În 1918, în urma victoriilor repurtate de români împotriva dominației străine rusești și austro-ungare — în condițiile prăbușirii imperiilor vecine, înfrânte în război și de revoluțiile interne — a fost făurită România Mare, cuprinzând cvasitotalitatea teritoriilor românești, „De la Nistru pân' la Tisa”: Basarabia, răpită de Rusia în 1812, se unea cu Patria-Mamă România prin hotărârea Sfatului ării de la Chișinău, la 27 martie/9 aprilie 1918; Bucovina, răpită de Austria în 1775, se unea prin hotărârea Congresului General al Bucovinei de la Cernăuți, la 15/28 noiembrie 1918; Transilvania — prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Toate aceste uniri au fost recunoscute de conferințele de pace de la Paris în 1919-1920, dovadă a justeței acțiunii române din 1918-1919.
Patria-Mamă, România, ieșită și ea din război sleită de puteri, a găsit însă resursele interne, sub conducerea unor bărbați de stat capabili să-și ajute frații în lupta de eliberare și de făurire a României Mari, visul tuturor românilor de la Mihai Viteazul încoace. Atunci, atât armata română cât și diplomația română au reușit, folosind situația internațională favorabilă să-și impună voința în recunoașterea României Mari și pe plan internațional, prin tratatele de pace. Doar Rusia sovietică, absentă de la tratative, n-a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar, până în 1940, n-a reușit să i-o smulgă, cu toate încercările tâlhărești de până în 1924 inclusiv.
A urmat o perioadă de reconstrucție a economiei lovită greu de război, de consolidare a solidarității românești pe plan spiritual și de omogenizare a societății românești peste vechile hotare, care despărțiseră pe frați prin voința opresorilor străini. Se spera într-o lungă perioadă de pace la care să vegheze Societatea Națiunilor, pentru ca omenirea să nu mai treacă prin suferințele celor patru ani de măcel al primului război mondial. Pentru păstrarea integrității teritoriale și a suveranității naționale, România a încheiat o alianță defensivă cu Polonia, în 1921, de apărare de o agresiune sovietică, apoi, tot în 1921, „Mica Înțelegere” cu Cehoslovacia și Iugoslavia, contra unei agresiuni ungare. Dar statele învinse în scurt timp au început pregătirea revanșei: Germania se considera umilită prin pacea de la Versailles; Rusia sovietică - prin pierderea Țărilor Baltice, Finlandei, Poloniei și Basarabiei. În plus, prin Comintern, nutrea instaurarea dominației sale mondiale; Ungaria prin pierderea spațiului Carpatic; Bulgaria - prin pierderea ieșirii la Mare Egee, râvnind și la sudul Dobrogei, pierdut în 1913, în urma celui de-al doilea război mondial balcanic, când România reintrase în stăpânirea acestui străvechi pământ românesc. Până și Italia, învingătoare în război, era nemulțumită că nu primise Coasta Dalmației, atribuită pe nedrept Iugoslaviei…
Cei Doi Mari nemulțumiți, Germania și Rusia Sovietică, devenită în 1922 URSS, trec peste rivalitățile din trecut și încheie Pactul de la Rapallo, în 1922, prin care se vor ajuta reciproc: Germania va construi în Rusia arsenale și își va instrui trupele, la care nu avea dreptul prin pacea de la Versailles, la fel profita și Rusia pentru înzestrarea cu fabrici de armament și instrucția Armatei Roșii de către instructorii germani. Era o cârdășie între doi pretendenți la hegemonia în Europa și în lume, fiind precursorul viitorului Pact Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939.
România era astfel pândită din trei părți: de Ungaria, Bulgaria și mai ales de Rusia Sovietică (URSS), care, prin Comintern căuta să le atragă în lupta pentru distrugerea României, promițând Ungariei, Transilvania și Bulgariei, Dobrogea.
În 1924, după eșuarea tratativelor româno-sovietice de la Viena ca urmare a pretenției sovietice de a se organiza și desfășura un plebiscit în Basarabia pentru a vedea cărui stat dorește aceasta să aparțină, URSS organizează un atac asupra României, dar începutul acestuia, prin răscoala minoritarilor rusofani de la Tatar Bunar din sudul Basarabiei, a fost înfrânt ușor de jandarmeria română, dovedindu-se că marea majoritate a populației, română, nu putuse fi antrenată în această aventură, determinând URSS să renunțe la atacul de amploare al Armatei Roșii asupra României.
