Proorocia Domnului despre nimicirea celei de-a doua biserici a Legii celei Vechi
Una dintre ultimele proorocii ale Mîntuitorului Hristos este aceea privitoare la biserica Legii celei Vechi, zisul „templu al lui Solomon”, proorocie care zice așa:
„Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe prooroci și-i ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de cîte ori am voit să-i adun pe fii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit! Iată casa voastră vi se lasă pustie, căci vă zic vouă: De acum nu Mă veți mai vedea pînă cînd nu veți zice: Binecuvîntat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 23:37-39).
Stihuri pe marginea cărora Sfnțitul Teofilact al Bulgariei (veacul al 10-lea) zice așa:
„De două ori rostește Domnul numele Ierusalimului, chemîndu-l cu durere și cu milă. Căci grăiește ca și către o femeie iubită cu înfocare, dar care l-a defăimat pe cel care a iubit-o, vrînd să aducă asupră-i chinul. Și Hristos învinuiește Ierusalimul ca pe un ucigaș, zicîndu-i că, de multe ori vrînd El să-l miluiască, acesta nu a vrut. Ci – supunîndu-se mai vîrtos diavolului, care îl risipește și îl depărtează pe el de la Adevărul ce are puterea de a uni – nu L-a primit pe Însuși Domnul, Cel care îl adună. Căci nimic nu risipește și nu desparte mai mult de Dumnezeu decît păcatul, după cum nimic nu adună către Dumnezeu decît buna cunoștință. Și, arătîndu-Și dragostea, pune înaintea lor pilda păsării și zice mai apoi: De aceea, pentru că nu Mă voiți, las casa voastră pustie. De aici, să înțelegem că pentru noi locuiește Dumnezeu în biserică, iar cînd noi sîntem deznădăjduiți, atunci și bisericile sînt părăsite de Dînsul.
De acum, nu Mă veți mai vedea pînă la a doua venire! – zice Domnul, căci atunci chiar fără voie se vor închina Lui și vor zice: «Bine este cuvîntat Cel ce vine întru numele Domnului!» Iar «de acum» înseamnă «după ce Mă veți răstigni», iar nu ceasul acela în care vorbea. Căci Iudeii L-au mai văzut după aceea de multe ori, dar după ce L-au răstignit nu L-au mai văzut, nici nu-L vor mai vedea pînă la venirea Sa de a doua” (în tîlcuirea evangheliei după Matei).
„«Iată se lasă casa voastră pustie!» – zice și Sfîntul Ioan Hrisostomul – adică «lipsită de ajutorul Meu». Deci Hristos a fost acela Care și mai înainte era în fruntea Ierusalimitenilor: El i-a ținut, El le-a purtat de grijă; deci Hristos a fost Acela care i-a învățat totdeauna. Acum le pune înaintea ochilor o pedeapsă de care s-au temut totdeauna nespus de mult, iar pedeapsa aceasta este pieirea desăvîrșită a statului iudeu” (în omiliile la Matei).
Și Matei urmează:
„Și, ieșind din biserică, Iisus S-a dus și s-au apropiat de El ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile bisericii. Iar El, răspunzînd, le-a zis: «Vedeți toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu se risipească»” (Matei 24:1, 2).
„Ieșind din biserică – zice Sfințitul Teofilact – a arătat că va pleca de la Iudei. Și, precum a zis că: «se va lăsa casa voastră pustie» (Matei 23:38), așa și face cu adevărat. Și le spune dinainte ucenicilor despre dărîmarea bisericii, pentru că-i vedea pe ei cugetînd cele pămîntești, uimindu-se de frumusețea zidurilor și parcă întristîndu-se că se va lăsa pustie o zidire atît de minunată. Și-i îndepărtează pe ei spre a nu se pironi la cele pămîntești și-i trimite la Ierusalimul cel ceresc, zicînd că aici (în Ierusalimul cel de jos) nu va rămîne piatră peste piatră. Iar prin zicerea «nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu se risipească», Domnul face înainte-vestirea dărîmării Ierusalimului, lucru care mai apoi s-a și împlinit” (la fel). „Și zic unii că au rămas multe rămășițe din vechea cetate a Ierusalimului și așa se ispitesc să-L arate mincinospe Hristos, dar nu este așa. Căci – măcar de ar fi și rămas oarecare rămășițe, lucru care nu este adevărat – însă pînă la sfîrșitul cel de obște nu va rămîne piatră pe piatră. Însă istoriile spun că împăratul Adrian a pus să fe dărîmate cu totul cetatea și biserica chiar din temelii, iar apoi să fe arat locul, încît și aceasta s-a plinit, că nici piatră pe piatră n-a rămas” (Sfnțitul Teoflact, în tîlcuirea la Marcu).
