Testament politic. Mihai Eminescu

În foarte puține cuvinte spus, consider că lucrarea Testamentul politic al lui Mihai Eminescu:

- este mesajul militant eminescian, alcătuit din înseși cuvintele lui Mihai Eminescu, așa cum le-a încredințat el eternității, prin scrisul său jurnalistic;

- constituie, deopotrivă, atât o analiză lucidă a vieții politice din România, cât și o mărturisire de credință făcută de Mihai Eminescu neamului său;

- dezvăluie, fără menajamente, bolile politice și economice care macină organismul țării și formulează direcții de acțiune realiste, menite să-l însănătoșească. Rugându-vă să judecați dumneavoastră, permiteți-mi să citez, la întâmplare, o singură frază:

„E clar că un stat care cheltuiește pentru pretinse necesități politice mai mult decât poate suporta producția poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simțitoare prin trebuințele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”, precum și că, „sărăcia e un izvor de rele fizice și morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenței economice”.

Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde așa numita patrie e deasupra naționalității. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naționalitatea lui românescă. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne este cumplit de indiferentă soarta pământului lui. Voim și sperăm o reacție socială și economică determinată de rămășițele vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-și vină în fire și să vadă dezastrul în care l-a dus realizarea în țara noastră a unei serii de idei egalitare și cosmopolite. Prin reacție nu înțelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în țara noastră, ci o mișcare de îndreptare a vieții noastre publice, o mișcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat și de naționalitate.

Învinuind statul de imigrarea masivă a străinilor în România, Mihai Eminescu comentează:

„Românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populație mai veche decât toți conlocuitorii lor”¹. „Rasa istorică formatoare a acestei țări este acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureș, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, și care, prin caracterul lui înnăscut², a determinat soarta acestor țări, de la (anul n.n.) 1200 și până la (anul n.n.) 1700”³. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului și a Țării Ungurești. E absolut aceeași rasă, cu absolut aceleași înclinări și aptitudini⁴”⁵.

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-și legiui trebuințele și tranzacțiunile ce rezultă neapărat din acele trebuințe, reciprocitatea relațiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuși; condițiunea de viață a unei legi, garanția stabilității (legitimității n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuințelor acelui popor; legislațiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuințele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a națiunii aceleia și păzită de concurență, iar purtătorul ei, comerțul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrănește pe industriaș și îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiași națiuni. Științele, afară de ceea ce e domeniu public, trebuie să prezinte lucruri proprii națiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea și înaintarea omenirii; artele și literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realității în care se mișcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”⁶.

„Peste noapte și prin surprindere”⁷, „am admis legiuiri străine”⁸, „legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea și pururea, în locul noțiunilor nație, țară, român, noțiunea om, cetățean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiția?"⁹… „Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau și care știu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituții liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franțuzești, consilii județene și comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituțiile noi nu se potriveau (și nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreține aparatul costisitor și netrebnic al statului modern”¹⁰.

„E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru și a cărui rațiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin și într-o singură noapte, erige teoria de om și om teorie absolută de stat și face din banul internațional și din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viața statului. Nici (nu n.n.) e lesne de înțeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri și s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizație și instituții pe care țările apusene, bogate prin industrie și printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a nației românești n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizație străină, introduse cu grămada în țara noastră… Înzecitu-s-au și însutitu-s-au oare averea românului și veniturile lui pentru a plăti instituțiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari și țăranii au sărăcit; industria de casă și meșteșugurile s-au stins cu desăvârșire — iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenușerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie și aspiră a deveni deputați și miniștri, advocații, s-au înmulțit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc nația în fiecare zi, pe hârtie”¹¹.

„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franțuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înțelege”¹² și nu-l va înțelege niciodată, „Peste tot aceeași idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puțin îmi pasă"¹³, „Constituția noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruoase¹⁴. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabilește banul, oricum ar fi câștigat”¹⁵.

„Un sistem reprezentativ, întins ca o rețea asupra întregii țări, influențat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, și-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii județene, consilii comunale, consilii de instrucțiune, consilii de sus și de jos, care nici nu știu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse¹⁶”¹⁷.

Astfel, „teoria de om și om, o teorie curat filantropică și un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface țara moștenită, apărată cu vărsare de sânge și cu privațiuni, într-o mlaștină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte țări — introducând într-un stat eminamente național un sistem de instituții cosmopolite”¹⁸.

