Mentalități

Reportajul de la comemorarea din 30 iunie 1926, care urmează, este luat tot din Universul, ziarul care a pregătit cel mai intens evenimentul. Reportaje similare se mai găsesc și în alte ziare, dar, întrucât informația concordă în cea mai mare parte, rămânem la cota unde ne-am fixat. Momentul în sine este cu totul deosebit pentru că ne arată cum și l-a asumat clasa politică românească pe Eminescu în perioada interbelică. Redăm textul și pentru discursurile consemnate (unele dintre ele, doar în rezumat) – dintre care atragem în mod deosebit atenția asupra aceluia al lui Zoltan Franyo, un mare iubitor al lui Eminescu dinspre cultura maghiară, cel care exprimă un punct de vedere extrem de bine cumpănit.

Am văzut că, în 1931, când va lua cuvântul în chestiune, doctorul Vineș își va motiva ieșirea publică în acest fel: „s-a creat o legendă”, va spune medicul, despre cauza adevărată a morții poetului – și se simte dator să intervină. Rămânem, deocamdată, în legendă – de vreme ce s-a creat – și urmărim reportajul Universului. Este interesant și pentru modul cum am putea prelua, astăzi, elemente din acest ritual intelectual pe care nu numai că l-am pierdut, dar nici nu ne dăm seama, pare-se, că se poate organiza ca atare în ritual.

Comemorarea lui Mihail Eminescu
Pelerinajul la mormântul poetului. Asistența. Serviciul divin. Cuvântările.

Adunat în fața Arenelor române din parcul Carol, publicul pornește în procesie la Bellu, la mormântul poetului.

Un grup de scriitori din jurul revistei „Gândirea” au luat inițiativa să ridice celui mai reprezentativ dintre poeții și cugetătorii noștri, lui M. Eminescu, un monument măreț în Capitală, și să-i organizeze în fiecare an un pelerinaj la mormânt, în semn de pioasă comemorare. Duminică dimineață s-a făcut comemorarea a 37 de ani de la moartea poetului. Încă de la ora 9 au început să sosească în parcul Carol delegații diferitelor societăți culturale cu drapele și coroane de flori naturale, precum și numeroși intelectuali, admiratori ai nemuritoarei opere a poetului.

La mormântul poetului

La ora 10 s-a format un cortegiu impunător care a pornit spre cimitirul Bellu. La mormânt, de cu vreme ardeau lumânări. Prin îngrijirea sufletelor pioase mormântul fusese împodobit cu flori. Cei doi tei înfloriți ce străjuiesc în jurul mormântului îmbălsămau aerul. Sub chipul lui Eminescu, reliefat pe piatră, printre coroanele de flori ce-o împodobesc, se puteau citi, turnate în bronz, versurile: „Reverse dulci scântei/Atotștiutoarea,/Deasupra-mi crengi de tei/Să-și scuture floarea./Ne mai fiind pribeag/De-atunci înainte/Aduceri aminte/M-or troieni cu drag.”

Pelerinii sosind aici au luat loc pe aleile din jurul mormântului și episcopul Comșa al Ardealului a oficiat parastasul.

Asistența

În asistență am remarcat pe d-nii: Vasile Goldiș, ministrul cultelor, cu d-na, I. Lupaș, ministrul sănătății publice, general Moșoiu, fost ministru, A. C. Cuza, deputat, Nichifor Crainic, secretar general al ministerului cultelor, Ion Zelea Codreanu, deputat, Corneliu Moldovanu, Aristide Demetriad, Cezar Petrescu, M. Negru, O. Han, Șt. Dumitrescu, Alfred Moșoiu, C. Ardeleanu, Mircea Rădulescu, Zoltan Franyo, președintele soc. scriitorilor maghiari „Andrei Ady”, Iuliu Wajtick, vicepreședintele acestei societăți, Ladislau Pogany, directorul ziarului „Temesvary Hirlap”, Tiberiu Faskerti, dr. Erno Gara, de la ziarul „Keleti Ujsag”, M. Szendrey, directorul teatrului maghiar, Ion Minulescu, directorul general al artelor, d-nele Xenopol și Aida Vrioni, din partea soc. scriitoarelor române, Sarina Casvan-Pas, căpitan Tomiță, F. Dumitrescu, dr. Mussu, delegat al „Asociației medicilor”, I. Cruțescu, președintele soc. Institutorilor cu o delegație de 20 membri, Perpessicius, A. Bacaloglu și ziariștii: P. Șeicaru, Brănișteanu, G. A. Mitanie, C. Angelescu, C. Soldan și C. Orășanu.