Și – tîlcuind același loc de la Luca – același Teofilact zice: „Cu cuviință proorocește acum Domnul pentru Ierusalim, fiindcă era aproape de a Se răstigni degrabă, ca să le avem și pe acestea spre mare dovedire cum că El este Dumnezeu adevărat. Drept aceea – lăudînd oarecare zidirile bisericii și podoabele (și socotesc că ziceau despre lucrurile acelea strunjite și săpate, precum finicii și serafimii, căci pe acestea poate le numeau «podoabe») – Domnul nu poartă grijă de nici una din acestea, ci spune mai înainte risipirea lor. Iar ei au socotit că El zice pentru sfîrșitul cel de obște, măcar că zicea pentru robia Ierusalimului ce s-a făcut de către Romani” (în tîlcuirea la Luca).
Așa a fost! Căci Romanii asediază și nimicesc Ierusalimul prin Titus1, la anul 70 după nașterea Domnului Hristos. Atunci, biserica Iudeilor a fost dărîmată, sinedriul s-a desfințat, preoții au fost uciși și slujirea Legii Vechi a încetat.2 Căci, într-adevăr, ce rost ar mai fi avut slujirea acesteia, de vreme ce Însuși Dumnezeu-Cuvîntul, Cel care o așezase prin Moisi, Se întrupase și întemeiase Așezămîntul cel nou și Biserica cea nouă a credincioșilor Săi? Apoi, în anul 132, Ierusalimul a fost asediat și nimicit din nou de către Romani, sub împăratul Adrian.
Pentru a înțelege că biserica cea veche și rînduielile ei au avut întemeiere și rost doar pînă la întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, să ne amintim istoria zisului „templu”3 din Ierusalim.
Biserica lui Solomon
Solomon a fost al patrulea fiu al lui David, din femeia lui Urie, Vatșeva; ultimul împărat al statului unitar evreiesc, între 970-930. Din insuflare dumnezeiască, el zidește casa lui Dumnezeu dorită de tatăl său David, care fusese împiedicat să o ridice el însuși, fiindcă era om războinic și vărsase mult sînge.
Și după aceasta însă, Iudeii au urmat obiceiului lor de a-L lăsa deoparte pe Dumnezeul cel adevărat și a se închina dumnezeilor cei mincinoși ai păgînilor, precum făcuseră și înainte. Dacă citim cărțile Cronicilor și ale Împăraților, vedem că toată istoria norodului ales de Dumnezeu Lui-Și a fost o luptă pentru păstrarea Legii date de Dumnezeu prin Moisi, pe care Israil a lăsat-o în nenumărate rînduri, primind rătăcirea închinării la idolii neamurilor vecine, adică la fețele înșelătoare ale satanei și ale dracilor lui. Astfel, Evreii și-au făcut în pustie idol încornorat, urmînd pilda Egiptenilor ce se închinau la boul Apis. Tot așa, împăratul Ahav (cel care l-a prigonit pe Ilie) a făcut hatîr socrului său Ioval, împăratul Tirilor și al Sidonienilor, și a ridicat capiște zeului Baal și prooroci ai acestuia, în Samaria. Însuși Solomon a îngăduit ridicarea de capiști idolești, făcînd hatîr numeroaselor sale femei păgîne. Din vreme în vreme, se ridica în Israil cîte un bărbat iubitor de Dumnezeu – preot, împărat sau prooroc – care dărîma capiștile și aducea norodul la dreapta credință. Așa a fost chiar Moisi, așa Fineas, așa