Lăsăm, deocamdată, deoparte această boală (de altfel, nici medicii nu prea iau în seamă observațiile fetei cu o inteligență nativă excepțională dar fără școală, cum spune singură despre ea: „Pentru asta sunt de scuzat, cum n-am învățat decât abecedarul și din cauza boalei îmi lipsește chiar și aceea ce-ași fi putut câștiga umblând în societate cu persoane culte, adică cum zice românul, m-aș fi ros cu o oarecare știință.”, 29 ianuarie 1888, St. doc. lit., IV, p. 230; „Când cetește (Mihai n.r.) ce scriu eu, apoi sute de greșeli îmi găsește, însă eu nu mă prea supăr, căci știu bine că orice lucru trebuie să-l înveți, pe când eu singura carte ce am învățat e abecedarul. Cât am învățat, atâta știu.”, 14/26 ianuarie 1888, Idem, p. 225) – și observăm ce se vede la prima vedere: aceste scrisori sunt un fel de raport pe care Henrietta se angajează să-l transmită din trei în trei zile („Eu, sub oricare caz va fi, vă voi înștiința tot a treia zi”, 1 iunie 1887, p. 194, etc.), – dar sunt multe perioade mai lungi între ele. Chiar în deschiderea antologiei, în scrisoarea din 3/15 mai 1887 Henrietta transmite: „De luni, când v-am scris, (Mihai n.r.) este mult mai bine. Cum v-am scris în scrisoarea de la 1 iunie, așa voi urma a vă scrie tot a treia zi.” Această scrisoare din 1 iunie încurcă lucrurile, pentru că suntem la 3/15 mai. Presupunem că este greșeală în text, și trebuie 1 mai, cu trei zile înainte de 3 mai. Ar fi fost foarte necesară această scrisoare, pentru că ne-ar fi dat informații asupra modului cum a ajuns Eminescu la sora sa, lucrurile nefiind tocmai clare, vezi mai jos. Scrisoarea următoare este din 12 mai și poetul este iarăși bine. Ar fi trebuit să mai existe o scrisoare pe 6 mai și alta pe 9 mai, ca să fie din trei în trei zile cum se convenise – dar, fiind vorba de scrisori liniștite și liniștitoare, editoarea – care este chiar Cornelia Emilian – nu le mai publică. Situația se repetă în iunie 1887 ca și în iulie, august, septembrie etc. – încât se poate deduce că scrisorile în care se descrie sănătatea poetului, sau, mă rog, starea lui mai bună, sunt date la o parte. Se caută doar cele alerte, panicate, spăimoase.
Iată, așadar, viciul de fond al imaginii lui Eminescu: instrumentarul care a forjat-o și a fixat-o în conștiința publică este incomplet, folosit tendențios, și apoi scos din atenție după ce a fost pus la lucru. Se folosesc scrisorile Henriettei după moartea ei – fără ca nimeni să se sesizeze; mai mult chiar: se ia din ele doar ce convine. Și încă: scopul direct este ca binefăcătoarea celor doi frați Eminescu să fie recunoscută de către lumea largă ca binefăcătoare. Stai și te întrebi: câte norme se încalcă în acest caz? Cum de a fost posibil să se petreacă așa ceva după moartea celor doi frați – în contul imaginii lor publice postume? Este evident că scoaterea din circuitul public a cazului Cornelia Emilian trebuia să se facă, uitarea fiind cea mai blândă pedeapsă pentru ea. Numai că dobânda la această uitare necesară este… imaginea lui Eminescu bolnav de sifilis, sărman, sărac, cu înclinări de cerșetor… Această imagine n-a vrut să însoțească în uitare personajul care a forjat-o. Cauza? Această imagine a fost folosită intens, de ea au beneficiat foarte mulți romancieri ori biografi ai poetului (biograful este, în fond, tot romancier la noi). I s-au adus chiar laude peste măsură acestei femei – și o face nimeni altul decât același I. E. Torouțiu, autorul impresionantului corpus de documente, al acelor 13 volume de „Studii și documente literare” supranumit „Hurmuzachele istoriei noastre literare”. Nu mai puțin de 20 de pagini de ditirambi îi dedică acesta în Introducerea la volumul V al acestui corpus (p. XLV – LXV), considerând-o salvatoarea lui Eminescu (e drept că nu singură, ci alături de doctorul Francisc Isac). Pe cât de critic va fi I. E. Torouțiu cu editorii lui Eminescu pentru că strică textul poetului – pe atât de înrobit este el acestor binefăcători ai poetului care nu făceau altceva decât să aplice o teorie abstractă la realitate.