Urmare aplicării ei vom „avea de-acum înainte dominația banului internațional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă și tranzacțiuni; teoria de luptă pe picior în aparență egal, în realitate inegal. Și, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câștig e bun, cel fără scrupul față de concetățenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezișă”¹⁹.

Urmare ei, „capitalul, care ar trebui să fie și să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii și, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate și fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari și jucători la bursă, cavaleri de industrie și întreprinzători șarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societății omenești, în locurile care, înainte, erau rezervate nașterii ilustre, averii seculare, inteligenței celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept și mai statornic… Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. Shakespeare cedează bufoneriilor și dramelor de incest și adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfințesc, zeii mor”²⁰… „Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în țara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele și averea unei generații”²¹… „Oameni care au comis crime grave rămân somități, se plimbă pe strade, ocupă funcțiuni înalte, în loc de a-și petrece viața la pușcărie”²²… „Ne mulțumim dacă actele guvernanților de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracție făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat și autentic sentiment patriotic”²³… „Trădătorii devin oameni mari și respectați, bârfitorii de cafenele — literatori, ignoranții și proștii — administratori ai statului român²⁴”²⁵.

Și, întrucât, „se-nțelege - de la sine n.n. - că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”²⁶, suntem datori să spunem că, „partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale”²⁷ — care, „păstrând numai coaja legilor și goala aparență, calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanților lor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a Țării”²⁸… În cadrul lor, „organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăți de esploatație sub comunii șefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte²⁹ e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia și Camorra, care miroase de departe a pușcărie”³⁰. Singura deosebire între ele „este foarte mică și e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puțin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât - pe n.n. - o clasă socială oarecare, și lucrul principal e forma, mai mult sau mai puțin corectă, în care cineva caută a face plauzibile așa-numitele sale principii”³¹.

„Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, așezat asupra instituțiilor și a poporului avem puține de adaos (de adăugat n.n.). Trăind din politică și prin politică, și neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putință de a-și câștiga existența, el e capabil de-a falsifica totul: și liste electorale, și alegeri, și forme parlamentare și idei economice, și știință, și literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil și ambițios, îmbrăcând toate formele posibile: miniștri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputați (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldați, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanții noștri e acea categorie de ființe fără știință de carte și consistență de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulți abia știu scrie și citi, acei paraziți cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucției publice și golurile create în ramurile administrației publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizației străine, le-au dat existență și teren de înmulțire; aluatul e o populație flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, și care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susține, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clișeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale și umanitare, acest bagaj al literaților lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură națională sau civilizație adevărată”³². „Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheșeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educație — interesele străinilor dar, și numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma țării n.n.)”³³… „Pretutindeni, în administrație, în finanțe, în universități, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jețurile de miniștri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăși și iarăși, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeași protoplasmă de postulanți, de reputații uzurpate, care se grămădește înainte în toate și care tratează c-o egală suficiență toate ramurile administrației publice”³⁴. Și-aceasta, în timp ce „patru din cinci părți ale poporului nostru, nu iau parte la viața publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”³⁵, iar „miile de funcții administrative și sutele de funcții judecătorești, sunt puse în mișcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile³⁶”³⁷.

„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizații și a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a țării, organizație care costă prea scump și nu produce nimic”³⁸.

„Există două națiuni deosebite (distincte n.n.) în această țară: una stoarsă și sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de mijlocitori (spoliatori n.n.)³⁹”⁴⁰… „Averea se urcă (crește n.n.) numai în orașe și, chiar și aici, nu în populațiunea română, ci în cea străină⁴¹. Nu se intervertesc factorii ecuațiunii sociale, ci devin cu totul alții. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizație lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, față cu românul care amenință a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui⁴²”⁴³… „Rasa determinantă a sorții acestei țări nu mai este cea românească, ci străinii românizați - venetici cae-au obținut cetățenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”⁴⁴, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporționat de grea, de vreme ce acești oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt așezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric și fără o conștiință limpede de ceea ce trebuie să facă”⁴⁵.