marele prooroc Ilie; așa a fost Iezechia, apoi Ezdra, Neemia, și toți ceilalți conducători evlavioși, prin care neamul lui Israil s-a întors la Dumnezeu și s-a izbăvit de la desăvîrșita nimicire. Așa au fost, în timpul lui Antioh Epifanie, Macaveii. Oricum, pentru fărădelegile norodului și ale împăraților, Dumnezeul a toată lumea i-a pedepsit pe Iudei prin împăratul Babilonian Navuhodonosor, care a dus norodul lui Israil în robia de 70 de ani. În 597, Navuhodonosor a cucerit Ierusalimul și l-a strămutat pe împăratul Ioiachim împreună cu curtea sa, cu meșteșugarii și cu ostașii. Urmașul acestuia, Sedechia, se răzvrătește, și în 587 Ierusalimul e iarăși cucerit și jefuit, biserica lui Solomon e dărîmată și sînt strămutați alți Iudei. Apoi, în 582, urmează o nouă strămutare, după răscoala în care a fost ucis guvernatorul Godolia. Astfel, s-au împlinit cele proorocite încă de David, care zice:
„Tu ai lepădat, și ai defăimat, zăbovit-ai pe unsul Tău, surpat-ai așezămîntul robului Tău, spurcat-ai în pămînt sfnțenia lui. Surpat-ai toate gardurile lui, pus-ai tăriilor lui frică. Jefuitu-l-au pe el toți cei ce treceau pe cale, făcutu-s-a ocară vecinilor săi. Înălțat-ai dreapta celor ce îl necăjesc pe dînsul, veselit-ai pe toți vrăjmașii lui. Întors-ai ajutorul sabiei lui, și nu l-ai apărat pe el în război. Stricatu-l-ai din curățenia lui” (Psalmul 88:38-44).
Stihuri pe care Fericitul Teodorit al Chirului le tîlcuiește așa: „«Iar Tu ai lepădat, și ai defăimat, zăbovit-ai pe unsul Tău, surpat-ai așezămîntul robului Tău,» Iar Tu […] i-ai lepădat pe strănepoții lui David, și i-ai arătat netrebnici, și în robie i-ai vîndut, și împărăția acestuia (a lui David) ai încetat-o și tocmelile făcute cu robul Tău le-ai risipit. Căci «uns» îl numește aici pe împărat, și doi strănepoți ai lui David s-au dus robiți: Iehonia și Sedechia, la aceștia încetînd împărăția lui David. Căci Zorobabel, cel ce a stăpînit după întoarcerea din robie, era demagog (adică povățuitor de norod), iar nu împărat.
«spurcat-ai în pămînt sfințenia lui.» «Sfințenie» numește biserica pe care voia să o zidească David, dar a zidit-o Solomon, după David. Aceasta zice că s-a spurcat de năvălirea Babilonienilor și s-a făcut asemenea cu iarba ce înflorește: căci, după ce s-a surpat, s-a prefăcut în țărînă.
«Surpat-ai toate gardurile lui» De toată întemeierea l-ai dezgolit pe dînsul.
«pus-ai tăriilor lui frică.» Pentru că, bizuindu-se pe ogrăzile cetăților de demult, a căzut din bizuire și este înfășurat cu frica.
«Jefuitu-l-au pe el toți cei ce treceau pe cale,» Moavitenii, și Amonitenii, cei de altă seminție, Idumeii și Sirienii, Asirienii, Babilonienii.
«făcutu-s-a ocară vecinilor săi.» De rîs și de ocară s-au făcut vecinilor de prin prejurul hotarului lor.
«Înălțat-ai dreapta celor ce îl necăjesc pe dînsul,» Pe neprietenii lui i-ai arătat mai tari decît dînsul.
«veselit-ai pe toți vrăjmașii lui.» L-ai făcut de batjocură vrăjmașilor lui.