Iar teoria era cea socialistă, după care geniul nu poate conviețui cu ordinea statală și trebuie sprijinit de către masse. Astăzi, la atâta distanță în timp, vedem lucrurile mai limpede în privința vieții sociale a lui Eminescu. Cât timp a fost sub observația Junimii, poetul era ajutat cu sume de bani strânse în tăcere de către membrii clubului sau simpatizanți, fără zgomot public, fără chete pe străzi ori prin localuri. Din 1887, însă, după ce iese de la Bolnița de lângă Mănăstirea Neamț și este nevoit să se stabilească la Botoșani, Junimea nu-l mai ajută cu bani. Eminescu intră în grija cercurilor socialiste din zonă – V. G. Morțun, C. Mille, Cornelia Emilian și tinerii elevi la pictură, etc. Aceștia sunt foarte dispuși să-l ajute, dar cum? Aplicând doctrina socialistă la realitate, adică arătând răul social cu degetul, făcând din boala poetului caz larg social și de presă. O rețea întreagă de propagandă s-a țesut pe cazul poetului, iar această distinsă luptătoare pentru cauza feminismului, care a fost Cornelia Emilian („dintr-o veche familie nobilă din Transilvania, Erdely de Medve, născută la Zlatna în 1840”) – „cu spiritul ei organizator lansează liste de subscripție în toată țara, tuturor prefecților și autorităților, precum și la particulari” – cum exclamă aproape entuziasmat biograful ei, I. E. Torouțiu. Este vorba de cele 500 de liste de mai sus pe care apoi le-a urmărit cu atâta atenție și pasiune. Foarte bine, vom zice, dar de aici câștigă doctrina care crește și se întărește. Cornelia Emilian n-a făcut deloc dezinteresat această activitate; dimpotrivă – și o dovadă sunt chiar cărțile pe care le publică în 1893 cu marile ei realizări de teamă ca lumea să nu le treacă sub tăcere și ca Iașul să nu fie scos din circuitul mondial al ideilor socialiste.
O energie impresionantă, într-adevăr. Dar, când pui în cumpănă Premiul Academiei Române, de 7.500 lei, pentru cea mai bună carte de literatură a momentului – un premiu care ar fi fost dat pe merit și pe tăcute – ce iese din această comparație? Când mai adaogi și pensia de stat – amânată nepermis de mult – ce iese în plus? Și când toate acestea le pui sub cuvântul lui Eminescu, mereu împotriva chetelor? Iată ce-i scrie poetul lui Al. Vlahuță, în ianuarie 1887, din Mănăstirea Neamțului: „Dragă Vlahuță, Nu te pot încredința îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog dar să desistezi cu desăvârșire de la planul tău, oricât de bine intenționat ar fi, de-a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs…”. Aceste chete fuseseră, însă, deja programate, planificate – iar la 9 aprilie același an îl vor găsi pe Eminescu la Botoșani, la sora sa cea bună la suflet dar săracă și torturată de conștiința destinului advers al neamului Eminovicenilor în general: „pentru noi binele nu-i destinat”, cum scrie ea la 24 august 1887, sau: „Loviturile nenorocite ce totdeauna au persecutat toată familia noastră ne-a înrădăcinat pesimismul cel mai nemărginit, fără remediu și fără vindecări”, 2 august 1887, etc. Această adevărată Antigonă care a fost Henrietta pe lângă fratele ei este, în același timp, personaj și actor de tragedie, își cunoaște și își plânge destinul – dar și caută prilejul pentru aceasta, abia așteaptă să-l găsească. Mulțumește cu plecăciuni elegante pentru fiecare bănuț (stilul epistolar o prinde foarte bine – și este adevărată expertă în ilustrarea lui) și descrie cu amănunte cum îl cheltuiește. De asemenea, descrie cu lux de amănunte uneori boala fratelui ei.
