsă minunea întrupării Sale, pe care Iudeii nu ar fi putut să o primească.
3) Dacă Iisus S-a însoțit cu femeie (Maria Magdalena, să zicem) și a născut fiu (pe acel „Judah”, de pildă), se trage încheierea că El nu a fost nepătimitor, ci a cunoscut pofta bărbătească, fiind supus slăbiciunii păcatului, de care vorbeam și mai sus, adică îndulcirea care vine bărbatului (și femeii) din vărsarea seminței.
Pe de altă parte, aici se tăgăduiește sfințenia Mariei Magdalena și totodată pocăința ca medicament și vindecare a păcatelor trecute. Și așa se deschide calea necredinței și a deznădejdii celei mai amare, pricinuind bucurie vrăjmașului diavol. Iar noi știm că marii păcătoși, pocăindu-se, au ajuns cei mai mari urîtori ai păcatului. Să ne gîndim la un sfînt Moisi Harapul (fostul tîlhar din Pateric) sau la o sfîntă Marie Egipteanca, fosta mare desfrînată. Așa și cu Sfînta Maria Magdalena, din care Mîntuitorul scosese șapte demoni (atît de păcătoasă fusese), aceea care s-a învrednicit să Îl vadă pe El cea dintîi înviat.
4) Dacă prea-curatul trup al Maicii Domnului nu a rămas nestricat și nu a fost luat la cer, ci rămășițele ei se află în pămînt, e limpede că ea nu este cea mai desăvîrșită făptură omenească, singura vrednică să îl poarte în pîntece pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Căci de aceea a fost aleasă, pentru desăvîrșita ei curăție trupească și sufletească.
5) În sfîrșit, dacă trupul lui Iisus se află în mormînt, înseamnă că El nu S-a ridicat pe Sine la cer cu trupul cel înviat și schimbat, cu acel trup omenesc înduhovnicit pe care îl vom avea cu toții la învierea de obște, pe care Hristos-Dumnezeu l-a pus pe scaunul dumnezeirii, pe care împărățește1. Și de aici, în chip firesc, urmează că nici nu Se va coborî în slavă pentru a judeca lumea la sfîrșitul vremurilor (ceea ce își și închipuie necredincioșii, înșelați de cel rău)2.
Scopul filmului de care vorbim este de a vîrî în mintea privitorilor că întreaga credință a Creștinilor este un basm zadarnic și fără de folos. Căci, dacă Hristos nu a înviat și nu S-a înălțat, zadarnică este credința noastră, precum zice Pavel3. Dacă nu credem acest lucru (văzut cu ochii de către apostoli), întreaga iconomie a întrupării Dumnezeu-Cuvîntului se nimicește și se deschide cale cumplitei nădejdi în venirea acelui „Mashiah” al Evreilor (și a „Isus-ului” ereticilor), adică a Antihristului cel mare, omul căruia Satana îi va da toată puterea sa.
Ajunși aici, să băgăm însă de seamă cum înșelătorii se înfășoară în propria lor minciună veche de două mii de ani. Căci ce zic ei? Că trupul lui Iisus a fost pus mai întîi în mormîntul pe care îl cunoaște toată lumea4 iar apoi a fost mutat în taină în sarcofagul găsit acum. Dar tot așa îi ziceau lui Pilat povățuitorii Iudeilor și în duminica învierii Domnului, precum scrie la evanghelia lui Matei. Să ne amintim acel loc, tîlcuit de Sfîntul Ioan Gură de Aur după cum urmează:
„«Iar a doua zi după vineri, arhiereii și fariseii s-au adunat la Pilat, zicînd: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a zis, încă fiind viu: După trei zile Mă voi scula! Poruncește așadar să se întărească mormîntul pînă a treia zi, ca nu cumva, venind, ucenicii Lui să-L fure și să zică norodului că a înviat din morți. Și va fi rătăcirea cea de pe urmă mai mare decît cea dintîi» (Matei 27:62-64).