«Întors-ai ajutorul sabiei lui, și nu l-ai apărat pe el în război.» Netrebnice i s-au făcut lui armele după ce s-a dezgolit de a Ta purtare de grijă.
«Stricatu-l-ai din curățenia lui,» Iar Simmah, așa: «Încetat-ai curățirea lui.» Căci nu poate să se mai curățească cu stropirile împrejur, robit find și petrecînd departe de biserica Ta” (în tîlcuirea psalmilor).
A doua biserică
Puțini dintre cei robiți în Babilon aveau să se întoarcă la Ierusalim, mai întîi cu Zorobabel și apoi cu Ezdra. Cel dintîi era un prinț Iudeu născut în Babilon, primul între cele 12 călăuze care au adus la Ierusalim o caravană de strămutați, între 538 și 522. Împreună cu Marele Preot Iosua reia lucrările (începute de Șesbazar în 537) pentru refacerea Bisericii, care se deschide în 515 (vezi 1 Ezdra, 2:1, 3:2,8, 4:2,3, 5:2). Iar Ezdra a fost preotul și cărturarul care i-a învățat din nou Legea pe fiii lui Israil întorși la Ierusalim, căci aceștia o uitaseră și se povățuiau după eresuri păgînești.
Dar Iudeii nu s-au înțelepțit nici după acea cumplită bătaie dumnezeiască a robiei babiloniene, ci fărădelegile lor au urmat mai departe, pînă la cea din urmă, adică pînă la uciderea Domnului, Care pentru ei Se întrupase înainte de toate. De ce au făcut aceasta? Pentru că nu doreau schimbarea lumii acesteia căzute din pricina păcatului, pentru că nu doreau petrecerea în împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu. De ce? Pentru că se temeau de judecata obștească de la sfîrșitul veacului. De ce? Pentru că își doreau stăpînirea întregului pămînt. Și cei mai mulți dintre ei au urmat să judece așa și după înălțarea Domnului și întemeierea Bisericii Sale. Iar răsplata binemeritată a fost nimicirea desăvîrșită de către Romani a Ierusalimului și a bisericii rezidite a lui Solomon, împreună cu robirea tuturor Iudeilor, după cum am spus.
Întîiul neam ales și Antihristul
Deși L-au avut de la bun început ca povățuitor pe Însuși Dumnezeu, în chip nemijlocit, Iudeii au dorit dintotdeauna să fie povățuiți nu de Dumnezeu, și cu atît mai puțin de Dumnezeu-Omul Hristos, ci de un om-dumnezeu, de un împărat pămîntesc atot-puternic, sub al cărui sceptru ei ar urma să întemeieze (și, mai tîrziu, să reîntemeieze) o împărăție pămîntească a lui David și să stăpînească lumea. De aceea „L-au ucis [pe Hristos-Dumnezeu] din mînie și dezamăgire, căci El propovăduia ca să audă toți: «Împărăția Mea nu e din lumea aceasta!» (Ioan 18:36). Hristos nu S-a învoit să fe împărat pămîntesc, cum ar fi vrut Satana (Matei 4:8-9)4 și cum ar fi vrut Iudeii. Aceasta era destul ca să umple inima lor de ură și mîinile lor de unelte ucigătoare. De atunci, ei îl așteaptă pe «Mesia» al lor, așadar un împărat a toată lumea, care este însuși Antihrist [cel mare], căruia îi pregătesc drumul. […] Din clipa în care Evreii, care-L așteptau pe Mesia, L-au răstignit pe Dumnezeu-Omul Hristos, a început numărătoarea inversă pentru venirea lui Antihrist” (DIM).5 Și cine este el? Este acela despre care Hristos a spus: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi” (Ioan 5:43).6
Totodată, Antihristul este „hristosul” așteptat și de noul „Creștinism” hiliast (sau „milenarist”, erezie iudaică despre care vom vorbi mai jos). Acesta e cel în care Iudeii și toți cei lepădați de la credință (dar și păgînii) își pun nădejdea că va împărăți în această lume „o mie de ani”, făcînd din acest pămînt al patimilor, al suferinței și al fărădelegii, stăpînit de diavolul7, un „rai” în care toți să poată trăi în păcat mai departe, netemători de marea judecată ce va fi, la care nimeni nu vrea să se înfățișeze (și pe bună dreptate, conștiința spunînd fiecăruia că va fi osîndit).