„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine și, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieți fără bucurie și fără tihnă”⁴⁶… „Cârciumile sunt localuri de îndobitocire și de prostituție sufletească”⁴⁷… Mai mult, „a fost natural ca, în urma acestei extenuațiuni de putere, multe rele endemice, și altele de caracter endemic, să se ivească și să decimeze populațiile. Astfel, rasa română⁴⁸ scade⁴⁹ și străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutație a crescut an de an, țara a fost bântuită de pelagră, de intoxicațiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenței pernicioase ce o exercită asupra sănătății mlaștinile, locuințele insalubre și neaerate, hrana neîndestulătoare și munca excesivă”⁵⁰, „sărăcia și urmările ei morale - asupra moralului n.n. -, decăderea vieții de familie”⁵¹… „Populația autohtonă scade și sărăcește; cărți nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoștinți, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învață, o face de silă, gonind după o funcție. Încolo leagă cartea de gard. Și, pentru a avea o funcție, trebuie să fii înrudit cu ei”⁵²… „Statul a devenit, din partea unei societăți de esploatare, obiectul unei spoliațiuni continue și acești oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă și merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câștigate prin frustrarea statului cu sume însemnate.

(va urma)

---

Note

¹ Se vorbește că în Consiliul, Curierul de Iași, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 253

² de „om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău — dacă e rău — fără fățărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoașă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipsește acel iz de slăbiciune care precumpănește în fenomenele vieții noastre publice sub forma linsă a bizantinismului și a espedientelor… Toate figurile acelea fățarnice și rele, viclene, fără inteligență, toate acelea câte ascund o duplicitare în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noțiunii român. Poate, așadar, că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staționare, pent ca, prin încrucișare, să mai poți scoate ceva bun din ele”. idem, Adeseori, o lege oarecare…, Timpul, 15 martie 1880, în' Opere, vol. XI, pag. 77

³ idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121

⁴ „Există multe indicii, atât în numirile localităților și râurilor, precum și în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formațiunii (formării n.n.) statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Țara Românească Argeșul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din stânga în Bistrița, râu ce izvorăște din Maramureș. Pe când în Țara Românească aflăm Câmpulungul ca ținut și descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munților, un Câmpulung tot ca ținut și descălecătoare. Înainte sau imediat după formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Și aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar Ia care ei țineau cu sfințenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conștiința poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noștri Domni, n-a găsit de cuviință să-l codifice. În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deși e în parte un merit special al lui Marei Basarab, dovedește totuși că, și în această privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericești, care înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind, limba era aceeași; numai termenii, materialul de vorbe, difereau pe ici pe colo. O unitate atât de pronunțată a limbei dovedește o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice și latine sau latine și ilirice, destul numai că, în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea condusă de Martin și Comențiol e compusă din oameni care vorbesc românește. Tor acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învățații. Sigur e că, deși au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Motivul pentru care nu sunt și nu pot fi slavi este lingvistic. Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte românești și-au sfârșit demult evoluțiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât, deși cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, excepție făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria. E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deși a avut epoci de bogăție și de glorie,a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizației. În sfârși Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, și cel albanez e identic cu cel al rasei române, cu al mocanilor noștri de azi”, idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122. Mai mult, Miron Costin, în suta a șaptusprezecea, constată unitatea de limbă, de datine juridice, religioase și de viață familială. El descrie curățenia și frumusețea limbei vorbite în Maramureș și viața neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei și Țării Românești, constată identitatea de origine și limbă a poporului. În același timp, cărțile bisericești, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Țara Românească, opresc procesul de diversificare și de dialectizare a graiului viu; acesta primește, prin cărți, o normă unitară în rostire și în scriere, căci, printre-un instinct fericit, traducătorii și scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Țara Românească și într-o parte a Ardealului, întrucât la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost chiar cunoștința limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba există, ca element de unitate, literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleași balade ce s-au cules în munții Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că amintitele piese de literatură populară aveau tendința de-a se răspândi la toți românii”, idem, De câte ori «Românul» era în opoziție…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168

⁵ dem, «Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 266

⁶ idem, Ecuilibrul, Federațiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag, 93, 92;

⁷ idem, De câte ori «Românul» era în opoziție…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168

⁸ idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 20

⁹ idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol, X, pag. 259

¹⁰ idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, in Opere, vol. X, pag. 20

¹¹ idem, Ieri domnul deputat Giani…, Timpul, 22 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 193

¹² idem, De câte ori «Românul» era în opoziție…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag, 168

¹³ idem, Dar dulci, nobili și politicoși…, Timpul, 23 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 123

¹⁴ „Fiecare constituție, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituțiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanți, industriași care văd în constituție mijlocul de a-și reprezenta interesele în mod adecvat cu însemnătatea lor. La noi, legea fundamentală nu însemnează decât egalitatea pentru toți scribii de-a ajunge la funcțiile cele mai înalte ale statului”, Influența austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173

