Arta poetică a lui Octavian Mihalcea pare a urma deviza mateină: AGE, CAVE, TACE, precum și disprețul lui Ion Barbu „față de poezia leneșă”, cei doi apărând împreună în memoria contemporanilor; Adrian Rogoz, un discipol barbian îi evocă în poemul „Capșa”: Ne-nfierbântam la filtru și fâlfâia poema…/ Abia sorbea vreunul din cești sau din țigare./ Mateiu lucea pe stemă și platoșă boema/ Totem era sălbatic aprins la cingătoare.// Focar alipsei noastre sta marele magistru:/ Bărbia lui de faun proptită-i în toiag:/ Iar suprarealistul pașadia sinistru,/ Bătându-și ca-n mătănii al spleen-ului șirag.
Parfumul „asprei flori de maidan”, Pena, adie în versurile din „Flagel”, peste lupanarul serilor smerite (Flori sordide), ducând spre “adevărații Arnoteni” și alte paraclisuri ale „patimilor rele”: Seducți de viciu și nevroză,/ Alăturare, mijloc și dorință,/ Voita întrebare-i cu putință/ Să ardă răstignită pe o roză? (Viciu și nevroză). „Imunda Boemă”, devergondajul practicat cu aplicație va fi, ca și în cazul personajelor mateine, răscumpăra prin trufie, lucru ce le va asigura redobândirea unor „înalte locuri”: Încet se auzea un zvon, damnare…/ Pe drumuri vechi sclipirea, din taverne/ Alătura prin bocet de lanterne/ Fiorul prim, uitat la însemnare (Malleus), de aici și fronda celui ce a arvunit un „mântuit azur”: Dacă iertarea e a mea aș zice/ Că sunt prea singur, dus către ratare/ Și apărat de văi cu plumb, amice.// Nu suntem tot, deasupra-i poarta mare,/ Vreau o sămânță-n ceruri ancestrale/ Să-ți poarte ochii verzi pe căi ancestrale (De seară).
Conștiința deosebirii de leatul său liric, a apartenenței la o formațiune mai degrabă de franctitori, se întrevede în mai multe texte, unde miza pe succes e minimă; Adevîrat, în margini e mai bine/ Cu o silabă-n plus față de mine/ Agonic păzitor de veche poartă (Brațe arse); hălădunind într-un alt spațiu, cel al lecturilor, departe de turnirurile sau cuțitărelile pentru bursa curentă, nu i se pare îndelungă ucenicia prin paradisurile și infernurile autorilor venerați: Vreau să te scoli, încetul însetatul/ De roua cu parfum prizat, oniric,/ Știutul trecător prin vămi de vise,// Purtând la timp sfielnic înstelatul/ Mister ascuns de-același panegiric/ Durat pe struna lumilor promise (Panegiric). Capacitatea de resuscitare a unui timp fictiv pare a fi una din probele cavalerești pe care le trece: Pe lângă drum alunecă un templu,/ Pictat în ploaia singură și bună/ De peste veac învie o furtună/ Din largul ceas ce-n vise îl contemplu (Din vechea curte).
Cum Între sonete curg Mercur și Marte (Aparte), este la vedere cât de strâns „negociază” Octavian Mihalcea „pecetea tainei”, cât de impetuos marțial și elegant o prezervă, postură ce îl individualizează cu pregnanță în peisajul liric (destul de puțin de rigorist) de acum.
Comentarii