Și cine va fi Antihristul cel mare? Un Evreu din neamul lui Dan8, pe care Evreii îl vor încorona ca împărat a toată lumea într-o nouă „biserică a lui Solomon” din Ierusalim, după cum arată Pavel: „(…) potrivnicul9, care se va înălța mai presus de tot ce se zice sau se cinstește ca Dumnezeu, încît să șadă el în biserica lui Dumnezeu10 ca Dumnezeu, arătîndu-se pe sine-și că este Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).
Și cînd va fi aceasta? Atunci cînd se va împlini proorocia de la Luca: „Și [Iudeii] vor cădea de ascuțișul sabiei, și vor fi duși robi în toate «neamurile», pînă ce se vor împlini vremurile «neamurilor»11” (Luca 21:24). Ei bine, a trecut aproape o jumătate de veac de cînd s-au împlinit vremurile „neamurilor”, adică stăpînirea lumii (deci și a Palestinei) de către ne-Evrei, precum și robia și surghiunirea Evreilor de către aceia! Fiindcă, pe 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluția întemeierii unui stat evreiesc independent în Palestina. Și asta cînd? La vremea proorocită de către sfinții lui Dumnezeu. Căci să citim ce zicea Sfîntul Andrei cel Nebun pentru Hristos încă în urmă cu o mie de ani:
„Sfîrșitul lumii find aproape, după împlinirea vremurilor tuturor «neamurilor» care au împărățit la rîndul lor în osebite vremuri, va ridica Dumnezeu și sceptrul Israiliților, ca să împărățească prin Antihrist în al șaptelea veac spre al optulea, pentru care a mărturisit Proorocul Isaia, zicînd că va ridica Dumnezeu semn pentru plinirea «neamurilor», care au stăpînit oile cele risipite ale lui Israil printre neamuri, și va aduna Israilul cel risipit în sfînta cetate a Ierusalimului. Și va fi atunci Israil ca și cînd a ieșit din Egipt, precum mărturisește și Sfîntul Apostol Pavel, care zice: «Cînd se vor împlini vremurile «neamurilor», atunci se va mîntui tot Israilul» (Evrei 11:26). Așadar, îi va aduna pe toți în cetatea Ierusalimului, pe care o va da lor, ca să nu mai zică: «Dacă ar fi voit Dumnezeu să ne miluiască pe noi, ne-ar fi dat iarăși locurile noastre, și era să credem în Hristos.»” Deci Dumnezeu a îngăduit întoarcerea Iudeilor la Ierusalim ca să se arate că și așa puțini vor crede într-Însul, acea «rămășiță» de care era vorba în tîlcuire. Sau – cum zice Dimitriu Scartsiuni – „Dumnezeu a lăsat ca să vină Antihrist pentru nepocăința lepădării de credință a oamenilor. Deoarece Antihrist «în cei pierduți se întărește» (Sfîntul Ioan Gură de Aur), așadar în necredincioșii nepocăiți. Acești împietriți la inimă – fie că vine, fie că nu vine Antihrist – nu vor să creadă în Hristos și să se mîntuiască, fiindcă nu au dragoste.
Amăgitorul va veni ca să vădească necredința și nepocăința celor care-L tăgăduiesc pe Hristos. Dar în primul rînd îi va stăpîni pe Iudeii care au întrecut în necredință toate neamurile. Aceștia, care continuă să-L răstignească pe Iisus, pregătesc calea și tronul lui Antihrist. Cinstea pe care Iudeii i-o vor da lui Antihrist va constitui «plata nerecunoștinței acestora» (Sfîntul Ioan Gură de Aur), fiindcă au cinstit minciuna în locul Adevărului, întunericul în locul Luminii, pe Antihrist, iar nu pe Hristos” (DIM).