„Anamneza” Henriettei
Cineva a avut curiozitatea să adune cu creionul pe marginea cărții lui I. E. Torouțiu (exemplarul din BAR) sumele notate de Henrietta în scrisorile ei de mulțumire – desigur, pentru a scoate în evidență mărinimia donatorilor – dar și pentru a verifica procesele verbale publicate de către Cornelia Emilian în cealaltă carte a anului 1893, ediția „Diverse” de care am amintit. Henrietta notează aceste sume cu grijă mare, dă chitanțe și intonează continuu aria mulțumirilor de felul acesta: „Domnul Pompiliu îmi scrie să vă trimet o chitanță de primirea banilor. Vă alăturez aici în scrisoare, mulțumindu-vă din adâncul inimei la toate Doamnele din Comitet pentru generoasa îngrijire ce-o aveți în nenorocirea ce se găsește iubitul meu frate…” (12 mai 1887), sau: „Nu găsesc cuvinte îndestul de a vă mulțumi de bunătatea D-voastră..” (16 septembrie 1887), „Sărut mânele părinților matale, complimente la toți și toate ce le cunosc…” (24 august 1887, către fiica Corneliei Emilian), etc.
Astăzi, când citim cu un ochi mai rece aceste calde mulțumiri, ni se pare mai interesant să contabilizăm și noi ceva din categoria acestor exactități, dar ne duce mintea la cât mercur i-a administrat Henrietta fratelui ei – menționând că el nu lăsa pe nimeni altcineva să-l doftoricească și ei înseși îi trebuiau uneori ore întregi să-l convingă să primească medicamentul („Astăzi s-au decis doctorii să-l transporte pe Mihai iarăși la mine, văzând că numai eu pot să-l fac să ieie doctorii ori să mănânce ceva”, 3 mai 1887; Henrietta ședea la Botoșani în gazdă, în același imobil în care locuiau soții Frangolea – Eugenia Frangolea fiind o veche prietenă a Veronicăi Micle, poetă și ea; tot în Botoșani locuia fiica Veronicăi, Virginia, care se va căsători cu Eugen Gruber, fostul suplinitor al lui Eminescu la Liceul comercial din Iași, în 1887-1888, devenit între timp titular; poetul venise în urbe la 9 aprilie – dar rezultă, din această scrisoare, că nu a tras direct la sora lui, sau a încercat să vină la ea dar apoi a plecat și s-a apropiat de unul dintre prietenii mai vechi, eventual și-a căutat și el o gazdă; acest moment al vieții sale, cu fixarea în urbea natală, nu este rezolvat încă – biografii fiind foarte curioși să numere banii din chete și aproape indiferenți la preumblările prin lume ale poetului). „Anamneza” Henriettei, sau fișele ei de observație ca infirmieră a lui Eminescu, începe la 3/15 mai 1887, când consemnează programul ce va urma: „Doctorii mă asigură, de 2 ori pe zi mă vizitează, spesele sunt numai trăsura care este birjă, că în câteva zile are să-și vie cu totul în sine. Susțin cu toții că este la cap o rană ca la picioare, din a cărui cauză nu poate articula nici un cuvânt. De toată persoana se teme, fie bărbat sau femeie, numai de mine nu.”
Am putea prelua numai ce ne interesează din aceste scrisori, și să alăturăm enunțuri după enunțuri într-o demonstrație de texte. Preferăm, însă, trecerea prin fiecare din ele, cronologic, urmărind firul roșu al bolii lui Eminescu – și elementele imediat interesante. Ne pune, astfel, în situația celui care străbate prima oară un drum, adunând impresii de moment pe canavaua informației generale de care dispunem deja. Desigur, este tot o demonstrație – pentru că, pe de o parte, pornim din teoriile noi ale doctorilor Ion Nica și Ovidiu Vuia care neagă sifilisul ca boală a lui Eminescu – și pe de altă parte revenim asupra acestor scrisori pe care oricine este interesat de boala poetului le-a parcurs cel puțin o dată cu ochii deschiși și mintea la pândă. Este, însă, o demonstrație mai întâi pentru noi înșine, adică o reverificare – la care invităm și cititorul dornic să afle lucruri noi și să facă legătura între ele.