Atunci, Cristian Racovski, evreu bulgar, bolșevic, din Cadrilaterul românesc, fugit în Rusia în 1917, ajutat de soldații ruși bolșevizați, care l-au scos din închisoarea din Iași, pe când era reprezentantul sovietic la Paris, i-a spus la Salzburg ministrului ungar la Viena că „numai în urma unei acțiuni comune între soviete și unguri aceștia vor recâștiga teritoriile pierdute și în special Transilvania”. În anul următor, 1925, același Racovski declara ministrului ungar la Londra că „nu cerem guvernului ungar să-și schimbe metodele reacționare ori să-și potolească propaganda naționalismului violent; dimpotrivă, cerem ca ungurii să-și întensifice acțiunea lor naționalistă în Transilvania, cât mai mult și cât mai repede; să dea chiar semnalul de revoltă în Transilvania. Singura bază a colaborării noastre - adăuga Racovski - era ura neîmpăcată pe care o au și ungurii și rușii împotriva românilor. Veți avea mijloace materiale, sprijinul indirect al Germaniei, care cooperează cu Sovietele în determinarea de schimbări în Europa Centrală. Veți avea, cred, și neutralitatea binevoitoare a Italiei” (Mihail Retegan: „În balanța forțelor…” p. 28).
Se remarcă ura sălbatică a rușilor (sovieticilor), împotriva românilor, prezentă și în declarațiile lui Leon Casso, istoric, fost ministru al Instrucțiunii Publice în Rusia țaristă: „Românii aceștia, popor aparte, cu o ființă și limbă proprie, ne apar pe hartă, prin poziția și funcția lor, ca un cui ce se înfige între slavii de nord și cei de sud, parcă anume spre a-i despărți pe unii de alții. Ce ușor și cât de demult s-ar fi rezolvat problema slavă, fără prezența în acest loc a românilor! Închipuiți-vă numai o clipă că în locul lor ar fi fost așezați pe aceste versante ale Carpaților, sârbii și bulgarii” (Iftene Pop: „Basarabia din nou la răscruce” p. 102).
Încercând să tempereze revizionismul sovietic, România a aderat la Pactul Briand-Kellog, în 1928, prin care era interzis războiul în reglementarea litigiilor între state, apoi, în 1929, la Protocolul de la Moscova, pentru punerea imediată în aplicare a acestuia, dar oficialii sovietici au declarat imediat în „Pravda” că „problema Basarabiei este o problemă cu totul separată și nu are nimic comun cu Pactul Kellogg” (Mihai Retegan: Idem, p. 66), ceea ce demonstrează că diplomația sovietică era menită să adoarmă vigilența statelor vecine în fața expansionismului rusesc, devenit sovietic.
De altfel, nici reluarea relațiilor diplomatice cu URSS, în 1934, n-a schimbat cu nimic poziția acesteia în problema basarabeană.
În Ungaria, propaganda iredentistă anti-românească s-a intensificat mai ales după instaurarea regimului hitlerist din Germania, primind de acolo un stimulent masiv. În replică, în România apare „Liga antirevizionistă”, în 1933, condusă de directorul ziarului „Universul”, Stelian Popescu, un naționalist cu autoritate în România, combătând cu argumente solide pretențiile ungare asupra Transilvaniei, în scris și în manifestări publice.