Templul Iudeilor celor necredincioși de la Ierusalim
Același Dimitriu Scartsiuni urmează: „Înființarea statului evreu e un fapt nemaivăzut și arată să s-au împlinit vremurile «neamurilor»” (DIM). Și: „Era cu neputință ca să se arate Antihrist înainte de a se retrage puterea care stăpînea pămîntul lui Israil și înaintea celui care-l oprea, așadar pînă ce purtătorul puterii nu părăsea Ierusalimul. Din 1948 însă, Evreii au înființat statul Israil, pe pămîntul străbun, și cel care stăpînea a eliberat Ierusalimul. Teritoriul este liber13 și nu numai liber, ci este pregătit intens de Evrei, care-l așteaptă cu nerăbdare pe Antihrist. Ba mai mult, au adunat materiale pentru reconstruirea templului, încît să așeze pe «cel fără de lege» în mijlocul lui. Pentru aceasta și învingătorul războiului de 6 zile împotriva Palestinienilor, din 1967, arhirabinul armatei israeliene, Shlomo Goren, a spus: «Am pus stăpînire pe cetatea lui Dumnezeu, intrăm în epoca mesianică a poporului evreu și făgăduiesc lumii creștine că vom avea grijă să facem ceea ce sîntem datori»” (DIM).
Într-adevăr, se zice că, încă din anii ‘70 ai veacului trecut, în Statele Unite s-au tăiat blocurile de piatră pentru rezidirea templului. Nu știm dacă zvonurile acestea sînt adevărate, dar în 1982, în timpul luptelor din Liban, armata israeliană a pus mîna pe o mare cantitate de lemn din vestitul cedru libanez, pe care l-a pus la păstrare pentru construcția celei de a treia biserici evreiești. Apoi, în 1998, o grupare numită „Te Temple Mount Faithful”, urmărea să așeze piatra de întemeiere a templului, un bloc de marmură de 4,6 tone, pe locul unde se crede că ar fi fost biserica lui Solomon. De asemenea, Te Temple Institute a început să lucreze vasele de slujbă și veșmintele arhierești și preoțești.
Note
1 Titus Flavius Vespasianus, împărat Roman între anii 79-81. Fiul și urmașul tatălui său cu același nume. În vremea domniei tatălui său, a condus armata romană care a nimicit Ierusalimul.
2 Precum mărturisește Iosif Flaviu-Iudeul, în Istoria războiului Iudeilor împotriva Romanilor.
3Temple au avut păgînii cei vechi; Solomon a zidit la Ierusalim biserica lui Dumnezeu.
4 „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și I-a zis Lui: «Acestea toate ți le voi da ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie.»”
5 Dimitriu Scartsiuni, Profeții despre Antihrist, Atena, 1991
6 Trebuie amintit că, pînă la pogorîrea Sfîntului Duh, înșiși ucenicii L-au asemuit pe Hristos cu Antihristul, întrebîndu-L: „Doamne, oare în anul acesta vei așeza Tu la loc împărăția lui Israil?” (Faptele Apostolilor 1:6). Loc pe care Teoflact, în urma Hrisostomului, îl tîlcuiește așa:
„[Ucenicii] doreau să se izbăvească de cele grele, nevoind să se arunce iarăși întru cele mai de pe urmă primejdii. Și nu L-au întrebat cînd, ci: «Oare în anul acesta vei așeza împărăția lui Israil?», adică: Acum? – așa de mult doreau ziua aceea. Iar mie mi se pare că nici atunci nu înțelegeau încă arătat ce împărăție era aceea, căci încă nu îi învățase Duhul. Și nu au zis: Cînd va fi? – ci: Oare o vei așeza? - ca și cum ar fi fost căzută.” Căci, într-adevăr, Israiliții erau de multă vreme sub stăpînirea romană, pe care chiar au încercat să o înlăture, pînă cînd Vespasian i-a nimicit cu desăvîrșire.