¹⁵ idem, Economiștii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol, XII, pag. 237

¹⁶ În ele, „toate numirile în funcțiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputații - parlamentarii n.n. -, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de județ. Aceste comitete își împart toate în familie. Ele creează, din banii județelor, burse pentru copiii «patrioților» trimiși în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri județene pe unde «patrioții» au câte un petec de moșie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuție, fie sub cea de prestațiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot»”, Abstracție făcând…, Timpul, 20-21 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 14

¹⁷ idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, În Opere, vol. X, pag. 259

¹⁸ idem, Între multele neplăceri ale vieții…, Timpul, 22 martie 1879, în Opere, vol. X, pag. 209

¹⁹ idem, Trei zile de-a rândul, Timpul, 20 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 191, 192

²⁰ idem, Alaltăieri, luni dimineața…, Timpul, 5 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 214

²¹ idem, Domnul Simeon Mihălescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 223

²² idem, «Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229

²³ idem, Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291

²⁴ „Favoarea și interesul electoral singure prezidează la alegerea amploaiaților statului, cu toate că cine nu știe că, integritatea, capacitatea, experiența, și probitatea factorilor însărcinați de-a aplica legile și regulamentele sunt condițiuni esențiale ale mersului regulat al unei bune administrații, a garanției drepturilor și apărării intereselor fiecăruia - dintre cetățeni n.n. -, și, prin urmate, a bunului trai și liniștei publice? Dar, sub regimul actual, interesul personal, conveniențele de coterie, primează față de interesul general și binele public. Necesitatea de-a conserva o majoritate compactă și devotată în Adunări trece peste orice alte considerații. Pentru a dobândi glasurile deputățiilor trebuie exigențele - pretențiile n.n. - lor satisfăcute, se încredințează funcțiunile delicate de prefecți și subprefecți creaturilor deputaților - protejaților parlamentarilor n.n. -, care, sub numele - protecția n.n. - lor administrează districtele după plac și dispun, fără nici o responsabilitate, de interesele, de averea și de onoarea cetățenilor. Funcțiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricați, loviți de sentințe judecătorești; astfel muncitorii de pământ - sintagma, de fapt, îi desemnează pe toți truditorii n.n. - sunt supuși la vexațiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze care - le n.n. - aduc mizeria. Justiția, subordonată politicii, a devenit o ficțiune și nu mai există nici o garanție pentru cele mai prețioase interese ale societății”, idem, Într-un lung articol…, Timpul, 27 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 43; Spre exemplu: „Un omm e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunță - este dată în vileag n.n. -. Acest om este menținut în funcție; dirijază - el n.n. - însuși cercetările făcute contra sa; partidul ține morțiș a-l reabilita, alegându-l în Senat. Aici el însuși denunță că există această scabroasă afacere, dar maturul corp trece la ordinea zilei, lăsând să, recază colțul vălului ce se ridicase”, idem, Am discutat cu nepărtinire…, Timpul, 10 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 439

²⁵ idem, Lucru de care trebuie…, Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 234

²⁶ idem, Între variile acuzări, Timpul, 23 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 43

²⁷ idem, Manuscrisul În genere toată societatea…, în Opere, vol. IX, pag. 465

²⁸ idem, N-ar fi greu de polemizat…, Timpul, 23 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag, 38

²⁹ „ținute la un loc prin complicitate de fapte rele” idem, «Românul» promițându-ne programul nou…, Timpul, 10 februarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 51

³⁰ idem, Toți știu…, Timpul, 27 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 227

³¹ idem, Manuscrisul Înainte de câteva zile…, în Opere, vol. IX, pag. 481

³² idem, Am văzut cu înlesnire…, Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag 31,30

³³ idem, Faceți interesele, Timpul, 17 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 390