Au depus coroane și jerbe de flori naturale: „Soc. scriitoarelor române”, „Soc. scriitorilor români”, soc. scriitorilor maghiari „Andrei Ady”, soc. „Eminescu” din com. Principele Carol, Sindicatul ziariștilor, „Uniunea ziariștilor profesioniști”, „Generala” funcționarilor comerciali, „Centrul studențesc bucureștean”, soc. studenților macedo-români, căminul cultural „Principele Carol” etc.

Cuvântarea d-lui general Moșoiu

După terminarea serviciului divin, d. general Tr. Moșoiu, președintele comitetului, a ținut prima cuvântare.

Se împlinesc 37 de ani de la moartea celui care a sintetizat năzuințele spre idealurile cele mai înalte ale românilor de pretutindeni: Mihail Eminescu. Gânduri de pioasă aducere aminte și de recunoștință ne-au adus astăzi la locașul de veci al marelui poet.

S-au scurs aproape patru decenii de la moartea lui Eminescu și se părea că indiferența acopere cu vălul uitării aducerea-aminte și cinstirea memoriei poetului. A lipsit atât inițiativa oficială, cât și cea particulară, pentru înfăptuirea unui monument în Capitala țării. Abia în toamna anului 1924, tinerii grupați în jurul cercului literar „Gândirea”, cărora le aduc omagiile mele de recunoștință, au luat inițiativa ridicării monumentului, propunându-mi mie președinția comitetului.

Am luat cu plăcere această sarcină, fiind sigur că voi fi ajutat la îndeplinire de întreaga suflare românească.

Scrierile lui Eminescu au folosit mult la dezvoltarea și educația conștiinței naționale a ostașilor, stimulând în cel mai înalt grad mândria națională. În timpul luptelor celor mai grele din războiul pentru întregire înflăcăram ostașii cu faptele de arme de la Rovine, descrise atât de sublim de genialul poet. Influența lui Eminescu asupra educației morale a ostașilor a fost covârșitoare.

Prin semnalul de alarmă profetic dat prin „Doină”: „De la Nistru pân’ la Tisa”, Eminescu trasează hotarele de astăzi ale României întregite. El este consacrat ca mare educator și apostol, dascăl de energii și profet al neamului. Ridicându-i un monument în capitală, durăm un altar al cultului recunoștinței față de cel mai mare geniu al neamului.

Cuvântarea d-lui ministru V. Goldiș

Comemorarea lui Eminescu este un prilej de aducere-aminte de cel mai mare geniu al neamului nostru. Eminescu, prin gândirea lui înaltă și simțirea-i adâncă, redate într-o formă impecabilă, a pătruns în taina universalității, așezându-ne cu vrednicie în rândul omenirii civilizate.

Avem datoria sacră să-i eternizăm memoria, prin ridicarea de monumente. Generațiile viitoare trebuie să găsească în doctrina lui sâmburele celui mai curat idealism.

Atât guvernul cât și societatea trebuie să contribuie la ridicarea a cât mai multe monumente, pentru ca imaginea poetului să fie răspândită în toate unghiurile țării.

Cuvântarea d-lui prof. A. C. Cuza

D. prof. A. C. Cuza a vorbit în numele celor cari l-au cunoscut de aproape pe Eminescu.

Așa cum l-am cunoscut la Iași – începe d. profesor – Eminescu era un aristocrat din naștere, o personalitate de rasă, de gândire și simțire. Acei cari l-au cunoscut din scrieri și-au făcut o părere greșită despre el. În toate împrejurările vieții, Eminescu plutea deasupra vulgarității.

E nu numai poet, dar cel mai mare gânditor politic al nostru. Scrierile lui cuprind un sistem de cugetare ce trebuie studiat. Era un luptător național, dar în același timp un idealist, în înțeles filosofic. Lumea nu e o realitate, ci ne apare așa cum o vedem prin simțurile noastre.