7 „«stăpînitorul lumii acesteia» (Ioan 14:30) – adică diavolul. Dar «stăpînitor al lumii» să-l înțelegi pe el nu al zidirii, ci al norodului celui fără de socoteală, care cugetă cele ale lumii. Fiindcă [diavolul] nu stăpînește cerul și pămîntul, căci pe toate le-ar fi răsturnat și le-ar fi tulburat, ci pe cei ce singuri se dau lui. Pentru aceasta se numește și «stăpînitor al întunericului», iar prin «întuneric» să înțelegi lucrurile cele rele” (Sfințitul Teofilact, în tîlcuirea la Ioan).
8 Precum zice Sfîntul Andrei al Neochesariei în tîlcuirea la Cartea Apocalipsei.
9 „Dar cine este acesta? Oare Satana? Ba! – ci este un om care va fi îmbrăcat cu toată lucrarea Satanei” (Sfințitul Teofilact). Iar Teodorit zice așa: „L-a numit «omul păcatului» findcă va fi om cu frea, primind însă întru sine toată lucrarea diavolului.” Și, mai jos, zice: „Căci vrăjmașul diavol va urmări firea oamenilor, adică înomenirea Mîntuitorului nostru Dumnezeu. Și, precum Mîntuitorul a lucrat mîntuirea noastră luînd firea omenească, tot așa acela, alegînd un om puternic va primi toată lucrarea lui, prin acela se va ispiti să-i amăgească pe toți oamenii, numindu-se pe sine «Hristos» și «Dumnezeu» și vădind minciuna celor ce se numesc «dumnezei», minciună pe care el o întărea în vremile trecute.”
10 În tîlcuirea la Cartea Apocalipsei, Sfîntul Andrei zice că aceasta e ori biserica refăcută a lui Solomon, ori aceea Ortodoxă din Ierusalim. Cele două păreri nu se împotrivesc însă una alteia, fiindcă la vremea aceea atît biserica (mincinoasă a) Legii celei Vechi, cît și aceea a Noului Testament (adică Ortodoxă, dar căzută de la dreapta-credință), împreună cu toate celelalte eresuri vor fi părți ale marii Biserici ecumeniste unite. Să ne amintim că așa zișii Iudeo-Creștini, cei ce recunosc că Iisus a fost Hristosul și că au greșit ucigîndu-L, spun deschis că Îl așteaptă (și în locul Lui Îl vor primi pe Antihristul) întru a doua venire pentru a împărăți cei o mie de ani pe pămînt, fiind și arhiereu al Bisericii celei vechi.
Iar Teodorit zice așa: „«Locaș al lui Dumnezeu» a numit toate bisericile, întru care [Antihristul] va răpi șederea înainte [«arhieria» (cine aude, acela să priceapă!)], ispitindu-se a se arăta pe sine-și Dumnezeu.” „Și dumnezeiescul Daniil a spus dinainte acestea: «Și nu va lua aminte la dumnezeii părinților lui […] și nu va băga în seamă nici un alt dumnezeu, căci el se va ridica deasupra tuturor» (Daniil 11:37), în loc de: «se va numi pe sine «dumnezeu tare»” (Sfîntul Nicodim Aghioritul, în subînsemnările tîlcuirii epistolelor lui Pavel).
În legătură cu aceasta, iată ce zice și părintele Serafim Rose: „După Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție, istoria lumii va culmina cu o figură «hristică», adică Mesia cel mincinos sau Antihristul. El va fi «Creștin» în sensul că întreaga funcție și chiar ființa lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L imita în toate privințele. Căci el nu numai că va fi dușmanul cel mai mare al lui Hristos, ci, în scopul de a-i înșela pe Creștini, va lua trăsăturile lui Hristos, venit a doua oară pe pămînt ca să conducă lumea din biserica Iudeilor reconstruită din Ierusalim” (Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, Chișinău, 1995).
11 Adică ale ne-Evreilor, după cum îi numește Scriptura.
12 „Tot Israilul” însemnează aici: „toți Israilitenii cei vrednici, care vor ajunge să creadă întru Iisus Hristos-Dumnezeu pînă la sfîrșitul veacului”.
13 Cu toată împotrivirea Ismailitenilor Arabi, care nu încetează lupta. Despre aceasta, vom vorbi și mai departe.
Comentarii