Adolf Hitler, în cartea sa scrisă în închisoare, „Mein Kamph” (Lupta mea), a prezentat doctrina național-sovietică a superiorității rasei ariene germane îndreptățită să domine celelalte popoare, în obținerea „spațiului vital” la care avea dreptul. De altfel, pangermanismul nu era ceva nou, dar acum el era dus la extrem ca o ripostă la umilința la care fusese supus marele popor german prin pacea de la Versailles. Revizionismul statelor învinse se intensifică și statele amenințate, România, Iugoslavia, Grecia și Turcia semnează Pactul „Înțelegerii Balcanice”, în 1934. La rândul lor, principalele state revizioniste, cu regimuri de dictatură, se grupează în alianțe agresive: Germania și Italia în „Axa Berlin-Roma”, în noiembrie 1936, la care aderă Italia, în noiembrie 1937. Reînarmarea Germaniei, masivă, pe față, profitând de slăbiciunea alianței anglo-franceze, de poziția conciliatoare a acesteia, a Societății Națiunilor, iar lui Hitler să anexeze Austria, patria lui de naștere, la 12 martie 1938, apoi regiunea Sudetă din Cehoslovacia în urma Conferinței în Patru (Hitler, Mussollini, Daladier, Chamberlain) de la München, 29-30 septembrie 1938; Cehoslovacia este ciopârțită în continuare prin „Primul dictat de la Viena”, din 2 noiembrie 1938 pierzând sudul Slovaciei în favoarea Ungariei și zona orașului Těšín pentru Polonia.
La 25 martie 1939, Cehoslovacia dispare ca stat; Cehia este ocupată de Germania, după ce Slovacia se despărțea de ea; monseniorul Augustin Volosin, cleric greco-catolic, a devenit șeful guvernului Ucrainei Subcarpatice (Maramureșul de Nord), dar s-a refugiat în România cerând Guvernului Armand Călinescu să anexeze Ucraina Subcarpatică pentru a evita ocupația teroristă horthystă. Guvernul român a respins propunerea, deși, dacă ar fi avut iubire de neam, ar fi putut accepta, derobind astfel o mulțime de state românești de acolo, mai ales că, din corespondența lui Fabricius cu Ribbentrop, aflăm că Germania nu s-ar fi oprit.
Temându-se de un atac ungaro-bulgar, România decretează mobilizarea, iar pentru a „îmbuna” Germania semnează tratatul economic înrobitor cu Germania, la 23 martie 1939. Puțin mai târziu, în aprilie, Italia ocupă Albania. Simțindu-se tot mai amenințată, România cere și primește din partea Franței și Angliei garanții de ajutor în caz de nevoie, în aprilie 1939, ceea ce supără Germania și Italia. Căutând să stăvilească agresiunea statelor fasciste, Franța și Anglia încearcă o colaborare cu URSS, dar Stalin prefer un asemenea tratat cu Hitler, mai tentant, care oferea Sovietelor împărțirea Europei cu Germania, în zone de influență. Astfel se semnează la Moscova, la 23 august 1939, „Tratatul de neagresiune germano-sovietic”, numit și Pactul Ribbentropp-Molotov, după numele semnatarilor. Acesta cuprindea Protocolul adițional, secret, privind împărțirea Europei în zone de influență, trecând prin mijlocul Poloniei, de la Marea Baltică la Marea Neagră, cuprinzând Basarabia în zona sovietică.
La 1 septembrie 1939, Germania atacă Polonia. Anglia și Franța o somează să oprească agresiunea. Hitler refuză, iar Anglia și Franța declară război Germaniei. Astfel a început al doilea război mondial, cel mai distrugător din istoria omenirii.
La 17 septembrie 1939, URSS ocupă estul Poloniei, apoi Țările Baltice, iar în noiembrie atacă Finlanda, care rezistă până în martie 1940, când este nevoită să ceară pace, renunțând la o serie de teritorii, printre care Istmul Careliei. În aprilie, Germania ocupă Danemarca și Norvegia; în mai - Belgia, Olanda, Luxemburg și pătrunde rapid în Franța și o silește să capituleze la 22 iunie. România pierde singurul aliat de pe continent de la care spera să mai primească vreun ajutor.
Guvernanții români sunt cuprinși de panică, mai ales că în aprilie Molotov declarase public că URSS urma să „reglementeze” problema Basarabiei rămasă nerezolvată din 1918! Încearcă o apropiere de ultimă oră de Germania, și Italia, care se alăturase Germaniei în ultimele zile ale rezistenței Franței. Renunță la politica de neutralitate și eliberează pe legionari din închisori, după ce suprimase elita Mișcării Legionare în anii anteriori, temându-și tronul și amanta, Elena Lupescu, ei fiind partizanii unei alianțe cu Germania, pentru a putea rezista agresiunii sovietice.
