Preambul – cum s-au întâmplat lucrurile până în data de 13 iunie 1990
În anul 1987 am fost admis la Facultatea de Filologie București. Încă din primul an, am format un grup, nucleul fiind de 7 studenți: Marian Munteanu, Teodor Mitu, Mircea Gherbovăț, Mihai Gheorghiu, Florin Stuparu, Gabriel Hanganu și eu. Am înființat „Cercul de Folclor" în Universitatea București în 1988 având ca scop cunoașterea valorilor tradiționale românești. Unul din profesori Ion Coja, în 1988 ne-a propus să plimbăm un bătrân periodic în Cișmigiu. Cinci colegi, din acest grup mai puțin Florin Stuparu și Gabriel Hanganu nu au participat la aceste plimbări. Inițial nu am știut despre cine este vorba, iar când am aflat și ulterior cunoscut pe cel fiind Petre Țuțea. Am fost fascinați și foarte interesați de întâlnirile cu el. În perioada următoare am realizat că Petre Țuțea era în atenția Securității atât datorită opiniilor sale dar și datorită trecutului. Acest fapt deci s-a confirmat în vara anului 1989 când eu, cu Mircea Gherbovăț și Mihai Gheorghiu am fost anchetați de Miliție la etajul 6 al sediului Miliției de pe strada Eforie. Aceștia ne-au anchetat pe motiv că împreună cu Petre Țuțea eram un "Cuib de Legionari". Am fost foarte surprinși că Marian Munteanu nu a fost nici citat, nici anchetat odată cu noi.
Eu am fost citat de 3 ori și anchetat de 2 ori. Ultima dată la sfatul prof. Ion Coja. Nu ne-am mai prezentat. Știu că în perioada respectivă Petre Țuțea era vizitat de mai multe personalități cum ar fi: Aurel Dragoș Munteanu, Adrian Păunescu. În discuțiile ulterioare pe care le-am avut cu Marian Munteanu, noi nu am găsit vreo explicație pentru care nu a fost și el anchetat, însă și el a fost mirat. Încă înainte de 1989 grupul de studenți din care făceam parte a luat hotărârea înființării unui partid politic - Partidul Național Popular - cu orientare tradiționalist naționalistă. Inițiativa înființării acestui partid i-a aparținut lui Marian Munteanu care vorbea despre iminenta cădere a regimului comunist. Cu toate că acest partid nu a fost înființat, eram pregătiți pentru înființarea unei astfel de organizații, fapt ce explică înființarea Ligii Studenților din Universitatea București la sfârșitul lui decembrie 1989, ca primă organizație constituită legal. Evenimentele Revoluției din 1989 m-au surprins la Târgu-Ocna unde mă aflam în perioada de vacanță. În 23/24.12.1989 am venit singur în București și am rămas la domiciliul mamei lui Marian Munteanu, din Drumul Taberei. Împreună cu Marian Munteanu am luat hotărârea să ne instalăm efectiv în sediul Universității, încă din 24.12.1989, începând să adunăm și să organizăm studenții. Rețin că armata ne-a pus la dispoziție armament și muniție pentru a apăra acest sediu de teroriști. Aflasem și, în unele cazuri, știam înainte de revoluție, de personalitățile politice care se instalaseră la putere. Eram convinși că toți cei ce ocupaseră posturile de conducere, făcuseră parte din nomenclatura PCR.
Am fost stupefiați de discursul lui Ion Iliescu, în care acesta îl acuza pe Nicolae Ceaușescu că a întinat idealurile comuniste, lăsând să se înțeleagă că în perioada următoare vom avea un comunism autentic. În 27.12.1989 am reușit să organizăm studenții din București și am participat cu un număr de 200 de susținători la o demonstrație în Piața Palatului unde era Comitetul Central al PCR. Aici am scandat „Iliescu afară! /Regele în țară!" și opinia noastră era că revenirea regelui în țară ar fi o garanție pentru viitorul anticomunist în România. Demonstrația respectivă nu a fost mediatizată și nici noi nu am avut posibilitatea de fixare foto sau video. În perioada desfășurării demonstrației Ion Iliescu, personal a făcut apel la televiziune ca populația să nu se deplaseze în Piața Palatului întrucât este o diversiune și se trage. De fapt, mesajul său urmărea să nu crească numărul manifestanților în acea zonă. Știrea a fost reluată de mai multe ori de TVR. Aspectele sesizate de noi cu privire la liderii instalați în fruntea țării au început să fie cunoscute de o parte a populației, dar în special de foștii revoluționari care căutau să se organizeze în asociații. În acest sens asociațiile de revoluționari au început să organizeze mitinguri și marșuri de protest împotriva puterii, dar și cu scopul de a prezenta adevărul despre Revoluția română, în sensul că se milita pentru aflarea celor care au tras după 22 decembrie 1989. În acest context s-au realizat conexiuni între liderii revoluționarilor și Liga Studenților, în special pentru că primii își doreau participarea noastră alături de ei la aceste manifestații. Noi, prin cei pe care îi puteam aduce în stradă, dădeam o altă imagine, mai bună acțiunilor respective.
