…Iară Irod Împărat,
Cana Galileei…
Auzind s’a supărat,
Cana Galileei…
…Când s’a născut Mântuitorul, în Roma stăpânea Octavian, — iar în Iudea Irod. Perechea era bună. Un aventurier crud și criminal, stăpânul. Un monstru perfid, vasalul.
Rareori istoria a avut să înregistreze orori mai insultătoare ale umanității. Un pripășit îndrăzneț și lipsit de scrupule, Irod era un Idumeu. Cu Iudeea nu avea nimic comun. Uzurpase domnia foștilor lui stăpâni din neamul Asmoneilor. Graetz, care obișnuește să se documenteze, ni-l înfățișează condamnând la moarte pe Hircan, ultimul domnitor din familia învinsă, și pe nepotul acestuia, Aristobul, căruia totuș, maică-sa Alexandra, o femeie îndrăzneață și întreprinzătoare, isbutise să-i câștige protecția lui August și a Cleopatrei. Se însoară cu Mariamne, sora lui Aristobul, ca să-și legitimeze tronul; dar sfârșește prin a o trimite la moarte. Tocmește un istoric, pe Nikolaus din Damasc, să-i facă o genealogie… babilonială; și e tot neliniștit. Domnia nu-i e sigură; peste tot nu vede decât primejdii, spioni, asasini plătiți. Archelaus, ultimul născul al Mariamnei e și el executat. Zadarnic. Ori ce pretendent îl făcea să tremure.
Superstițios și credul, terorizat de propriile lui crime și de grija păstrării unui tron care nu-i aparținea, — așa l’au găsit cei trei crai dela răsărit, cari veneau să-i anunțe nașterea unui nou rege în Iudea.
Să ne mirăm că, atunci când Magii nu s’au mai întors ca să-i spună unde e noul rege, el dă ordin să fie sugrumați toți copiii Betleemului? Câți au murit, nu se știe. Apocalipsa lui Ioan vorbește de patruzeci și patru de mii. Flavius Iosephus, tace. Dacă ar fi să credem pe Macrobius, în măcel a pierit și unul din fiii lui Irod. Pedeapsă dumnezeiască, sau perversitate bestială?…
Biserica sărbătorește pe acești prunci, mai mici de doi ani, prima răscumpărare a turburătorului noroc de a ne fi venit Mântuitorul. Cunosc un vechiu imn latin de o înduioșetoare frăgezime:
Innocentes pro Christos
infantes occisi sunt…
Prunci nevinovați fură uciși pentru Christos; asasinați în vârsta laptelui, de un rege criminal, ci urmează Mielușelului, el însuș fără pată. Salut, flori ale martirilor, pe cari în chiar pragul lumei urmăritorii lui Christos vă smulseră, precum furtuna rozele înmugurite. Voi cele dintâi victime pentru Christos, turmă fragedă a jertfiților, la picioarele altarului, bieți copilași, vă jucați cu palmele și cununile voastre.
Aram sub ipsam simplices
Palma et coronis luditis…
Este una din cele mai emoționante și mai semnificative prăznuiri. A Copilul Sfânt, născut în ieslea simplă a Betleemului, căruia i se închină boul și asinul, păstorii și cei trei Magi ai răsăritului; stăpânul cerului și al pământului căruia îi pregătim în sufletele noastre „pat de flori” pentru a se sălășlui întru noi, spre mântuirea noastră! Desigur, asta e Crăciunul. Dar bucuria mântuirii nu e singură; și e atât de cutremurătoare, că nu o putem suporta cu inima liniștită. Ori ce bucurie se clădește pe o jertfă. Ca și bucuria veștii bune a nașterii Domnului, pentru care omenirea a plătit birul câtorva mii de prunci gâtuiți. Care este jertfa noastră?…
Pedeapsa — o știm: Patru ani dela nașterea Domnului, Irod murea: îi putrezise carnea; viermii îi sfârtecau de viu trupul; îl frigeau picioarele; răsuflarea îi mirosea a stârv. Avea oroare de el însuși – și se omorî singur, nemai putând îndura chinuri oribile. Grozavă pedeapsă, de sigur, pe care cărțile noastre obicinuite nu ne-o țin la îndemână. Irod dispare pentru noi odată cu porunca pentru uciderea copiilor de sân. Noi uităm însă a ne aminti și valul nesfârșit de sânge și de lapte care a curs ca o răzbunare a Râului, cătră care omenirea trebuia să expieze norocul Mântuitorului înfăptuit, — și groaznica moarte a lui Irod, unealtă perversă a celui rău.
Să ni le aducem aminte astăzi, în această zi mare, ca o conștiință a jertfelor pe cari le datorăm, — pentru răscumpărarea isbăvirii noastre. Căci toate bucuriile fără reculegere — nu rezistă colțului vremii.
Sâmbătă 25 Dec. 1926.
Comentarii