³⁴ idem, E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400

³⁵ idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75

³⁶ „Administrația, în mare și în mic, nu e decât o unealtă pentru falsificarea alegerilor”, idem, De pe când se discută…, Timpul, 10 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 242; „Se înțelege - de la sine n.n. - că fiecare alegător își are interesele sale materiale. Fiecare din aceste interese atârnă de un fir al mașinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al acesteia îl izbește în acel interes și-i ucide sâmburele vital, de-o zice da, își poate vedea în liniște de treabă”, idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag, 75; „Abia o avere foarte întemeiată, care să nu poată atârna în nici un chip de iubirea sau ura administrației, îl poate face pe om capabil, în România, de-a se opune fățiș guvernului. Dar, acei care, într-un chip ori într-altul, caută să muncească pentru a se ține deasupra apei nu-și vor crea, de bună voie, piedici zilnice intereselor lor, piedici personificate în subprefecți vicioși, maiori cocoșați de gardă civică, și alți monștri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut, ci totul de câștigat”, ibidem, pag. 75, 76; Mai mult, „statul dispune de atâtea funcții si favoruri, pe câți oameni sunt în țară care știu a scrie și citi”, idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 20; „Cu bugetul în mână, mai ales atunci când este augmentabil la infinit, șii majoritatea în mână și sistemul constituțional, sistemul controlului, se reduce la o iluzie copilărească”, idem, Am văzut cu înlesnire…, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 28; „Această stare de lucruri e prefăcută în sistem de organizare, de guvernământ. Pe de-o parte libertate, mare libertate, pentru ca cei nemulțumiți să poată răsturna cu ușurință orice guvern, pe de alta centralizare, extremă centralizare, care să facă a atârna miile și iarăși miile de izvorașe ale bugetelor și averii publice de victoria, pretinsă politică, din centru”, idem, Dacă polemica noastră…, Timpul, 21 decembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 451; Așa se face că „administrația nu consistă în muncă, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupețire de voturi”, idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 20; „Cine oferă o leafă bună și un tain află oricând o armătă numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume”, idem, Locke, filosoful englez…, Timpul, 6 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 132; Și, deși „nația, care nu numește nici funcționari, nici miniștri, și care nu-i în stare a-i controla și a-i trage la răspundere direct, își alege mandatarii pe care-i însărcinează cu această afacere importantă, sub presupunerea, bona fide, cum că acești mandatari formează într-adevăr un corp deosebit - distinct n.n. — de puterea executivă, aceștia se dovedesc a fi o companie de controlori cumpărați de către cei controlabili și înțelegându-se cu ei pe sub mână pentru a face treburi împreună; iar inconvenientul cel mare este că Adunările nu pot fi făcute răspunzătoare de voturile și de actele lor, și că nația, singurul lor judecător, nu e-n stare direct a face altceva decât a alege alți oameni, atunci când actele și voturile rele sunt consumate de mult”, idem, Tot în numărul nostru din 20 decembrie…,18 ianuarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 173

³⁷ idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75

³⁸ idem, Frații Nădejde…, Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212

³⁹ „Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate țările - ținuturile n.n. - pe care le locuiește, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale și a celor occidentale, incapabilă de adevăr și patriotism”, idem, «Românul» a contractat năravul, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267

⁴⁰ idem, Națiunea perindând acuzările…, Timpul, 3 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 130

⁴¹ „Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmulțit în România numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate și zidiri mari în orașele noastre — numai că nu ale indigenilor. Suma averilor e așa repărțită, încât prea puțin din ea e în mâini indigene”, idem, Câteodată ne cuprinde…, Timpul, 25 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 193

⁴² „în evul nostru mediu străinii de altă lege erau opriți de-a avea moșii, iar domnii expropriau cu bani din vistierie chiar pe străinii ortodocși” (idem, Deși cestiunea Dunării…, Timpul, 1 decembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag, 425), „pentru ca nu străinii să fie proprietari în țară”, idem, Nenorocitele astea de țări…, Timpul, 22 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 394

⁴³ idem, Deși cestiunea Dunării…, Timpul, 1 decembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 425

⁴⁴ idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 121

⁴⁵ idem, «Românul» a contractat nărăvul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267

⁴⁶ idem, La propunerea noastră…, Timpul, 31 august 1878, în Opere, vol. X, pag. 104

⁴⁷ idem, Camerele actuale de revizuire…, Timpul, 17 iulie 1879, în Opere, vol. X, pag. 301

⁴⁸ „însuși sâmburul naționalității”, idem, Nu vom discuta cu «Românul» principii…, Timpul, 8 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 163

⁴⁹ „în proporții înspăimântătoare”, ibidem

⁵⁰ idem, Formă și fond, 11 decembrie 1888, în Opere, vol. XIII, pag. 331

⁵¹ idem, Nu vom discuta cu «Românul» principii…, Timpul, 8 mai 1881, în Opere, vol. XII, pag. 163

⁵² idem, Urmând discuțiunea…, Timpul, 30 iulie 1881, în Opere, vol. XIII, pag. 269