12/24 mai: „În ziua care ați avut bunăvoința a-i trimite 200 franci am chemat doctorul pentru ranele de la picioare. Ordonanța este de 3 ori pe zi, iod de băut, și extern unsuri în baie fiartă cu romaniță (mușețel). Azi sunt 6 zile de când este în cură, progresul este până în momentul de față foarte mic. Cu mintea este cu totul bine, numai în grijă că ranele de la picioare ar fi o boală incurabilă. Doctorul îl asigură că de va mântui medicamentele să meargă la Lacul-Sărat să facă băi de glod și-i garantează că va fi pentru totdeauna sănătos. Pentru momentul de față atât vă pot detalia că, de când șede la mine, de la 9 aprilie, e cu mult mai liniștit și a scris trei poezii.” Încă nu intră în discuție mercurul, se vorbește, însă, de un singur doctor – nu „doctorii” ca mai sus – probabil că s-a stabilit medicul curant. „Ordonanță” înseamnă „rețetă”. Zice că stă la ea de la 9 aprilie, dar vezi mai sus, la 3 mai, când de fapt pacientul a revenit la ea („iarăși la mine”). În numai șase zile de cură cu iod și mușețel vedem că mintea se limpezește.
19/31 mai: lungă scrisoare de mulțumiri și proiecte (mai ales pentru cura de la Lacul-Sărat pentru care roagă să i se trimită bani). Nimic despre boală, deci tot nu intervine mercurul în medicație.
27 mai/8 iunie: „Bietul Mihai a ajuns în starea cea mai teribilă care poate să fie. Numai pe mine mă cunoaște, ieri a avut furie îngrozitoare. Domnul Frangolea ce locuiește tot în casa asta a avut bunăvoința a mă ajuta în toate privințele alergând după toți doctorii cari au ținut un consiliu 3 ore și rezultatul a fost că toată pierderea lui mentală este din boala fizică adică totala stricare de sânge. Azi i-am injectat morfină prin răni și s-a liniștit cu totul. D-zeu să aibă milă de mine și să mi-l dăruiască în sănătate, așa cum a fost în săptămâna trecută în care mă simțeam cea mai fericită dintre muritori…” (continuă la fel). Lipsesc scrisorile de „săptămâna trecută”, când bolnavul se simțea mai bine; desigur, pe editoare nu au interesat-o. Se apropie acel 14 iulie când se va ține un consiliu la Iași pentru boala lui Eminescu.
1/13 iunie: „De astă noapte lui Mihai îi este mai binișor. Sub o cură foarte serioasă. Fricțiuni cu mercur într-o cantitate enormă, iod de 6 ori pe zi. Doctorii mă asigură că în 15 zile mi-l va da cum a fost venit de la Neamț. Deie bunul D-zeu să fie drept, că pierderea lui mintală este din stricarea de sânge totală, asta este foarte adevărat.(…) de ieri am putut să-l hrănesc, astăzi l-am plimbat o oră pe câmp, cu mare greutate l-a putut medicii să-l despartă de mine. (…) boala lui, ori aici sau la Viena cura este tot aceia, adică iod, mercur, Țitman; cît ceea ce privește apele minerale, care conțin mai mult iod acelea sunt folositoare (…) Cât despre fricțiuni și luarea iodului sunt mulțumită că m-ascultă și că face orice-l rog…”. Nota lui I. E. Torouțiu la Țitman: „Decoctul lui Ziettmann, care se folosea ca medicament împotriva sifilisului în stadiul terțiar, cu efect laxativ și transpirativ.” Vom înțelege mai jos că iodul este necesar pentru dezintoxicarea de mercur – de aceea dozele sunt simetrice. Venit de la Neamț la 9 aprilie, aceea este data de referință a stării lui de sănătate: atunci era normal, peste o lună și jumătate (de tratament?) devine bolnav.
4/18 iunie: „… bietul Mihai, pe care l-aș fi calicit fizic din nou scoțându-l afară, cu fricțiunea de 4 grame de mercur; era un vânt răce ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală. De astă noapte a început a vorbi, fața îi este cu totul senină, a mâncat singur, la medicamentul Țitman a zis: „Nu pot lua, este foarte grețos”. Părerea mea este că fricțiunile cu mercur în fiecare zi un gram mai mult l-au agitat mai mult decât medicamentele pe care le ia aproape de 40 de zile. (…) O singură grijă mă persecută, este să nu aibă paralizie la beșica udului, căci a 7-a zi este astăzi de când nu simte de fel ce-i cu dânsul. Doctorii mă asigură că provine pur și simplu din fricțiunile cu mercur.” Ne vom aminti că și în „anamneza” doctorului V. Vineș, din primăvara lui 1889, este menționată incontinența urinară. Poate fi efectul medicamentului lui Ziettmnn, vezi mai sus. Dacă vom începe să adunăm, înțelegem că pe 1 iunie doza de mercur a fost de 1 gram – iar până pe 4 iunie a ajuns de 4 grame. Prima doză era deja „o cantitate enormă”, cum înțelege Henrietta.
