Unul dintre lucrurile pe care modernitatea ultimă le-a evacuat din comportamentul cultural al omului e încrederea în simbolurile religioase, în puterea lor întemeietoare. Golite de semnificații, denunțate ca idoli sau reduse la o simplă prezență decorativă, adică rupte de ritual, simbolurile sacre au devenit simple obiecte, uneori artistice, alteori istorice, dar în fine, obiecte. Realitatea încastrată în simbol devine și ea, în acest caz, o simplă proiecție imaginară, între multe altele, care constituie ecranul infernal ce însoțește astăzi, peste tot, privirea noastră iscoditoare. Dar o privire succintă asupra celui mai important „obiect” liturgic ortodox, icoana, (impropriu spus „obiect”, căci icoana e, în același timp, și obiect estetic, și simbol, și realitate), va arăta că, pe acest ecran uriaș al imaginilor lumii, doar ea mai spune ceva autentic, doar ea mai poate oferi un model regenerator, ontologic vorbind.
Icoana trebuie analizată ca semn motivat, ca simbol, adică un semn în care legătura între realitate și expresia materială a ei nu e cu totul arbitrară, în același fel în care antropologii abordează, de pildă, simbolurile și limbajele primitive. În icoană există o proximitate crescândă între representament și referent, între semn și realitatea desemnată de semn. E vorba de ceea ce Clement Alexandrinul a încadrat în Stromata a V-a ca „scriere simbolică”, discutând despre hieroglifele egiptene, sau de ceea ce Augustin a denumit în De doctrina christiana „expresie figurată, demonstrând utilitatea cunoașterii naturii lucrurilor în interpretarea Scripturii. Spre deosebire de literele ce notează sunete, prin convenție, spunea Clement, soarele poate fi simbolizat de un scarabeu, pentru că insecta coprofagă face din bălegar o sferă pe care o împinge, așa cum sfera soarelui înaintează pe cer, pe parcursul unei zile.
În icoană, legătura între realitate (chipul reprezentat) și expresia ei (obiectul icoanei, în sine) este mult mai complexă, depășind reprezentarea de tip simbolic, în sens clasic. După Sf. Teodor Studitul, icoana lui Hristos nu e același lucru cu Hristos, dar icoana este „Hristos după omonimie” și „a lui Hristos după relație”. Dumnezeirea este și în icoană, spu- nea el, pentru că este și în tipul Crucii și în celelalte așezăminte dumnezeiești, dar nu printr-o unire naturală, ci prin împărtășire relațională, pentru că se împărtășesc de harul și cinstirea Lui. Întruparea lui Dumnezeu a făcut posibilă reprezentarea materială a divinității. Hristos este prototipul icoanei Sale, este „prezent” în icoană nu după natură, ci după ipostas, adică după ceea ce deosebește naturile asemănătoare, Ceea ce oamenii au văzut nu e Dumnezeu (natura divină), pe care omul nu-L poate vedea, ci chipul Său întrupat (ipostasul lui Hristos) și slăvit prin Schimbarea la Față și prin Înviere. Făcându-se trup, coborând în lume, așadar, Cuvântul a deschis drumul reprezentării Sale în simboluri ale lumii. Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit printre noi, ceea ce face ca imaginea să arate direct ceea ce s-a arătat în istorie, cândva, și a devenit accesibil văzului, reprezentării, descrierii. Între semnificantul și semnificatul icoanei există o identitate, însă nu una materială. Închinarea este valabilă tocmai pentru că există această identitate între Hristos și icoana Sa. Cine vede în icoană asemănarea cu prototipul, se și închină prototipului, recunoscându-L acolo, prezent.
Icoana nu e o simplă imagine ce aduce aminte de realitatea ei, pe care-o propune spre interpretare, ca orice reprezentare obișnuită, ea este autentică „vedere în Duh” aici, pregătind pentru vederea de dincolo. Căci dacă ar fi fost suficientă contemplația mentală, ar fi fost suficient ca El să vină la noi doar în mod mental, susține Sf. Teodor Studitul. Însă Dumnezeu a venit la noi trupește, concret, vizibil. Icoana bizantină reproduce această pogorâre (kenoză) a lui Dumnezeu în trup, dar într-un trup care e transfigurat de lucrarea harului, unul dematerializat, în care se poate vedea sfințenia. Icoana arată sfințenia în așa fel încât aceasta nu este subînțeleasă gândirea noastră, interpretată, adică, dedusă printr-un efort hermeneutic, ci vizibilă concret, cu ochii trupești. Voi dezvolta succint această idee în continuare.