La 23 iunie, ministrul de externe sovietic, V. M. Molotov, face cunoscut Germaniei, prin ambasadorul acesteia la Moscova, Shulenburg, că sosise momentul soluționării imediate a litigiului pentru Basarabia, pretinzând acum și Bucovina, pretextând că ambele erau populate cu ucrainieni! Un fals grosolan! Hitler s-a opus anexării Bucovinei, ca fostă posesiune austriacă! Nu ca fiind provincie românească! Hitler a sugerat restituirea tezaurului României, confiscat în ianuarie 1918, pentru a atenua duritatea Ultimatumului sovietic ce urma să fie adresat României, dar această sugestie n-a fost acceptată de Moscova. S-a ajuns la un „compromis”, urmând ca URSS să anexeze numai nordul Bucovinei.
În aceste condiții, în noaptea de 26/27 iunie 1940, URSS adresează României Ultimatumul, cerându-i cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei în 24 de ore. Regele Carol al II-lea a cerut ajutorul aliaților din Înțelegerea Balcanică și chiar Puterilor Axei, regele neștiind de anexele secrete ale Pactului Ribbentropp-Molotov! „Cedați!, a fost sfatul tuturor, Germania se temea de pierderea petrolului și grânelor României, care cu siguranță ar fi fost distrusă de cei trei vecini care o pândeau să o sfâșie.
Consiliul de coroană, convocat de regale Carol al II-lea, l-a consiliat să tragă de timp, propunând „o discuție amicală” pentru rezolvarea litigiului, URSS n-a acceptat și i-a adresat un al doilea Ultimatum pe 27 iunie. Un nou Consiliu de Coroană l-a consiliat de astă dată să accepte Ultimatumul, după ce reprezentanții Armatei au arătat că România nu putea rezista atacului URSS, la care s-ar fi adăugat cel ungar și bulgar! Ultimatumul a fost astfel acceptat, cerând doar prelungirea termenului de evacuare a teritoriului de către armata română, din cauza drumurilor proaste, ca urmare a ploilor!
Pe 28 iunie, orele 14, Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă erau deja ocupate de Armata Roșie. Românii localnici îi urmăreau cu îngrijorare de dinapoia perdelelor lăsate, tremurând de spaimă, în timp ce rusofonii și mai ales evreii îi întâmpinau cu strigăte de bucurie, cu lozinci și steaguri roșii, pregătite din timp, pentru că fuseseră anunțați dinainte de activiștii cominterniști. Armata română, în retragere, a fost insultată, batjocorită de rusofoni și mai ales de evrei, iar pe cei întâlniți izolați îi împușcau. Rareori ostașii români ripostau, căci aveau ordin să se abțină, pentru a nu oferi motiv de agresiune Armatei Roșii invadatoare. Depozitele de armament au fost, cu rare excepții, părăsite, în lipsă de timp. Oficialii români și cei care nu voiau să rămână sub ocupație sovietică n-au avut timp nici să-și ia cu ei nici strictul necesar,
Atunci, în 28 iunie, soția mea avea opt ani și locuia cu familia la Cernăuți, tatăl ei fiind ofițer în armata română. Acesta le-a trimis o căruță să-i ducă imediat la gară pentru a se refugia cu ultimul tren, de marfă, căci rușii ajunseseră la marginea orașului, la podul de peste Prut, el urmând să se refugieze cu armata. Soția mea, cu frații și mama lor vitregă (cea „bună” decedase), n-au mai stat să servească laptele, l-au lăsat pe foc, pe plită, și au plecat cu doar ce era pe ei. Au încuiat însă ușa de la intrare! Când s-au întors, în 1941, au găsit casa goală-goluță, vandalizată.
În rândul evreilor circula promisiunea kominternistă a creării unui stat evreiesc în Basarabia, iar comunismul le va aduce fericirea. De aceea evreii i-au întâmpinat cu bucurie pe sovietici, Armata Roșie eliberatoare! De aceea zeci de mii de evrei din ceea ce mai rămânea din România se „evacuau” în sens invers, peste Prut, în viitorul Cămin Evreesc de sub protecția Sovietelor, în mănoasa Basarabie, încurcând și mai mult retragerea armatei și a civililor români în țară.