18/24 iunie: „Douăzeci și una de zile nu am fost în stare de a-i da ceva în gură să poată mesteca, de două zile azi mănâncă o bucățică de carne, deși foarte mică, însă i-a cauzat mult bine. Vorbește, cunoaște, se simte însă este foarte slăbit.(…) V-am scris și vă repet că numai fricțiunile cu mercur l-au adus în bună-stare, în toate simțirele. Medicamentele, numai bani cheltuiți în zadar, voi urma și la băi fricțiunile în toată regula. Sunt fericită din zi în zi cum merge. (…) Zilele cele când nu putea nici vorbi, Isac susținea că boala lui este foarte gravă din necăutare, dară nu-i mortală că n-a ajuns la ciolan…”. După algoritmul propus ( zicând că din trei în trei zile va scrie ), lipsesc cel puțin trei scrisori, acelea despre care amintește: „V-am scris și vă repet că…”. Este tocmai zona doctorului Isac, acum numit prima oară – deci, în scrisorile lipsă s-ar fi putut găsi împrejurarea în care acesta devine medicul curant al poetului. Reconstituim aici această împrejurare, după altă scrisoare a Henriettei: „Cred și sunt convinsă că doctorul Isac are să-l vindece. Poate veți zice de ce nu l-am chemat decât în timpul din urmă, iată de ce: El este bolnav de inimă, bătrân și s-a abzis cu totul de a face vizite, la nimeni. Văzând că eu am căzut bolnavă, cunoscând adevărata mea durere ce o port fără nici un ajutor, l-a mișcat moralmente așa de tare, că s-au hotărât a-l căta el singur, la care binefacere ce manifestează în fiecare zi, pot zice pozitiv că azi, de este Mihai în viață, numai lui Isac o datorește, și ne va rămânea, lui Mihai și mie, în tot restul vieții ca ceva sfânt numele lui. Întreabă mata singură, de oricine voiești, merge Isac la vreun bolnav? Chiar când s-a făcut domnului P. consult la spital, de a voit Isac să meargă. Pentru prima oară în viața mea regret amar că nu posed bani să-l pot căuta trei ani de-a rândul cum zice Isac, fără a apela nicăieri.” (23 iunie/5 iulie 1887). Așadar, Henrietta este cea care l-a convins pe doctorul pensionar să aibă grijă de fratele său. Când ea însăși îl va prelua în grijă proprie pe Miron Pompiliu (probabil, acest „P.” de mai sus), motivând că are experiența cu fratele său, doctorul Isac se va revolta, va refuza categoric s-o mai secondeze (dar în cele din urmă va veni și pe lângă acesta). Era polonez – iar servitorul pe care Henrietta îl angajează să aibă grijă de ale casei este tot polonez – desigur, cunoștință cu doctorul.
Cât despre mercur, presupunând că doza a rămas la 4 grame pe zi – se fac, până acum, 80 de grame în total trecute prin trupul bolnavului – desigur, cu iodul adiacent.