Astfel, am fost de față la mai multe discuții între liderii revoluționarilor - Dumitru Dincă, Teodor Mărieș, Nanciu, ș.a. - cu Marian Munteanu, în care se stabilea modul de participare al studenților la acțiunile civice. Tot în aceeași perioadă au luat ființă în mediul studențesc Sindicatul Studenților de la Medicină (SSM), care avea aceeași orientare și colaboram cu ei. Cu toate acestea aveam și noi reprezentare în I. M. F., prin Liga Studenților din Politehnică ca urmaș a organizației U. A. S. C. R. Aceasta era în totalitate deservit puterii, și condus de Zugravu. Cu acest sindicat nu am avut nici un fel de relații de colaborare, ci din contră. În 12 ianuarie 1990 împreună cu un grup mic de studenți sau colegi, am participat la demonstrația ce a avut loc în Piața Victoriei. Cu toate că ne aflam departe de Palatul Victoria i-am văzut pe Dumitru Mazilu și Ion Iliescu, urcând pe TAB. Rețin că, solicitările demonstranților erau: scoaterea Partidului Comunist în afara legii, reintroducerea pedepsei cu moartea și neparticiparea FSN la următoarele alegeri. Ion Iliescu a afirmat că, el nu va face politică, va gestiona și va fi garantul tranziției până la primele alegeri libere. Mai târziu, Ion Iliescu a ieșit la balconul Palatului Victoria și a spus mulțimii că va prezenta zilele următoare CFSN solicitările demonstranților, dând garanții că acestea vor fi aprobate. În ciuda promisiunii făcute, după câteva zile Ion Iliescu a afirmat că aceste promisiuni au fost făcute la presiunea străzii și că este inacceptabil. Mai târziu, FSN s-a transformat în partid politic, Ion Iliescu, mințind iarăși populația. În 28.01.1990, de asemenea, împreună cu mai mulți colegi, am participat la mitingul PNL-PNȚ, ce a avut loc în Piața Victoriei. Susținerea populară a fost deosebită.
Am observat cum, în timpul manifestației antiputere, dinspre b-dul 1 Mai, au apărut contra-manifestanți, susținători ai lui Ion Iliescu. Am observat mici conflicte între cele două mari grupuri de manifestanți. Am rămas în zonă până la orele 1/2 noaptea. A doua zi dimineață, am aflat că, au sosit minerii în București pentru a face ordine și erau convinși că toți cei ce demonstraseră în ziua precedentă fuseseră plătiți cu valută, de partidele istorice. La sediul Ligii Studenților am găsit câțiva colegi, împreună cu care am hotărât să mergem în Piața Victoriei, pentru a-i convinge pe mineri că, motivul pentru care au fost aduși nu este real. Am mers mai mulți colegi în Piața Victoriei unde am discutat cu minerii. Nu am avut nici un fel de probleme cu aceștia, constatând că, sunt puternic îndoctrinați și convinși că partidele istorice au plătit demonstranții. Ne-au considerat pe noi niște piese neimportante și, probabil că din această cauză nu am fost plătiți - ziceau ei. În 18.02.1990, din dorința de a participa la majoritatea demonstrațiilor pentru a fi corect informat dar și pentru a lua atitudine, dacă era cazul, m-am deplasat în Piața Victoriei unde avea loc o demonstrație de protest. Când am ajuns eu acolo, demonstranții intraseră în sediul Palatului Victoria. Am intrat și eu, observând că oricine dorea putea să pătrundă acolo. În interior, am văzut tot felul de persoane, care se manifestau dezorganizat, distrugeau și intrau în încăpere. Îmi amintesc că am văzut în interior, un copil care se plimba cu patine cu rotile, o femeie care, probabil venise cu două sacoșe pline de la piață și se plimbau pe holuri fără vreun scop. La etajul 1, am surprins o ceartă între Teodor Mărieș și Gelu Voican Voiculescu. Acesta din urmă, avea la piept un pistol mitralieră. Nu am rămas prea mult prin zonă, am ieșit din sediu și am plecat din zonă.