Eminescu nu era un pesimist. Personalitatea lui s-a țesut în jurul filosofiei lui Kant, Schopenhauer și a celei indice.

Este eronată părerea că, dacă Eminescu ar fi trăit altă viață materială, și-ar fi modificat sensibil convingerile filosofice ale scrierilor lui. Dacă Eminescu ar fi fost un pesimist în înțelesul vulgar al cuvântului, n-ar fi fost cel mai mare doctrinar al naționalismului.

Alături de Gh. Mârzescu și Vasile Conta, Eminescu a dus lupta pentru modificarea art. 7 din Constituție.

D. prof. Cuza, după ce aduce laude comitetului pentru inițiativa luată, spune că trebuie să se instituie concursuri pentru cele mai bune studii asupra operei lui Eminescu și să se verifice ca scrierile lui să nu fie falsificate de cei interesați. În această ordine de idei, d-sa a semnalat faptul că o casă de editură din Capitală, care-și zice „națională”, a suprimat, în toate edițiile, anumite versuri cari redau în mod caracteristic și categoric concepția adânc națională a lui Eminescu.

Cuvântarea d-lui ministru Lupaș

D. ministru I. Lupaș, membru al Academiei Române, începe cu cuvintele apostolului Pavel:

„Aduceți-vă aminte de mai marii, la a căror fapte privind, să le urmați credința”. Printre bărbații cei mai de seamă ai neamului, Eminescu este cel mai mare. Perfecțiunea cugetării și simțirii sale, îmbrăcată în cel mai minunat vers, precum și scrisul său cotidian rămân pildă pentru noi de ce înseamnă arta scrisului. Nouă, celor cari am fost în robie, scrierile lui ne-au adus nădejdea mângâietoare a întregirii neamului. Fapta comitetului e morală, creștinească și națională, meritând toate omagiile.

Cuvântarea d-lui Mircea Rădulescu

D. Mircea Rădulescu a vorbit din partea „Soc. scriitorilor români”. Dacă oamenii politici sunt cei care prevăd împrejurările istorice, prielnice pentru dezvoltarea vieții unui popor, scriitorii sunt aceia care pregătesc în mod latent sufletele pentru marile evenimente naționale.

La noi scriitorii au fost făuritorii conștiinței naționale. Eminescu, Bălcescu, Delavrancea, pe lângă atâția alți fruntași ai scrisului românesc, au reprezentat mai mult decât existența unor simpli lansatori de curente dadaiste sau expresioniste, ei s-au identificat cu însăși viața neamului, întrupând în forme lapidare și eterne suferințele, frământările, visurile poporului nostru.

Eminescu a închegat într-o formă nepieritoare marele vis românesc „De la Nistru pân’ la Tisa!” zguduind conștiința națională și făcând-o pururea trează.

Dacă misiunea scriitorului nostru în trecut a fost să pregătească și să deștepte o conștiință națională pentru înfăptuirea marelui vis românesc, rostul scriitorului de azi este de o tot așa de mare însemnătate. El trebuie să înțeleagă sensul vremei și să cunoască adâncul vremei în care trăiește. El trebuie să se ridice până la înălțimea vremurilor acestea luminate încă de razele sângerate ale epopeii, și, alături de soldatul care s-a jertfit, să așeze o țară în hotarele etnice. Datoria scriitorului este să ducă mai departe opera începută prin ofranda sângelui și, ca factor de cultură și de apostolat, să propovăduiască pentru înfrățirea sufletelor românești, pentru cimentarea și realizarea deplină a unității naționale.

Cuvântul scriitorilor maghiari din Ardeal

D. Zoltan Franyo, președintele soc. „Andrei Ady”, spune:
„Am venit aici în numele societății „Andrei Ady”, a scriitorilor progresiști maghiari din România-Mare, ca, în semn de omagiu, pe care-l simțim față de cel mai mare poet al patriei, azi în al 37-lea an de doliu, să putem depune și noi modesta noastră coroană pe scumpul lui mormânt. Cu prilejul aniversării morții lui Eminescu, de o amintire atât de tragică, dorim a demonstra că politica păcătoasă din trecut în zadar a pus față în față, ca vrăjmașe, două popoare, între cari viclenia politică a voit să sape o prăpastie de ură. Parcă răsună cu bucurie corul minunat al celor două popoare: la melodia melancolică a doinelor răspunde ecoul străbun al baladelor săcuiești, rotunjoara cuvântului maghiar cu iubire se îmbrățișează cu iedera proaspătă a limbii române.