Totdeauna – zice Hrisostomul – înșelăciunea se prinde în propriile ei lațuri și, fără să vrea, dă mînă de ajutor adevărului. Uită-te! Trebuia să se creadă că Hristos a murit, că a fost îngropat și că a înviat. Și despre toate acestea vrăjmașii Lui ne fac dovada. Vezi că înseși cuvintele lor ne dau mărturie de toate acestea. Ei zic: «Ne-am adus aminte că amăgitorul acela, încă viu fiind…»; deci a murit. «…după trei zile Mă voi scula! Poruncește așadar să se întărească mormîntul!»; deci a fost îngropat. «…ca nu cumva să vină ucenicii Lui să-L fure»; deci, dacă va fi întărit mormîntul, nu se va putea face nici o viclenie. Nici una! Prin urmare, dovada învierii a ajuns de netăgăduit tocmai prin cele cerute de voi: nu s-a făcut nici o viclenie, pentru că mormîntul a fost pecetluit. Iar dacă nu s-a făcut nici o viclenie și s-a găsit mormîntul gol, atunci negreșit a înviat. Ai văzut cum arhiereii și bătrînii poporului, chiar fără voia lor, au luptat pentru dovedirea adevărului? Tu însă vezi-mi dragostea de adevăr a ucenicilor! Nu ascund nimic din cele zise de vrăjmași, chiar dacă zic lucruri de ocară. Iată: aceia Îl numesc pe Hristos «amăgitor», iar ei nu o trec sub tăcere. Cuvintele zise de arhierei și de farisei lui Pilat arată și cruzimea lor, căci nici la moartea Lui n-au pus capăt mîniei; dar și curăția și dragostea de adevăr a ucenicilor.
E de nevoie apoi să căutăm unde a zis Domnul: «După trei zile voi învia!» În toată Evanghelia n-ai să găsești cuvintele acestea zise așa de deslușit; n-ai să găsești decît pilda cu Iona proorocul (Matei 12:39). Deci arhiereii și fariseii pricepuseră ce voise să spună Domnul, dar vicleneau de buna lor voie.
– Ce le-a răspuns Pilat?
«Aveți strajă! Întăriți cum știți! Și, pecetluind mormîntul, l-au întărit cu strajă» (Matei 27:65, 66).
Pilat nu i-a lăsat pe ostași să pecetluiască ei singuri mormîntul; aflase ce e cu Hristos și nu voia să le dea vreun ajutor. Dar, ca să scape de ei, le-a îngăduit și aceasta, zicîndu-le: Pecetluiți voi mormîntul cum voiți, ca să nu puteți învinui pe alții. Dacă ostașii ar fi pecetluit ei singuri mormîntul, arhiereii și cărturarii ar fi putut zice – chiar dacă zisele lor erau neadevărate și mincinoase; și, așa cum nu le-a fost rușine să zică altele, ar fi putut zice și aceasta – că ostașii, îngăduind să fie furat trupul, au dat prilej ucenicilor să plăsmuiască cuvîntul despre înviere. Așa însă, întărind ei înșiși mormîntul, nu mai puteau să zică aceasta.
Ai văzut cum arhiereii și fariseii se sîrguiesc, fără voia lor, să pună în lumină adevărul? Ei s-au dus la Pilat, ei i-au cerut, ei au întărit mormîntul cu strajă, ca să fie unii altora și învinuitori, și martori ai adevărului. Cînd L-au furat ucenicii? Sîmbăta? Dar cum, de vreme ce nu le era îngăduit să se apropie sîmbăta de mormînt? Dar, chiar dacă ar fi făcut-o călcînd Legea, cum ar fi îndrăznit să se apropie, de vreme ce ei erau atît de temători? Cum ar fi putut încredința poporul? Ce ar fi trebuit să spună? Ce ar fi trebuit să facă? Cu ce tragere de inimă ar fi putut lua apărarea unui mort? Ce răsplată ar fi așteptat? Pe cînd Iisus trăia, au fugit îndată ce L-au văzut prins. Ar fi avut oare curajul să vorbească despre El după moartea Lui, dacă n-ar fi înviat? Cum s-ar putea întări așa ceva? De aici, se vede că ucenicii nici n-ar fi voit, nici n-ar fi putut să plăsmuiască învierea, dacă Hristos n-ar fi înviat. Hristos le vorbise ucenicilor mult despre înviere; le vorbise adeseori, pînă într-atît, încît chiar Iudeii spuneau că Hristos zisese: «După trei zile voi învia!» Prin urmare, dacă n-ar fi înviat, ucenicii s-ar fi socotit negreșit înșelați; și, văzîndu-se loviți din pricina Lui de tot poporul și ajunși fără casă și fără masă, I-ar fi întors spatele și n-ar fi voit să-I încununeze fruntea cu o astfel de slavă, pentru că fuseseră înșelați și aruncați, din pricina Lui, în cele mai mari primejdii. Nici nu mai este de dovedit! Dacă învierea n-ar fi fost adevărată, nici n-ar fi putut s-o plăsmuiască. Pe ce s-ar fi întemeiat? Pe buna lor limbuție? Dar erau niște oameni neînvățați! Pe mulțimea banilor? Dar nu aveau nici toiag, nici încălțăminte. Pe faima neamului? Dar erau oameni de jos și din oameni de jos. Pe măreția locului lor de naștere? Dar erau niște sate neînsemnate. Pe mulțimea numărului lor? Dar nu erau mai mult de unsprezece oameni, și aceștia împrăștiați. Pe făgăduielile Învățătorului? Care făgăduieli? Dacă n-a înviat, nici făgăduielile nu mai puteau fi vrednice de credință. Cum