Ulterior, am aflat că forțele de ordine au blocat ușile Palatului Victoria, arestând pe toți cei prinși în interior. În dimineața următoare au venit iarăși minerii în București. Am aflat că, o parte din cei reținuți în sediul Palatului Victoria, au fost duși în niște garaje la o Unitate Militară din Măgurele.
În calitate de reprezentant al Ligii Studenților, cu un grup de 6 studenți, am mers pe data de 16.03.1990, la Târgu-Mureș, chiar a 2-a zi după evenimentele interetnice ce au avut loc acolo. În localitate era o relativă liniște, dar se simțea o stare de încordare. Am vorbit cu primarul comunei Hodac și cu un cpt. de armată care fusese înjunghiat în stradă, în timp ce se afla cu unitatea sa în dispozitiv. Acesta mi-a spus că a avut ordin să nu folosească armamentul și nici măcar nu au luat muniția din unitate. Am participat la o ședință, la care se aflau N. S. Dumitru, gen. Diamandescu și autoritățile locale. N. S. Dumitru a afirmat că, în ciuda relațiilor bune dintre români și maghiari, evenimentele din ziua precedentă au fost posibile datorită implicării legionarilor și învrăjbirii celor 2 etnii. Noi am ripostat și am întrebat cum a recunoscut legionarii. De aici a pornit o ceartă care a continuat până la finalul ședinței. Consider că evenimentele din martie 1990, de la Târgu-Mureș, au reprezentat prima încercare serioasă de obținere a autonomiei ținutului secuiesc. Cu toate acestea, autoritățile și instituțiile statului, nu au luat toate măsurile necesare pentru asigurarea liniștii în Târgu-Mureș. În perioada următoare, aspectele prezentate în media, au fost total schimbate, lăsând impresia că populația română a masacrat maghiarii.
De asemenea, în perioada următoare, materialele video pe care le realizasem la Târgu-Mureș, am încercat să le dăm la TVR. I le-am înmânat lui Răzvan Teodorescu care nu le-a prezentat și ulterior, mi-a spus că nu le poate difuza pentru că destabilizează situația din țară.
La sfârșitul lunii aprilie 1990, în special organizațiile de revoluționari, organizau marșuri de protest împotriva puterii, zilnic.
Începând cu 24.04.1990, demonstranții au blocat circulația în Piața Universității cu scopul de a desfășura o acțiune cu caracter permanent. S-a creat zona liberă de neocomunism și tot în aceeași zi, Ion Iliescu a afirmat într-o ședință a C.P.U.N. că cei ce se află acolo sunt o adunătură de golani. La scurt timp, Liga Studenților a luat hotărârea să participe la acea demonstrație, sprijinind, în orice mod, pe cei ce manifestau în stradă. Noi, cei din conducerea ligii, am considerat că ar fi bine să deschidem balconul de la Facultatea de Geologie. Am participat la discuția care a avut loc cu Emil Constantinescu și acesta a refuzat inițial să deschidă ușa către balcon. Personal, am afirmat că voi sparge acea ușă, fapt ce l-a convins să ne dea cheia. Am montat o instalație de sonorizare, în balcon și proba de microfon a lui Stelian Tănase poate fi considerată ca prima intervenție de la balcon. Încă de la început noi, cei din conducerea ligii, am hotărât să filtrăm persoanele care doreau să ia cuvântul din balcon, pentru a nu afecta imaginea manifestației. Au fost organizate niște echipe de ordine, în comun cu alte asociații, care aveau și rolul de a salubriza perimetrul delimitat în piață. De la balconul Universității au luat cuvântul mai multe personalități, fapt ce a făcut ca atracția populației față de fenomenul respectiv să crească.
Manifestația era clar anti-putere, însă nu promova doctrina și imaginea nici unei formațiuni politice. Nu cunosc și nu am auzit ca partidele politice să fi susținut financiar manifestanții.
Printre cei care au luat cuvântul la balcon s-au numărat și oameni politici, din opoziție. Aceștia nu au făcut referire în discursul lor la formațiunile pe care le reprezentau.