Și atât aici cât și acolo, doi mari morți, două umbre nemuritoare stau de pază acestei fraternități. În acest moment își dau mâna doi poeți străini de limbă, însă înrudiți în soartă, iar noi aici înaintea mormântului facem jurământ, strigând, ca să audă toată lumea: că Voi națiunea lui Eminescu și Noi poporul lui Andrei Ady suntem frați buni. Și până când vom putea lupta cu condeiul, cu cuvântul și cu fapta, nu va fi nici Dumnezeu nici iad care să ne poată separa.

Cuvântul ziariștilor minoritari

D. dr. Gara Erno, în numele sindicatului ziariștilor minoritari din Ardeal, aduce prinosul de recunoștință și respect memoriei genialului poet M. Eminescu. Doi studenți au vorbit, unul din partea centrului studențesc bucureștean, iar celălalt în numele studenților macedoneni.

D. P. Șeicaru, din partea comitetului de inițiativă, mulțumește asistenței care a răspuns la această chemare de a cinsti memoria celui mai mare doctrinar al naționalismului nostru. Asigură pe d. profesor Cuza că se va îngriji comitetul de opera lui Eminescu, spre a nu fi falsificată, și se va înființa un muzeu „Eminescu”

Festivitatea s-a sfârșit la ora 12.

Șol.

Trebuie repetat că acest pelerinaj n-avea cum să fie determinat de amintirile lui Dumitru Cosmănescu publicate cu două zile în urmă. Este efectul unei campanii de presă insistente, susținută de toate ziarele centrale. De asemenea, personalitățile politice și publice prezente au determinat publicul să vină în număr mare. Evident că acești circa o mie de oameni aveau nevoie de o motivație serioasă ca să se strângă în jurul numelui lui Eminescu. În această perioadă (1924-1929) se constituie mai multe grupuri de inițiativă pentru ridicarea unor statui ale lui Eminescu: la București, Iași, Cluj, Sibiu, Sânnicolau Mare – aceste grupuri organizau spectacole și chete publice pentru strângerea banilor necesari unor monumente de acest fel. În toată această perioadă a funcționat principiul banilor mărunți, adică să-și dea obolul cât mai multă lume pentru ca monumentul ridicat să fie resimțit ca popular, ca aparținând tuturor. Statul se dădea la o parte de la asemenea inițiative – sau participa la ele cu partea lui bănească ori cu înlesnirile care-i erau la îndemână: transport gratuit pe calea ferată pentru delegații, o masă simbolică, etc.

Aceste chete simbolice implicau liste, serbări populare, ieșiri directe în stradă și cântece din repertoriul eminescian. Cu deosebire „Mai am un singur dor” s-a cântat până la sațietate de către elevii de toate vârstele, punându-li-se trecătorilor o floare la butonieră ori o cocardă pentru ca, returnate, aceste obiecte să fie însoțite și de contribuția fiecăruia în parte. În cazul special, al lui Eminescu, aceste chete publice le reactualizau pe cele din timpul vieții poetului, când se procedase la fel pentru strângerea banilor necesari traiului și îngrijirii sale medicale.