Văzând că Germania era atotputernică pe continent, Carol al II-lea se orientează silit spre aceasta, ca să-și păstreze tronul. Guvernul Gheorghe Tătărescu este remaniat, incluzând, pentru prima oară de la apariția Mișcării Legionare, pe Horia Sima, cel care se va impune la comanda acesteia, revenit în țară, din Germania, unde se refugiase după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Mișcării. Revenea acum, în urma amnistiei din primăvară a legionarilor încarcerați. A fost numit subsecretar de stat la Ministerul Cultelor și Artelor. La 30 iunie Carol al II-lea renunță la garanțiile franco-engleze; la 1 iulie cere lui Hitler să trimită în România o misiune militară; la 2 iulie îi mai cere acestuia să garanteze frontierele României.
La 4-iulie formează un nou guvern condus de industriașul filogerman Ion Gicurtu, având la Externe pe Mihail Manoilescu, adeptul corporatismului fascist, guvern numit de acesta „Guvernul Disperării Regale”, în care au fost cooptați trei legionari: Horia Sima, Vasile Noveanu și Augustin Bideanu. A doua zi, Ion Gigurtu declară că intenționează o „integrare sinceră” în sistemul Axei. Pentru a-i face pe plac, la 6 iulie, regele înștiința pe Hitler că era de accord cu sugestia acestuia de a începe negocieri cu Ungaria și Bulgaria în problema revizuirii frontierelor.
La 7 iulie, Horia Sima demisionează din guvern ca să aibă timp să reorganizeze Mișcarea Legionară și să pregătească detronarea și pedepsirea lui Carol al II-lea, acuzat de uciderea fără judecată legală a aproape trei sute de fruntași ai Mișcării. În locul lui Horia Sima regele cooptează alt legionar, pe Radu Budișteanu.
Câteva zile mai târziu, la 10 iulie, când România se retrăgea din Societatea Națiunilor, ungurii i-au prezentat lui Hitler, la München, pretențiile lor asupra Transilvaniei, iar la 27 iulie, la Berchtesgaden, bulgarii făceau același lucru asupra Cadrilaterului, dovedind o strânsă colaborare între statele revizioniste, pe seama României. Susținându-și complicii, la 15 iulie, Hitler i-a trimis lui Carol al II-lea o scrisoare în care i-a cerut să ajungă la o „înțelegere pașnică”, în problema frontierelor cu Ungaria și Bulgaria, dacă vrea o apropiere sinceră de Germania; altfel, va urma distrugerea României!
Răspunsul regelui a fost dat lui Hitler la 26 iulie prin Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu: schimb de populație urmat, dacă era cazul, de rectificări de frontiere în favoarea Ungariei și Bulgariei. Hitler l-a avertizat prin delegația primită că „înțelegerea” cu vecinii trebuie încheiată cât mai repede. Ulterior se va afla că Hitler luase hotărârea de a zdrobi URSS, pentru a rămâne singurul stăpân în Europa, Anglia urmând să fie supusă mai târziu, eventual printr-un compromis; de aceea vroia să rezolve mai întâi „problemele” în Balcani, spre a avea spatele asigurat.
În urma unor schimburi de note diplomatice între București-Budapesta și București-Sofia, s-a hotărât deschiderea discuțiilor: la Turnu Severin cu Ungaria și la Craiova cu Bulgaria. Tratativele de la Turnu Severin, deschise la 16 august, au fost ca un dialog al surzilor: ungurii pretindeau aproximativ 69.000 km2 cu aproximativ 3.900.000 locuitori, din care peste 2.200.000 români; românii, prin ardeleanul Valer Pop, acceptau numai un schimb complet de populație și ulterior o rectificare teritorială în Crișana, pentru a asigura populației strămutate un spațiu necesar. În lipsă de consens, tratativele au fost rupte la 24 august, iritând Axa.
Tratativele de la Craiova, începute la 19 august, au fost mai „conciliante”, românii susținând principiul etnic, schimbul de populație, cu rectificarea frontierei în sudul Dobrogei, cu păstrarea Silistrei și Balcicului; tratativele s-au prelungit, în intenția României de a obține o „soluționare” mai bună a „problemei” Transilvaniei, dar, după Dictatul de la Viena, n-a mai avut ce face și a semnat, la 7 septembrie, Tratatul de la Craiova, cedând Cadrilaterul în întregime, la solicitarea Axei.
Comentarii