Toate activitățile studenților erau organizate efectiv de Ligă. Urmăream, ca studenții care participau la marșurile zilnice să se deplaseze compact, organizat, pentru a evita implicarea lor în evenimente violente.
În jurul datei de 15/20.05.1990, în rândurile Ligii Studenților a apărut discuția că, dacă Ion Iliescu va câștiga alegerile, noi, ca organizație să ne retragem. Tot în această perioadă, unii lideri de asociații, lideri de opinie, lideri de grupuri, din piață au participat în cadrul consiliului ce se ținea în Universitate și militau pentru boicotarea alegerilor, acțiuni violente asupra autorităților, alte diverse propuneri. Eu, de regulă, nu participam la ședințele consiliului pieței, aflam de fiecare dată ce s-a hotărât. Rețin că, aproape de fiecare dată, prin calitățile sale, Marian Munteanu, reușea să își impună opiniile și să îi determine pe ceilalți lideri să fie de acord cu el.
După 20.05.1990, văzând rezultatul alegerilor, am profitat de faptul că noi dețineam controlul balconului și, fără acceptul majorității liderilor de asociație, am procedat la închiderea balconului. La scurt timp toate asociațiile s-au retras oficial din piață.
Capitolul afirmație:
Manifestația Piața Universității a început cu deschiderea balconului în 24 aprilie 1990 și s-a încheiat cu retragerea din balcon (încă înainte de alegerile din 20 mai 1990), oficial pe data de 25 mai 1990. Deci - atenție: din această dată circulația pe bulevard a fost reluată, astfel încât ziua de 13 iunie și venirea minerilor nu are ca justificare descongestionarea centrului Bucureștiului.
Așadar,
Hotărârea de a deschide Piața Universității a aparținut grupului de studenți de la Facultatea de Litere care conducea Liga Studenților. Conducătorul și Președintele Ligii Studenților era Marian Munteanu iar grupul fusese format în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, astfel că legătura între noi fusese deja făcută și întărită la momentul loviturii de stat din decembrie 1989.
Ziua de 13 iunie 1990
În zorii zilei de 13.06.1990 am auzit că forțele de ordine au intervenit brutal asupra celor ce se mai aflau în Piața Universității.
Tot în dimineața zilei de 13 iunie 1990, am aflat la sediul central al Ligii Studenților, la Facultatea de Drept, că Marian Munteanu a fost arestat, luat în dimineața acelei zile. Vestea a stârnit furie. Nu mai țin minte cine a adus-o. Trebuia să facem „ceva”. N-am ajuns însă la nici o concluzie, oricât ne-am străduit. Ceea ce a făcut a fost să dăm telefoane, să ne interesăm cum, când și în ce împrejurări s-au întâmplat lucrurile. Așa am aflat că arestarea s-a făcut acasă în Occidentului, deși din alte surse nu era tot așa.
În Piața Universității unde manifestația nu mai era, după cum deja am spus de aproape o lună, din 20 mai (25).Totuși Piața îmi apărea ca locul de unde trebuia să vină o rezolvare. În perioada prânzului acesta a fost eliberat și m-am întâlnit cu el la sediul Ligii la Facultatea de Drept. Mai departe am plecat împreună cu el și mai mulți studenți la sediul Universității.
În Piață se adunaseră deja câteva sute de oameni, fără însă ca circulația pe bulevard să fie oprită. Ceea ce mai rămăsese din timpul manifestației din Piață, erau câteva corturi în care se aflau greviștii foamei. Corturile erau pe partea Teatrului Național, pe spațiul verde și nu aduceau nici un fel de prejudiciu nici circulației, nici ordinii publice, în nici un fel. Greviștii foamei nu erau legați în nici un fel de Piața Universității, ca organizare sau ca deziderate ci aparțineau unor nemulțumiți de altă natură decât ideologică. Ei protestau pentru și cereau daune reparatorii legate de (re) lovitura de stat. Mai târziu, ei au pretins că Piața Universității a culminat cu ei, lucru definitiv fals.
Grupurile aflate în Piață deveneau mai numeroase. La un moment dat au ocupat intens Piața Universității, bulevardul - nu știu la inițiativa cui – în acele momente eram în sediul Ligii de la Facultatea de Litere.