Principiul banilor mărunți

Cine parcurge acest capitol din eminescologie – foarte bogat în atestări documentare dar, de regulă, rezumat, în zilele noastre, de către specialiști, în câteva vorbe decente – înțelege cum s-a fixat imaginea poetului în publicul larg – și nu prea are multe posibilități de a o îndrepta. Momentul este indispensabil și trebuie, măcar în fugă, să ne referim la el. Sunt și numeroase știri de presă, răspândite prin periodicele anilor 1887-1888, dar este, înainte de toate, cartea scoasă de Cornelia Emilian cu scrisorile Henriettei Eminescu de mulțumire pentru banii rezultați din aceste chete. Se intră, astfel, în complicatul laborator editorial al fraților Șaraga, librarii din Iași în jurul cărora s-a concentrat opoziția antimaioresciană imediat după moartea lui Eminescu. Aici scoate A. D. Xenopol ediția Mihail Eminescu: Poezii complecte, în 1893, cuprinzând toate poeziile publicate în timpul vieții de către poet, în ordine cronologică (edițiile Titu Maiorescu publicau numai poeziile din „Convorbiri literare”, excluzându-le pe cele de la „Familia”, și le prezentau într-un scenariu care nu ține cont de cronologia publicării) – mult reeditată după aceea, devenită întreprindere de editor (la ediția a treia A. D. Xenopol declară că nu mai participă la tipărire), devenită cartea populară a lui Eminescu, ieftină, în tiraj de masă, accesibilă mai ales tinerilor. Tot în 1893 Frații Șaraga scot ediția Mihail Eminescu: Diverse. Cu o prefață de I. L. Caragiale (cuprinzând textele acestuia „În Nirvana”, „Ironie” și „Două note”) – cu o parte din proza ziaristică a poetului – și cu o anexă cuprinzând „Diferite acte” oferite spre publicare de către Cornelia Emilian ca să justifice banii strânși prin chetele organizate sub patronajul ei în 1887-1888. Găsim aici mai întâi o „Consultație” a pacientului Mihai Eminescu, datată „14 iulie 1887, Iași” și semnată de doctorii Otremba, Bottez, Filipescu, Negel și Riegler. Medicul lui Eminescu, polonezul Francisc Isac din Botoșani lipsește – și poate că, citind avizul celorlalți, vom înțelege de ce: „suntem de părere că: 1. Să se ducă într-o localitate apropiată de oraș și anume în Tataraș spre a putea fi controlat cât se poate de des de un medic; 2. Să se facă mai întâi un tratament local și după acesta să se reînceapă tratamentul anti-syphilitic.” Medicii voiau, probabil să vadă dacă acele bube supărătoare de pe gambe dispar cu un tratament local – punând, deci, oarecum sub semnul întrebării sifilisul de care era convins Francisc Isac. Asta o putem zice noi, astăzi, dar Cornelia Emilian și lumea căreia i se adresa cartea la 1893 nu avea nici un fel de îndoială asupra consensului tuturor medicilor din județ și din țară în privința bolilor lumești ale lui Eminescu și ale oamenilor mari în general. Urmează „Lista de subscripție”, a cărei motivație o cităm: „Subsemnații elevi și eleve ai școalei de pictură din Iași, voind să venim în ajutorul destinsului poet Mihai Eminescu, îndrăznim a aminti țărei că este de datoria ei ca, în semn de recunoștință pentru prețioasa avere intelectuală ce-i lasă, să-i formeze un fond pentru a-i înlesni mijloacele de trai. În acest scop subscrișii am împărțit 500 de liste pentru subscripțiuni, care aducând câte 20 lei una, în total ar face suma de 10.000 lei. Ca să poată însă contribui țara întreagă, fiecare persoană este rugată să binevoiască a nu subscrie mai mult de 10 bani.” Inițiativa este semnată de: Elena Varlam, Louise Veitzecker, Maria Mihăilescu, Cornelia S. Emilian (fiica Corneliei Emilian), Grigore Scorpan (desigur, viitorul bibliotecar ieșean, editor al lui Eminescu), Ioan Ciucă, Ștefan Toma. Vedem că prin „țară” ei înțeleg poporul/populația – iar intenția este de a crea un fond definitiv, stabil, nu doar de a-l ajuta pe poet de azi pe mâine.

Urmează un text din „Liberalul”, 18 iulie 1887, despre drumul acestor liste în țară și înapoi, de unde aflăm că la acea dată s-au încasat circa 5.000 lei. Pentru comparație, premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române pentru cea mai bună carte tipărită în ultimii 5 ani, premiu pe care C. Mille îl reclama tot prin presă pentru Eminescu, valora 7.500 lei. Urmează alte procese verbale, cu sume noi, semnături, justificări etc. Din banii aceștia Eminescu a mers la Halle, la băi, și-a procurat medicamentele (destul de multe și de scumpe) – și era gata-gata să-și cumpere chiar o casă în Botoșani, cu 4.000 lei, dacă nu fugea în primăvara lui 1888 la București cu Veronica Micle.