ar fi putut înfrunta un popor mînios? Dacă căpetenia apostolilor n-a putut înfrunta cuvintele unei femei care stătea la poartă și dacă toți ceilalți ucenici s-au împrăștiat cînd L-au văzut legat, cum s-ar mai fi gîndit să meargă pînă la marginile lumii și să sădească o învățătură plăsmuită despre înviere? Dacă Petru n-a putut înfrunta amenințarea unei femei, iar ceilalți ucenici au fugit la vederea lanțurilor, cum i-ar fi putut înfrunta pe împărați, pe dregători și neamuri – care aveau și săbii, și grătare și cuptoare aprinse și-i amenințau cu mii și mii de primejdii de moarte în fiecare zi – dacă nu s-ar fi putut bucura de puterea și ajutorul Celui înviat? Domnul făcuse minuni asemănătoare: înviase atîția morți, dar nici una din aceste minuni nu i-a făcut pe Iudei să se rușineze, ci L-au răstignit pe săvîrșitorul lor. Aveau oare să creadă neamurile în învierea lui Hristos numai pe spusele ucenicilor? Nu! Lucrul acesta nu se poate, nu se poate! Căci pe toate le-a săvîrșit puterea Celui înviat! […] [Dar arhiereii și fariseii] izbutesc un singur lucru: să facă cunoscut mormîntul și să fie crezută prin aceasta învierea. «Și stăteau ostașii la mormînt, iar Iudeii alături de ei»” (în cuvintele la evanghelia după Matei).
Talmudul, Codul da Vinci și filmografia Hollywood-ului
După întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, după propovăduirea, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer – fapte care au împlinit nesmintit toate proorociile vechiului Testament despre venirea lui Mesia (a Unsului lui Dumnezeu) pentru mîntuirea neamului omenesc – rabinii (învățătorii Legii celei vechi) au fost siliți să plăsmuiască noi și mincinoase cărți prin care să defaime și să ascundă adevărul cuprins în sfintele scripturi ale vechiului și noului Testament. Aceste cărți (una mai smintită și mai fără de noimă decît alta, între care și Talmudul) băsmuiesc viața unui oarecare „Isus” din Nazaret, un începător de eres care ar fi vrut să strice rînduielile Legii și să se facă împărat în Israil amăgind norodul. Scrierile rabinice (și unele din așa-zisele „evanghelii apocrife”) plăsmuiesc întreaga viață a acestui răufăcător și necinstitor de Dumnezeu (și a ucenicilor săi5), însoțit cu o mare desfrînată (Maria din Magdala) și tată al unui fiu (Iuda pe nume), care la rîndul său ar fi fost întemeietor de eresuri. (Poveștile acestea sînt însoțite de hule și blesteme cu neputință de pomenit, arătînd ura neîmpăcată pe care I-o poartă Mîntuitorului vrăjmașul Satana și ucenicii lui, Evreii cei necredincioși.)
Atîta vreme cît lumea a fost stăpînită de împărați și voievozi creștini (mai mult sau mai puțin), basmele rabinice au rămas tăinuite, fiind cunoscute doar în lumea evreiască. Odată ce creștinătatea s-a lepădat de Hristos – adică în vremea noastră, aceea a zisului „ecumenism”, adică a marii apostasii proorocite de Însuși Mîntuitorul și apoi de Pavel6 – nimic nu-i împiedică pe povățuitorii Iudeilor de azi să-și propovăduiască hulele la vedere în rîndul așa-zișilor „Creștini” care au mai rămas. Cele mai bune pilde sînt romanele Codul da Vinci și Evanghelia după Iuda, romane talmudice care s-au tipărit în milioane de exemplare (ca să nu mai vorbim de filmul făcut după cartea lui Dan Brown). Lucrul acesta (neîndrăznit în trecut) arată întărirea Evreilor și totodată slăbiciunea în credință a Creștinilor, care îngăduie nepăsători defăimarea Mîntuitorului Hristos, a Maicii Sale și a sfinților. Și, mai mult, unii dintre ei se lasă smintiți de poveștile scrise sau filmate, îndoindu-se de adevărul negreșit al evangheliei.7
Producătorul și regizorul filmului
Producătorul (omul cu banii) așa-zisului „documentar” de care vorbim e regizorul și scenaristul James Cameron, care a cîștigat nu de mult un premiu Oscar pentru Titanic. La ce a mai lucrat acest maestru? Printre altele, la seria Terminator, Battle Angel (Îngerul luptei), Avatar (avatar-reîncarnare), Strange Days (Zile ciudate), The Abyss (abis – prăpastia fără fund), Aliens (străinii „extratereștrii”, diavolii din văzduh adică), Rambo (Silvester Stallone el însuși). Iar regizorul este Simcha Jacobovici (născut în 1953, la Petach Tikvah, Israel, lîngă Tel Aviv), membru în mai multe organizații: Canadian Zionist Federation (Federația Canadiană Sionistă), Canadian Association for Ethiopian Jews (Asociația Canadiană pentru Evreii Etiopieni), International Congress of the World Union of Jewish Students (Congresul Internațional al Uniunii Mondiale a Studenților Evre).