Într-un alt moment a apărut Marian Munteanu, am redeschis balconul și el le-a cerut celor din Piață să plece acasă, să elibereze carosabilul, făcând apel la non-violență. După câte îmi amintesc avea informația că urmează o diversiune care ar fi putut avea - cum a și avut - urmări foarte grave. Prima problemă a noastră a fost să aflăm dacă în dimineața aceea au mai fost arestați și alți studenți. Ulterior discursului au început lupte de stradă între scutieri și cei care veniseră în zonă. După apel am închis balconul și ne-am retras în Facultatea de Litere, chemând toți studenții din stradă în sediul Universității.
Am auzit urlete în stradă - pornise un fel de luptă de gherilă între un număr de civili dintre care nu am recunoscut pe nimeni care ar fi participat la manifestații. Am ieșit în Piață - de această dată lucrurile păreau într-adevăr grave. Grupurile păreau că polarizaseră în jurul unor personaje de-a dreptul dubioase. Am văzut pe str. Edgar Quinet cum cordoanele de ordine au fost copleșite de manifestanții violenți pe care nu-i recunoșteam ca fiind participanți la fenomenul Pieței. De asemeni nu am recunoscut nici un student în zona luptelor de stradă.
Am auzit că sunt violențe la Poliția Capitalei și împreună cu Marian Munteanu, Tomoea Dionisie și încă 3 studenți am mers din curiozitate în acea zonă. Aici am văzut că manifestanții violenți aruncau cu bolovani în sediul care nu era apărat, iar la etajele superioare erau birouri în flăcări. La Ministerul de Interne manifestanții aruncau în clădire cu sticle incendiare, unde au incendiat din (interior) exterior cu sticle incendiare, dar mai ales din interior – ceea ce ne arată că provocarea era făcută împreună cu Ministerul de Interne.
Am văzut un bărbat plin de sânge, în stare de inconștiență în spațiul verde al parcului alăturat. Nu știu de unde, dar se auzeau focuri de armă. De asemeni nu am recunoscut nici o persoană din cei ce participau la demonstrații în Piața Universității sau vreun student. Acolo se aflau persoane foarte violente dar și curioși care priveau de la distanță, ca și noi, cele ce se petreceau… Am fost de față când a fost primul împușcat la Ministerul de Interne. Nu mai știu și nu știu dacă am știut vreodată numele celor care au condus mulțimea sau doar dusă de valul impresionant al istoriei colective la ministerul de Interne.
Știu însă cine a condus mulțimea și a isterizat-o la TVRL. Personajul este același cu instigatorul din Piața Universității pe care am hotărât la Liga Studenților să nu-l mai primim în interiorul nostru. Este vorba de Tudor Maine care a și fost condamnat și a făcut pușcărie câțiva ani. Fără să fi făcut recurs.
De la Televiziune ne-am întors la Universitate, la Litere. Am revenit în Universitate pentru a păzi sediul. Unii dintre noi, cum ar fi Sorin Drăgan, plecau în zonele fierbinți pentru a căuta eventuali studenți și a-i determina să nu participe la acțiunile violente respective. Nouă ne era teamă că orice student participant la aceste acțiuni poate acuza Liga Studenților de implicare. Permanent în interiorul Universității țineam ședințe pe această temă. Odată cu lăsarea nopții, apar unități militare cu blindate în zona centrală a capitalei. O parte dintre studenți, în special fetele, au fost trimise acasă.
Problema devenise foarte dificilă - în apropierea Facultății de Chimie fusese incendiat un autobuz, (iar) pe bulevard un altul. Știam că suntem responsabili pentru ceea ce se petrecea în continuare în Universitate, noi fiind reprezentanții studențimii din Universități. Astfel că am stabilit că scopul nostru este apărarea Universității - fiecare la Facultatea lui - de toate relele care se petreceau din afară. Este ceea ce am și făcut.
Au început să se audă împușcături din stradă.
Eu am rămas în clubul de la subsol cu Marian Munteanu, fratele lui Bogdan, și alți câțiva studenți. Știu că mai erau câțiva studenți în sediu în pod.