Nu aceasta este, însă, cartea scandaloasă, ci următoarea, scoasă tot în 1893, la aceeași editură ieșeană: Mihail și Henriette Eminescu: Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa, Cornelia, 138 de pagini cuprinzând vreo 80 de scrisori, dintre care 5 ale lui Eminescu (de fapt, acestea mai degrabă sunt chitanțe de primire a sumelor expediate, două sunt scrise la dicteul Henriettei și una singură este proprie) iar restul ale Henriettei. Cartea a fost întâmpinată cu rezerve ori cu aspre critici („scrisorile au un cuprins ordinar”, „denigrează”; Titu Maiorescu, în 1902: „sunt caricaturi literare, nu izvoare”, etc.). Acest zguduitor roman epistolar al Henriettei a făcut dâră adâncă în conștiința publică, prin el s-a instituit definitiv imaginea lui Eminescu bolnav de sifilis, a Veronicăi Micle drept cauză a sifilisului (și transmițându-l mai departe, lui Miron Pompiliu, care-i era, cum crede Henrietta, un fel de amant alternativ), a Corneliei Emilian ca „mamă a răniților” care și-a sacrificat timpul și energia pentru a da ajutor. Romanele lui Eugen Lovinescu din anii ’30 ai secolului trecut, care vor face iarăși carieră lungă, se bazează masiv pe ele. Nimeni n-a avut curajul, dintre eminescologi, să editeze separat aceste scrisori și să le comenteze. În 1933, însă, I. E. Torouțiu le integrează în volumul IV din colecția sa „Studii și documente literare”, cu informația minim necesară în note. Pentru aceasta, însă, el își calcă pe principii, deoarece până acum depunea în Biblioteca Academiei Române originalele pentru tot ce publica în volumele sale. De data aceasta el afirmă pentru unele scrisori că „se găsesc în posesiunea d-lui inginer Dimitrie St. Emilian și a doamnei Cornelia Emilian, București, fiul și fiica lui Ștefan și Corneliei Emilian.” (p. 269). În prefață, mai explicit și deosebit de protocolar: „Originalele (…) se păstrează cu evlavioasă grijă de către descendenții familiei Ștefan și Cornelia Emilian, dl. inginer Dimitrie Șt. Emilian și domnișoara Cornelia Emilian, domiciliați în București. Cu aceeași mărinimie care caracterizează acțiunea părinților pentru ajutorarea lui Eminescu în anii săi de suferință (…) ne-au pus la îndemână epistolele Henriettei și ne-au dat informații prețioase, cari lămuresc, prin note, textele respective. Deosebit de îmbucurător este desigur faptul că originalele Henriettei se găsesc în mâini binecuvântate și că posesorii lor nu vor sta la îndoială să le predea Academiei Române, când vor crede momentul potrivit.” (p. XLVIII).