Cred că nu mai trebuie spus nimic despre acești artiști și totodată „oameni de știință”, decît poate că arheologii Evrei zic că filmul este o glumă, mormîntul fiind al unei familii oarecare de Evrei, numele săpate în piatră fiind cele mai obișnuite în Israilul cel vechi. Nici cetățenii Evrei ai Ierusalimului nu s-au tulburat prea tare. Se zice că ei sînt mulțumiți de publicitatea făcută locului și că o femeie Evreică ar fi zis: „Înseamnă că prețul caselor noastre va crește, căci Creștinii vor vrea să locuiască aici.”8
Note
1 Despre aceasta, canalul TV Discovery, zice în batjocură: „Dacă s-ar găsi rămășițele pămîntești ale lui Iisus, aceasta ar con- trazice ideea unei înălțări fizice la ceruri, dar nu și pe cea a unei înălțări spirituale”
2 La înălțarea Domnului, cei doi îngeri în chip de bărbați le-au zis apostolilor: „Bărbați Galileeni, ce stați căutînd la cer? Acest Iisus care S-a înălțat de la voi la cer, astfel va și veni, în același chip cum L-ați văzut mergînd la cer” (Faptele Apostolilor 1:11). Și Însuși Hristos zice: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, și vor plînge toate neamurile pămîntului și-L vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24:30). Așa citim și la Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul: „Iată, El vine cu norii, și orice ochi ÎL va vedea; și-L vor vedea și cei ce L-au împuns și se vor jeli din pricina Lui toate semințiile pămîntului. Amin!” (Apocalipsa 1:7). Și încă: „Am privit, și iată un nor alb, și Cel ce ședea pe nor era asemenea Fiului Omului, avînd pe cap cunună de aur și în mînă seceră ascuțită. […] Și Cel ce ședea pe nor a aruncat pe pămînt secera lui și pămîntul a fost secerat” (Apocalipsa 14:14, 16). Și tocmai proorocia acestei veniri întru putere, spre judecata noroadelor, avea să întreacă răbdarea arhiereului Legii Vechi (care călca Legea) în noaptea așa-zisei judecăți, precum citim: „Iisus i-a răspuns: «(…) Și vă spun încă: De acum Îl veți vedea pe Fiul Omului șezînd de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului.» Atunci, arhiereul și-a sfîșiat hainele, zicînd: «A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată, acum ați auzit hula Lui!” (Matei 26:64, 65).
3 „Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, deșartă este și credința voastră!” (1 Corinteni 15:14)
4 Mormîntul de pe Golgota, deasupra căruia sfînta împărăteasă Elena a ridicat o biserică în anul 336, locaș ce a fost refăcut de mai multe ori, ultima oară în 1810.
5 Vezi (dacă poți!) piesa de teatru Evangheliștii a Alinei M. Pippidi.
6 Sfîrșitul acestei lumi și a doua venire a Mîntuitorului Hristos nu se vor întîmpla pînă ce nu va veni mai întîi apostasia și nu se va descoperi mai întîi omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, care se va înălța mai presus de tot ce Se zice sau Se cinstește ca Dumnezeu, încît să șadă el în Biserica lui Dumnezeu ca Dumnezeu, arătîndu-se pe sine-și că este Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 23, 4).
7 Așa a fost cu putință și filmul „științific” despre mormîntul lui „Jesus” și al „familiei sale”, pregătit de un film cu actori de acum câțiva ani („Misiune la Ierusalim, parcă. A fost programat și acum cîteva zile, la TV).
8 Grea zicere! Creștinii ar fi bucuroși să locuiască în apropierea „moaștelor” Domnului Iisus! Aș zice că acea femeie Evreică știe ce spune, văzînd umanismul Ortodocșilor noștri, care și ei înțeleg că Mîntuitorul a fost doar un om „bun” (vezi, printre altele, colindele de așa-zisul „Crăciun”).
Comentarii