În jurul orei 23.30 stăteau în Piață peste o sută de oameni doar că pe partea cu statuile. I-am urmărit cu atenție, împreună cu Eugen Popescu - student la IEFS. Nu erau obișnuiți ai Pieței Universității. Urlau, înjurau - n-am înțeles ce vroiau și mai ales nu înțelegeam de ce stăteau pe stradă - erau o mână de oameni în raport cu lățimea bulevardului, la fel cum n-am înțeles de ce erau acolo în dreptul Librăriei Eminescu și al restaurantului Havana. După miezul nopții în intersecția Romarta Copiilor, cu țevile îndreptate spre turbulenți, s-au adunat câteva mașini blindate (TAB). Noi încercasem să-i împrăștiem, să-i trimitem acasă pe ceilalți protestatari, nu ne-au ascultat. După miezul nopții (iar) au început să curgă focuri de armă dinspre TAB-uri. Inițial am bănuit că sunt focuri oarbe - imediat însă am înțeles că era muniție de război - făcusem armata. Câțiva au căzut și imediat în jurul lor s-a (înroșit) udat pavajul. În acest timp i-am ridicat - unul era sigur mort. O mașină de prim ajutor de la „Medicine Sans Frontiere" au ridicat câteva trupuri, organizație care ulterior a declarat că nu a fost nici o victimă.
Împreună cu Eugen Popescu, am hotărât să înregistrez - aveam o cameră de luat vederi VHS - ce se petrecea în stradă. Prima captură importantă am făcut-o în fața hotelului Intercontinental, unde dintr-o mașină Dacia 1310, Athanasie Stănculescu, ministrul forțelor armate, în acel moment supraveghea (?????) Piața Universității. Ni s-a părut un lucru, o prezență foarte importantă, așa că ne-am apropiat dintr-o parte a mașinii, în dreptul geamului din spate care era coborât lăsând să se vadă clar de aproape chipul generalului, îmbrăcat în uniformă. Eu am înregistrat, fără să ne dăm seama de importanța acestui fapt. Mai târziu după ce se consumaseră și evenimentele din zilele următoare aveam să aflăm cu mare uimire că Athanasie Stănculescu era scos de sub orice suspiciune de participare - organizare a acelui eveniment, deoarece dovedea însuși cu pașaportul în mână că în acea seară când armata a tras în civili cu armament de război, el nu era în țară! Tot pe acea casetă am mai înregistrat patru împușcați, despre primul și al doilea am pomenit mai sus când am amintit de focul pornit dinspre TAB-uri. Un altul zăcea împușcat în gât pe (acea) strada Academiei înspre intersecția cu strada Edgar Quinet. Am filmat chiar cum a fost ridicat de mașina de la „Medicine Sans Frontiere". Ca prin minune toți protestatarii au dispărut. Situația era incredibilă, nu însă și imposibilă.
Când lucrurile s-au liniștit, după împrăștierea „protestatarilor" am intrat în Facultatea de Litere, unde s-a stabilit să ascundem caseta într-un loc știut doar de mine și de Eugen Popescu. Așa am făcut - am ascuns-o în subsolul Facultății într-o ladă cu nisip (PSI). Ne-am strâns cei - cred că 10 studenți - rămași în Universitate și am hotărât să rămânem în subsolul Facultății și, pe rând, în cursul nopții să facem câte un tur de verificare prin toată universitatea.
Am făcut întocmai. În discuțiile pe care le-am purtat între noi, punctul nevralgic era că fusesem anunțați de venirea iminentă a minerilor.
În acea seară la Liga Studenților s-a primit un telefon de la un șef de Gară din Craiova care ne-a anunțat că minerii din Valea Jiului vin cu trenurile la București. Acesta ne-a mai spus că a încercat să se opună și că a fost dat afară de Gheorghe Dobre din ordinul lui Traian Băsescu.
Am organizat un fel de plantoane prin rotație până în zori.
Planul nostru era să-i așteptăm pe mineri și să vorbim pașnic cu ei. Planul nostru, peste puțin timp, avea să se dovedească pe cât de echilibrat pe atât de greșit - minerii nu erau doar mineri și oricum nu veniseră în nici un caz să vorbească. Ci să ucidă!
Era trecut de 5.30 dimineața zilei de 14 iunie, cineva de la etaj a coborât și ne-a anunțat că au venit minerii.
Ziua în care n-am murit - 14 iunie 1990.