20 iunie/2 iulie: „Mihai se află foarte bine în tot feliul fizicului. Patru fricțiuni de șapte grame de mercur mai are să facă, pe urmă o baie de pucioasă, pe urmă o pauză de două zile și vom putea pleca la Lacul-Sărat. Având deplină convingere că se va face cu siguranță bine. Ordonanța medicilor este ca să mai iau cu mine două zeci fricțiuni de mercur, fiecare de 4 grame. Băi să facă treizeci și cinci calde, să-i evaporeze mercurul ce i-ar produce mai târziu o slăbiciune urâcioasă. Sincer vă scriu, dragă domnișoară, că nu m-am așteptat la așa progres favorabil în tot corpul lui, ce i-a produs opt fricțiuni de 7 grame, pentru care a ținut șase medici consiliu de s-ar putea să nu întrebuințeze. Bătrânul doctor Isac a esecutat singur el opt fricțiuni și l-a scăpat pot zice în toată puterea cuvântului chiar de la moarte. Nu-ți pot descrie crizele ce le-a avut la a patra fricțiune. De frică și de supărare am căzut iarăși bolnavă la pat, de nu v-am putut scrie atâtea zile. Mulțumesc lui D-zeu că a scăpat cu totul, poate merge, se simte bine, este foarte cuminte: numai slab, are fața așa de curată cum n-a fost bietul de patru ani, de când este bolnav. Vă rog din inimă a avea bunătate a trimite bani peste câteva zile. Miercuri în 24 mântui fricțiunile, pe la 28 să putem pleca pozitiv…”. Este, probabil, una dintre cele mai importante scrisori din punct de vedere medical, putându-se determina doza și efectele ei în timp. Reținem că a fost un consiliu de șase medici pe tema „de s-ar putea să nu întrebuințeze” – adică, în termeni actuali, dacă poate fi evitată doza atât de mare – și că „bătrânul doctor Isac a esecutat singur el opt fricțiuni” adică le-a prescris pe propria răspundere și a supravegheat-o pe Henrietta la efectuarea tratamentului (pentru că numai ea se poate apropia de bolnav). În scrisoarea imediat următoare Henrietta va fi mai explicită: „De cum v-am scris c-au ținut șase medici consiliu, de s-ar aplica 7 grame de mercur; ei s-au retras. Isac a zis că dă garanție de sănătatea lui Eminescu. A doua zi s-au și publicat Curierul de Botoșani că veteranul doctor Isac a luat în cură pe Eminescu.” Rezultă că șase medici au ținut consiliu și n-au avut curaj să dea această doză – iar după ei a venit doctorul Isac, al șaptelea, și el și-a asumat o răspundere specială.
La cele circa 80 de grame de mercur scurse se mai adaugă vreo 50 – și mai stau în așteptare alte 80 de grame. Această doză mare va determina, în curând, consultul de la Iași – care, însă, nu este ceruit de către Henrietta ci de cineva care se îndoiește în privința lui „de s-ar putea să nu întrebuințeze” de mai sus. Nu e exclus ca doctorul Isac să fi fost pur și simplu reclamat la Iași pentru acest curaj de a face doze de mercur de 7 grame. Nu vom ști asta niciodată, însă, iar doctorul a cules lauri după moarte pentru ajutorul dat lui Eminescu să iasă din boală.
23 iunie/5 iulie: „Epistola D-voastră am primit-o în momentul când a plecat Doctorul Isac în Bucovina, la o moșie a domniei-sale, pe două sau trei zile, din a cărui cauză nu vă pot trimite certificatul în epistula asta. Principala părere a lui Isac e de a merge nenorocitul meu frate la Lacul-Sărat. Mi-a scris Domnul Pompiliu să viu cu Mihai la Iași să-l pun în salce. Doctorii au râs, zicând că asta i-ar fi ajutat cu mulți ani înapoi, dar e prea târziu: numai cu fricțiuni de mercur și Țitman interior îl poate scăpa. Băile sunt neapărat necesare de a evapora mercurul prin apă minerală, să nu ajungă a se paraliza peste un timp oarecare. (…) Să mă lăsați cu toții a-l căuta serios, măcar acum când s-a tras el din instinct la mine. De patru ani el este nebun, numai din sifilis încarnat ce este în corpul lui. Oare n-a știut toți pretinșii săi amici, de nu li-a venit în minte să-l puie în salce de a ajuns în starea de a-i pune șapte grame de mercur pe corp? (…) Mai de timpuriu nu ar fi reclamat boala lui așa de mari cheltuieli, dar acum este ceva îngrozitor! Șase franci și patruzeci de bani purgativul pe zi, opt franci pe o zi jumătate Țitman care îl ia în interior, patru franci fricțiunea, un franc cincizeci bani pucioasă în baie, servitorul cincizeci franci pe lună, și încă am avut noroc că a venit cu azi cincisprezece zile în simțire și am putut da drumul femeii, care sta în permanență de spăla / vrea să spună că de 15 zile, “cu azi 15 zile”, bolnavul și-a venit în simțire și nu mai e nevoie de femeie să spele /. Cheltuielile se urcă la douăzeci franci și douăzeci și cinci bani pe zi, fără să plătesc lui generosul și nobilul Isac, decât numai birja, că el nu ține trăsură. Dacă nu se poate să-mi trimiteți bani până nu voi trimite certificatul doctorului, voi mai aștepta până se întoarce el din Bucovina. Eu nu-s contra, îl duc și la Viena, numai bani vor trebui dublu și tot acest rezultat are să ia, zice doctorul, când în toate părțile lumei boala lui Mihai tot un fel se caută și mai mare progres face boala într-un institut care în fond este pentru doctori mai mult practica decât interesul moral.”