În icoana ortodoxă, pictorul nu reprezintă realist chipul (sau evenimentul) sacru, ci doar îl schițează în elementele esențiale. În plus, perspectiva obișnuită e abolită în favoarea uneia în care dimensiunile matematice, normale într-un desen făcut la rigoare, sunt transgresate. E vorba de ceea ce Pavel Florensky a numit „perspectiva inversă”: chiar reprezentat lateral, sfântul are chipul aproape turtit, îndreptat spre privitorul icoanei; proporțiile obișnuite între clădiri, oameni și elemente naturale nu sunt respectate; volumul evanghelic ținut de Hristos are toate laturile spre privitor; trupul e realizat doar din contururi alungite, subțiri, abia vizibile sub pliurile numeroase ale veșmintelor, ce sugerează o grație imaterială. Toate detaliile indică pacea lăuntrică, sfințenia, starea de rugăciune. Aureola din jurul capului (în contrast cu chipul oarecum întunecat) e și ea expresia simbolică a realității sfințeniei, împlinită „aici”. Cromatica trebuie să fie clară, în culori distincte, neamestecate, și să trimită atât la transcendent (roșul — puterea, harul ce arde materia ca un foc, purificând-o; albastrul — cerul, infinitul, adâncimea dumnezeirii; albul — lumina, curățenia sufletească), cât și una naturală, proaspătă (verde, maro, galben).
Spre deosebire de alte obiecte artistice și chiar spre deosebire de alte imagini, în general (vorbeam mai sus de ecranul imaginilor lumii moderne), finalitatea icoanei o depășește pe cea pur estetică, decorativă. Ea nu ocolește semnificațiile umane, dar le redă adevăratul lor sens, le verticalizează, scopul ei este de a ne orienta către transfigurarea tuturor sentimentelor, a inteligenței și a celorlalte aspecte ale naturii noastre, dezgolindu-le de orice exaltare care nu ar putea fi decât patetică și dăunătoare, sugerează L. Uspensky în celebrul său tratat asupra icoanei. Icoana repropune lumea într-o dimensiune ontologică originară, dar servește mai ales experienței mistice, de înălțare către Dumnezeu, concomitent cu reprezentarea coborârii lui Dumnezeu în trupul uman și în lume, totul pentru a face vizibile realitățile duhovnicești. Iisus Hristos, Arhanghelii, Maica Domnului, Sfinții, personajele ce participă la un eveniment sacru (Botez, Naștere, Schimbare la Față) s-au manifestat concret în istorie, dar aparțin în același timp lumii de „dincolo” și trezesc în ființa umană dorința de a accede la Împărăție, încă de „aici”, de a repeta gesturile sacre la scară terestră. Îndumnezeirea realizată de sfânt constituie premisa transfigurării cosmice totale, atunci când Frumusețea veșnică va înlocui definitiv frumusețea trecătoare a lumii.
Relația între dimensiunile icoanei depășește, așadar, și statutul de simbolic, și pe acela de obiect estetic, căci icoana nu poate fi privită ca una sau ca cealaltă decât teoretic, laic, adică. În fapt, ea e identică prototipului ei, căruia îi reproduce sfințenia și pe care îl propune contemplatorului credincios, îl aduce aproape, îl face vizibil. Ea nu e „ceva care ține locul a ceva pentru cineva”, nu construiește o „lume” interpretabilă, ci ea însăși, în forma și materia ei, e simultan un obiect, un simbol, o realitate. Icoana îl duce pe contemplator de la realitatea în plină disoluție la realitatea în sens tare, de la lume la Împărăție, de la moarte la Înviere. Ea se constituie într-o contrapondere la ecranul multicolorat al lumii, proiectându-l pe om în dimensiunea lui de creație a lui Dumnezeu.
Comentarii