Studenții care rămăseseră în subsolul universității în sediul Facultății de Litere erau toți lideri ai ligilor studențești din diferite facultăți: Sorin Drăgan de la Litere, Adrian de la Politehnică, Mihai Gheorghiu - Litere, Marian Munteanu - Liga Națională student la Litere, Luminița de la Limbi Străine și încă patru, cinci de care astăzi nu îmi mai aduc aminte. Eugen Popescu plecase din Universitate - de altfel singurul care a plecat târziu. Erau treji cei care făceau planton. Ceilalți dormeau. Nu era prima oară când rămâneam peste noapte în club - pe vremea manifestației din Piața Universității, adică cu aproape o lună în urmă eram nevoiți să ne odihnim în facultate peste noapte, fiindcă ziua aveam cursuri, apoi începea manifestația care dura spre miezul nopții, astfel încât uneori nu mai aveam vreme să mergem la cămin. Așadar nu era o experiență nouă pentru noi: întindeam câteva saltele și dormeam.
Unul dintre colegi ne-a trezit: „Au venit minerii în facultate". „Nu-i nimic!" ne-am spus noi, vom merge noi și vom vorbi cu ei, le vom spune că bolșevicul Ion Ilici Iliescu i-a mințit, așa cum i-a mințit pe toți, că noi nu doar că nu suntem bande organizate ci suntem studenți care îi respectă pe ei, pe cei care muncesc din greu în pământ, că împreună am putea scăpa într-adevăr țara de ticăloși criminali cum erau Iliescu, Roman, Voiculescu și mulți alții. Șirul raționamentului însă s-a rupt brusc când ușa de la intrarea în club - care de altfel era deschisă a căzut pur și simplu din țâțâni. Clubul a fost invadat de o mulțime de mineri care au lovit într-una. Nu mai era nici o cale de rezolvat. Loviturile veneau dinspre ei, prin furtune cu capăt metalic, bâte, cozi de topoare, bâte cu cuie ieșite. Noi zăceam la pământ și primeam lovituri. Nu știu câte - nu-mi amintesc nici un chip. Ceea ce îmi amintesc este că erau așa mulți mineri încât se înghesuiau în jurul nostru și nu ne puteau lovi în față, fiindcă s-ar fi lovit și între ei. Eu am leșinat - mi-am revenit când eram cărat pe scări. În acest moment, din față s-a apropiat un miner cu secure care a vrut să mă lovească în cap. Am fost împins de Sorin Drăgan, care s-a luptat cu ei, care la rândul lui imediat a fost lovit în cap de un alt miner cu un cablu cu piesă metalică la capăt. Sorin, ulterior, a suferit mai multe intervenții chirurgicale la cap. Sorin Drăgan m-a eliberat - i-am împins pe cei din jur și am urcat la parter, unde am scăpat de încă un miner - holul era însă plin de mineri, sute și oricum, am primit o lovitură în cap pe la spate și am leșinat. M-am trezit târât pe bulevard de trei mineri, doi civili și doi milițieni în albastru.
Mă târau pe bulevard și din părți și de la spate se apropiau mineri ce loveau încă o dată - un miner s-a apropiat de militari și i-a rugat să îl lase să dea și el măcar o lovitură. N-a așteptat aprobarea, a lovit. În dreptul intrării la Facultatea de Chimie am văzut un corp inert atârnând cu capul fixat într-un coș de gunoi. Apoi din nou am leșinat.
M-am trezit la intrarea în Ministerul de Interne, lovit de această dată de doi soldați în termen. M-au trântit pe jos în curtea ministerului unde erau așezați ca sarmalele în cratiță mulți alți bătuți. Unul dintre soldați, un puști, m-a lovit cu bocancul și mi-a spus să-l anunț când mor. N-am înțeles de ce aveau atitudinea asta, ei fiind veniți d-aiurea atunci (așa am gândit eu) și știind că spunerile oficiale nu erau adevărate. De multe ori mă gândesc că dacă tinerii de atunci erau așa, nu mai e nimic de așteptat de la adulții de astăzi care sunt tot ei. Cred că am adormit vreun ceas.
Am fost introdus în curtea interioară unde se mai aflau zeci de persoane reținute, toți bătuți, unii în stare foarte gravă. Eu aveam leziuni grave la cap, ochi, pe față și pe tot corpul.
Am fost așezat ca toți ceilalți pe spate și l-am văzut pe Cico Dumitrescu care a intrat prin curte în clădire îmbrăcat în uniformă albă. Eram sub paza militarilor.