Este clar că în scrisoarea domnișoarei Cornelia S. Emilian, care lipsește desigur din antologie, i se cerea Henriettei relații despre doctorul Isac precum și certificatul acestuia prin care semna că-și asumă răspunderea pentru cele 7 grame de mercur. Comitetul din Iași nu glumește, vrea să-l tragă la răspundere pe doctor – iar acesta, cum vedem, tocmai acum lipsește din urbe. În lipsa doctorului și a certificatului, Henrietta, fată simplă dar adâncă în cugetări, spune „principala părere” a lui – și anume: remediul obligatoriu pentru o doză atât de mare, adică băile de la Lacu-Sărat. Ea înțelege corect că se mărește doza cu singura condiție ca să se facă aceste băi care îl vor dezintoxica pe poet de mercurul asimilat. Gândește normal, ca omul de la țară: ai într-o parte otrava, adică mercurul – și în cealaltă antidotul, sau leacul – adică sulful dar mai ales băile; în acest caz este evident că antidotul este mai important decât otrava și la el te gândești mai întâi, adică asta este „principala părere a lui Isac”. De unde să știe biata Henriettă că acest Comitet de la Iași pregătește consultul medical din 14 iulie? În aceeași scrisoare a domnișoarei i se arată, probabil, Henriettei că se are în vedere o tratare a lui Eminescu în străinătate, acolo unde el a mai fost (vezi și mai jos). În același timp, Henrietta primește o scrisoare și de la Miron Pompiliu. „Darea în salce” este explicată de I. E. Torouțiu în notă: „Modul primitiv de a încerca vindecarea de maladia sifilisului prin fumuri mercuriale. În salce s-ar fi pus și A.D.Xenopol…”, p. 306. În loc de a discuta realiile textului, cum i-ar fi stat bine, I. E. Torouțiu face paradă de erudiție – ceea ce este bine, desigur, dar nu e suficient. El este mai încredințat decât Henrietta că bolnavul sufere de sifilis. Altfel, ar fi trebuit să observe că se apropie acel important 14 iulie cu consultul de la Iași, să-și dea seama că doctorul Isac lipsește cu scop din Botoșani și nu-și scrie nici certificatul, să atenționeze că Henrietta face partidă separată cu acest doctor, etc. Desigur, dacă pornești de la premiza că aceasta este boala – raționamentul este corect. Dar… diagnosticul a fost, oare, pus corect?! Astăzi nu mai crede nimeni dintre medicii care s-au ocupat de boala lui Eminescu în acest diagnostic. Interesantă este observația pe care o reține fata: dacă nu face băile la timp, fratele ei riscă să „ajungă a se paraliza”. Diagnosticul final pus de contemporani pe boala lui Eminescu (și păstrat inclusiv la G. Călinescu) este acela de „paralizie generală” – ceea ce poate să însemne că ei erau conștienți de omiterea antidotului în cazul tratamentului poetului. Mai simplu zis, în aprilie 1888 el fuge la București, împreună cu Veronica Micle, după alte reprize lungi de intoxicare cu mercur (vom vedea că doctorul Isac nu renunță la teoria sa) – în loc să meargă urgent undeva la băi pentru procedeul de „evaporare a mercurului prin apă minerală”, cum înțelege Henrietta.
