Cuvânt
lui Hristu Cândroveanu
Adânc
în cuvânt
tremură inima unui strămoș.
Adânc
în cuvânt
s-au adăpostit căprioarele,
și munții s-au făcut câmpie
ca să se vadă mai bine morții
în somn.
Adânc
în cuvânt
coboară încet și chipul meu:
literă, flamură.
Întâlnire
Se apropie miezul nopții.
Iar voi chema cuvintele
să stăm de vorbă.
Unele dintre ele
vor veni cu dorul pe buză,
altele vor veni cu friguri în aripi,
altele șchioape.
Cele de tot uitate
nici nu se văd…
Mai ușor le miroși.
Fum gonit din vatră
aleargă, aleargă
după un căpătâi.
Eu o să le adun într-o coală
așa cum bunicul
aduna oile în țarc.
Fiecare noapte
sporește istoria sufletului
cu o jertfă.
În patria mea
În patria mea
au secat fântânile.
Nici un picur de apă limpede
nu există.
Aici
domnește izvorul Lethe.
În patria mea
nu găsesc nici un preot
să toarne aghiazmă
pe pleoapele adormiților.
Stihiile au rănit cu săgeți
muntele în coaste.
În fiecare cărare
a crescut o rană.
Umbrele
s-au aliniat iar
pentru luptă.
Eu- sihastru
cu crucea înainte,
Don Quijote călare.
Puntea din Arta
lui Yioryi al’ Platari Tsima
Puntea din Arta tremură.
O jertfă se face înaltă
cât acoperișul inimii.
O lumânare se face înaltă
cât lumina.
Un om se dezbracă de trup
ca de o haină.
Destin
După ce am construit cetatea
m-au gonit
din cetate.
După ce am construit patria
m-au gonit
din patrie.
După ce am construit biserica
m-au gonit
din biserică.
Numai de pe cruce
nu m-au gonit
niciodată.
Via Egnatia
Via Egnatia
drum cu platani
veghează morminte.
Via Egnatia
necăutată
de legiuni romane,
de caravane
s-a făcut
ea însăși mormânt.
Via Egnatia
doarme fără candelă.
Profanată
de pași străini
se visează
clopot.
Via Egnatia
în sufletul meu:
drum nesfârșit.
Sângele
Sângele meu vine de departe
călătorește dinainte de nașterea mea
va călători și după ce va veni valul
și fața mea se va confunda cu nisipul
În sângele meu
s-au oglindit toți bătrânii neamului
și copii au lansat bărci de hârtie.
Rană
Mă dor grădinile veștejite
înainte de naștere.
Mă dor rănile atâtor strămoși,
mă doare păstorul fără turmă,
marinarul fără corabie.
Mă doare muntele neurcat,
bărbatul fără femeie,
femeia fără bărbat.
Mă doare smochinul fără rod,
casa fără acoperiș,
peretele fără icoană.
Mă doare preotul fără liturghie,
mă dor mormintele fără cruci,
mă dor gândurile fără cuvinte,
cuvintele fără scriitor.
Mă doare durerea.
Catacombe
Țipătul oilor crește mut
în memorie.
Întunericul cade peste lume
ca o ploaie.
În suflet este târziu
ca într-un cort putrezit
fără felinar.
Unde se vor odihni oasele mele,
cine îmi va aprinde candela?
Atâtea morminte nevegheate!
În zare – nici o bucurie
nu scoate fum prin horn.
Epitaf
O cititorule!
Sunt un poet genial.
În acest timp postmodern
am vrut să fiu poetul
poporului meu imperial
fără nume.
Numele meu
este Yioryi Vrana.
Numele l-am moștenit
de la bunicul meu.
Bunicul bunicului meu
avea același nume: Yioryi Vrana.
După o legendă
se pare că a fost guvernator
peste o themă din Epir,
după o altă legendă
se pare că a fost dragoman
la Poarta Otomană.
Eu am fost guvernator
peste fantasme
și dragoman
la poarta inimii.
Autobiografie
Sunt un poet ce-a trăit
la cumpăna veacurilor douăzeci
și douăzeci și unu,
un poet ce s-a născut
parcă ieri dimineață,
la țărmul Mării Negre,
acolo unde vântul usucă trupul
și nostalgia ucide inima…
Sunt un poet
născut fără patrie.
Singura-mi patrie:
inima…
Am iubit o femeie
cu fața blondă,
am citit
câteva mii de cărți,
am avut câțiva prieteni,
Am văzut Macedonia, Tesalia
și Epirul,
am văzut Olimpul,
unde păstorii armâni
au aceeași vârstă ca muzele
și sângele lor
cântă un cântec străvechi,
am văzut Pindul unde trupul meu
nu va fi înmormântat
după rânduiala străbunilor,
am văzut Vlahuhorile
spânzurate de cer,
m-am închinat la Meteora,
în cuibul armânesc
unde credința atinge cerul cu mâna,
am văzut ruinele din Atena
și Roma
chiar în sângele meu
ce s-a înecat ca un amurg
în Marea Ionică…
După aceea,
toată dragostea
i-am încredințat-o lui Dumnezeu.
Voi lăsa moștenire
un fiu,
o retină
rănită de frumusețea lumii
și o durere ce va exploda
într-o metaforă.
29 noiembrie 2006
Comentarii