Cu tot acest protocol, scrisorile n-au fost predate Academiei Române și stau și astăzi, probabil, la descendenții mărinimoasei familii Emilian. Doctorul Ion Nica redă, în facsimil, în cartea sa „Eminescu – vis animi”, Ed. Eminescu, 1999, una dintre ele care nu se află în colecția lui I. E. Torouțiu (răspunsul poetului la felicitarea profesorului Ștefan Emilian de ziua sa onomastică, deci scrisoarea – nedată – este din jurul lui 8 noiembrie 1887) – ceea ce înseamnă că a avut acces la această arhivă particulară. Cu totul întâmplător mai găsim o scrisoare din afara acestui lot publicat, și anume cea a Henriettei Eminescu din 20 aprilie/2 mai 1889 către Cornelia Emilian – foarte importantă, prin care sora este dispusă să-l preia pe fratele ei din stabilimentul doctorului Șuțu și să-l îngrijească la Botoșani, având girul doctorului Isac: „Doctorul s-a sfătuit cu iștelalți medici și mi-a zis că va cerca o ultimă idee a sa pe timp de trei luni și dacă nu va reuși a-l aduce în starea normală, apoi îl va așeza el singur la institutul Șuțului.” Scrisoarea se publică în anexă de către G. G. Ursu la studiul său „Eminescu: amiciții și adversități contemporane”, din revista „Limbă și literatură”, Vol. 5, 1961, p. 253, cu nota: „Pusă la dispoziție de D. Șt. Emilian, unul dintre puținii oameni în viață care l-au cunoscut pe Eminescu.” Zicem cu totul întâmplător, pentru că numai dintr-o simplă curiozitate profesională am răsfoit acest tom masiv, de peste 400 pagini, reprezentând producția anuală a Societății de științe istorice și filologice din R.P.R. pe anul 1961, unde se tratează doct despre „marii poeți” Th. Neculuță, Ion Păun-Pincio, etc. – și unde, desigur, întreaga istorie literară este convertită la paradigma crudă a materialismului dialectic și istoric. În acest amestec strălucesc și studii excelente de Tudor Vianu – dar se ascund și asemenea lucruri inedite – iar despre G. G. Ursu trebuie spus că a făcut istorie literară înainte de război și a trebuit, ca să-și continue cariera, să schimbe viziunea după 1944 punând aceleași informații într-o altă viziune, ideologică (el este, între alții, editorul și biograful lui Nicolae Beldiceanu, poet ieșean stimabil, foarte interesant, el urmărind chestiuni de „audiție colorată” în versuri – și experimentând, împreună cu Eduard Gruber, sincretismul simțurilor în psihologie și artă – dar rămas, tocmai prin aceste contribuții ale anilor 1950-1960, un poet minor, aproape nesemnificativ, doar emblemă a poeziei socialiste de la sfârșitul secolului al XIX-lea). Vrem să spunem că aceste scrisori – toate, nu doar selecția operată de editorii lor – au existat, au circulat, au fost cunoscute și din ele s-a putut culege câte ceva de către cei interesați. Dar n-au fost integrate într-o arhivă publică. (Prin anii ’80 ai secolului trecut lucram la revista „Luceafărul” și am fost solicitat, la un moment dat, să merg la un descendent al familiei ca să văd „niște scrisori” – dar dânsului nu i-am inspirat destulă încredere, nici nu mi le-a arătat, a spus în cele din urmă că va vedea ce va face cu ele; prin aceasta vreau doar să semnalez că existau – și că sunt convins că mai există – invitând la recuperarea lor și depunerea spre consultare într-un loc public. La început va fi fost reținerea de a le face publice, apoi teama de a nu șoca – sau cine știe ce alte sentimente, nobile, desigur, în intenție. Cornelia Emilian a fost soția profesorului Ștefan Emilian, coleg și prieten cu Ștefan Micle. Soțiile profesorilor universitari din Iași – între care și Veronica Micle, ba încă ea în primul rând ca soția rectorului – reprezentau înalta societate a intelectualității urbei, dădeau tonul purtării alese, inițiativelor umanitare, înaltelor simțiri și cugetări patriotice ori familiale. Ele au fost scandalizate de-a dreptul când au auzit – apoi au și văzut – că, după moartea rectorului, în august 1879, în loc să-și pună doliu și să-i facă parastasele, soția lui, Veronica Micle, și-a lăsat fetele cu bona și a fugit la București unde s-a afișat cu Mihai Eminescu. Între Cornelia Emilian și Veronica Micle a fost o relație de adversitate totală – și, desigur, o rivalitate pe măsură. Acum, în 1893, după moartea amândurora, doamna și fiica vor să demonstreze că ele l-au ajutat pe poet, nu „Bălăuca” de Veronica – și fac demonstrația cu „acte”, recte: cu scrisorile Henriettei, moartă și ea tot de 4 ani. Mai târziu, în 1933, descendenții nu consideră că a venit momentul potrivit să depună aceste scrisori private într-un depozit public – iar mai apoi lucrurile se amestecă definitiv, probabil lumea uită cu totul cine a fost cutare ori cutare, probabil că ajutorul pare prea ostentativ, oricum strident – cert este că acest tezaur epistolar nu devine public. Poate că viitorul îi rezervă o soartă specială.

Important este de știut că scrisorile publicate în 1893 și republicate în 1933 reprezintă o selecție făcută cu scopul de a demonstra ceva. Atenție: este, de fapt, o dublă selecție, pentru că mai întâi sunt numai cele ale Henriettei către binefăcătoarele ei, lipsind scrisorile acestora – iar apoi, dintre acestea, se aleg numai cele care interesează tema. Care este tema? – Mai întâi, boala poetului – care, după descrierile insistente și repetate ale surorii sale, este în mod cert sifilisul așa cum îl înțelege ea. Apoi, desigur, banii primiți în urma chetelor și modul de cheltuire a lor.