Cât despre prietenii care trebuia să-și dea seama mai din timp de ce sufere poetul, tocmai aici este problema: nici cei direct implicați, nici medicii de la Viena n-au recunoscut sifilisul. Mai mult, la Viena, în clinica doctorului Leidesdorfer, potul s-a însănătoșit în câteva luni de zile numai cu tratament de odihnă, adică prin stoparea mercurului pe care și doctorul Șuțu i-l administrase în 1883 la București. Studiile lui Ovidiu Vuia pe această temă sunt edificatoare.
28 iunie/10 iulie: „…Doctorul nu s-a întors încă din Cernăuți. Din cauza lui nu pot azi pleca, nu am curaj până nu mi-a zice el. Mihai este foarte bine, numai e slab. Aseară au mântuit și baia de pucioasă.(…) Observ că cum se supără boala îl necăjește și mai tare.” Henrietta încă nu știe că se pregătește să meargă la Lacu-Sărat – dar va ajunge la Iași, la consultul medicilor de acolo.
16/28 iulie: „La Pașcani, lui Mihai i-a venit mare slăbiciune, de ne-am speriat. La Verești ne-am despărțit. Nu sunt în stare a vă descrie impresia lui și a mea.(…) Ah! De s-ar ținea de cuvânt domnul Focșa să ne înștiințeze îndată din Viena, cum a ajuns. Eu de la gară m-am dus direct la Isac, mi s-a spus că doarme. La cinci ore a venit la mine. Cea mai mare bucurie am citit pe fizionomia lui. Că l-a dus la Viena, el zice că de l-ar căuta doctorul bine, el mă asigură că-l trimite la Aachen, că nu crede el că n-a pătrunde doctorul din Viena că cea mai mare grijă este capul lui Mihai. El susține că cu rana ce o are la cap este espus a se paraliza creierul. De doctorii din Iași mai zice că sunt……, o știe de când l-a trimis la Neamț și nu s-a interesat nici unul de boala lui, care chiar de nu se suia la creier și totuși era pierdut. De șederea în Tătăraș l-a frapat așa de tare, de a strigat… de am tresărit! Ei au voit să facă practică cu dânsul, cu siguranță! Doctorul Isac a plecat azi la Viena. Mi-a promis că, cum va ajunge, mi-a scrie cu care doctor l-a consultat și ce rezultat a luat. El pe toți Profesorii specialiști îi cunoaște personal, Dumnezeu să aibă milă să-l scape!” Cuvintele lipsă din text – fie n-au putut fi descifrate, fie au fost evitate de editor – care s-ar fi cuvenit să aducă minima informație necesară înțelegerii acestei scrisori atât de derutante a Henriettei. Preluăm aceste informații din cealaltă carte, Mihai Eminescu: Diverse (este republicat un articol din ziarul „Liberalul”, Iași, 18 iulie 1887): „…La 13 iulie Eminescu, însoțit de sora sa și de d. Grigore Focșa doctorand de aici a sosit în orașul nostru cu trenul accelerat de la ora 1 p.m. primit fiind la gară de doi vechi amici ai săi, cari l-a condus la casele d-lui prof. Ștefan Emilian unde sara poetul a fost găzduit. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc în casele d-lui Ștefan Emilian un consult, la care au luat parte d-nii medici:
– Dr. Filipescu, medic primar al orașului Iași
– Col. dr. Otremba, medic șef al Corpului al IV-lea de armată
– Dr. Riegler, profesor la facultatea de medicină
– Dr. C. Botez………………
– Dr. Negel………………
Deși mai mulți din acești domni medici aveau să plece din Iași încă din 13 iulie, totuși și-au amânat plecarea pentru a putea asista pe poetul nostru.
În urma unei cercetări minuțioase la care l-au espus pe Eminescu, medicii au ajuns la convingerea că sănătatea lui nu e de loc alterată și că trebuie să-l supună unui tratament radical numai în ce privește boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare.
Concluziunea consultului a fost: Să se trimită pe Eminescu la băi la Halle cu care ocaziune va putea fi supus unui consult de specialiști din Viena și anume de către medicii: Dr. Neuman, Dr. Nathnagel și Dr. Meinert. După terminarea băilor sau poate chiar în același timp trebui a i se face lui Eminescu un tratament radical…” (urmează situația banilor, îndemnul la grăbirea returnării celor 500 liste de subscripții, etc.; textul este, mai mult ca sigur, un comunicat oficial al Comitetului de femei organizat de către Cornelia Emilian).
Comentarii