Am deschis ochii și am văzut deasupra mea un chip aplecat - mi-era cunoscut, era îmbrăcat în halat alb, nu l-am reperat în momentul de care spun. Mi-a spus să rezist puțin că mă va duce la spital cu următorul transport. A încheiat cu „încă puțin, Mugur!". M-au trecut fiori - parcă visam. După un timp m-a ridicat cu ajutorul unei infirmiere și m-a așezat într-o salvare Dacia „Papuc", lângă targa pe care zăcea cineva despre care n-am putut să-mi dau seama până la urmă dacă era femeie sau bărbat și nici dacă stă cu fața în sus sau în jos, deși firesc este să fi fost cu fața în sus - horcăielile însă veneau dintr-un loc neprecizat.
Am ajuns la Spitalul de Urgență - până acolo mi-am amintit și am legat de chipul medicului și numele său - Florescu. Era un (fel de) amic, un cunoscut din Facultatea de Arhitectură, un prieten de-al studenților, un om al pieței și un medic adevărat. Am fost cusut la cap și pe față, dar nu într-o sală de operații, nici măcar într-un salon ci pe holul spitalului, după ce am fost așezat pe un pat targă pe care zăceau și erau cusuți cunoscuți și necunoscuți de-ai mei. Sala de operație era plină loc în care targa cu care eram transportat s-a intersectat cu tărgile cu care erau transportați Marian Munteanu și Bogdan Munteanu. Și aceștia prezentau semne de violență.
Era halucinant și locul pe care mi-l amintesc cu sufletul și-l păstrez ca pe un îndreptar al comportamentului față de medici a fost pasiunea, chiar iubirea medicilor care ne coseau - părea că erau frații noștri. (Mai târziu aveam să aflu că nu la fel s-a petrecut la Spitalul Municipal, unde Sorin Oprescu chema politic pentru fiecare urgență scăpată din mâinile minerilor și securiștilor în civil și soldaților în termen la Min. Interne). După intervenția chirurgicală am fost dus într-un salon, mi s-a dat o pijama demult defunctă și am fost așezat într-un pat în care mai era un pacient. După câteva ceasuri, pe la prânzul zilei în care n-am murit (numerotată cu 14 în luna iunie 1990) un grup de studenți nebătuți au intrat în salon să se intereseze de colegii lor. Erau chiar fetele, colegele mele de la Ligă. Au intrat, au trecut prin dreptul fiecărui pat, și prin dreptul meu și erau să iasă când le-am strigat - nu m-au recunoscut. Pe una dintre fete - Mirela Moldovan - am rugat-o să încerce să recupereze caseta îngropată de mine și de Eugen Popescu în cutia cu nisip. Mirela a fost acolo și nu a mai găsit caseta, deși nisipul era aranjat.
Nici eu nu l-am mai văzut pe Eugen Popescu, student la Educație Fizică, vreo șase ani cât a stat în Canada și a făcut Medicina - am înțeles - imediat după această perioadă, de ce a dispărut caseta video.
După masă s-a stârnit zarvă între asistenți - o asistentă a venit și ne-a spus că minerii forțează intrarea în spital pentru a-i lovi pe studenți. Am vorbit cu doctorul Radu Florescu care mi-a adus haine și niște pantofi albi cu vreo două numere mai mari, m-a urcat într-o salvare și m-a scos din spital - am fost dus la sora mea Dodi, la care am stat câteva zile (mai bine spus m-am ascuns!).
15 iunie 1990. A doua zi am aflat din diverse surse - am vorbit continuu la telefon - de ceea ce se petrecuse în dimineața zilei de 14 iunie în Piață: cum minerii ajunși în București au fost întâmpinați de Pandele (nu știam atunci cine este, acum știm cu toții primarul Voluntariului și soțul primarului general al capitalei G. Firea), cum au călătorit la chemarea lui Iliescu, cu ajutorul lui Voican Voiculescu (care și fusese în Valea Jiului) și al lui Traian Băsescu, cum sosiți în Piața Victoriei, Ion Iliescu i-a instigat la crimă debitând minciuni după minciuni, cum îi direcționase la Universitate și la sediile partidelor istorice, cum minerii fuseseră îndrumați și ajutați direct de civili din securitate și cadre ale armatei și militari în termen și angajați ai Ministerului de Interne, cum în centru (mai ales) au fost zdrobiți, tâlhăriți trecători care n-aveau nici o legătură cu Piața și aveau vina că purtau ochelari, blugi sau plete sau barbă, cum fuseseră violate femei, cum parte din populația Bucureștiului (aveam să aflăm mai târziu că fuseseră foarte mulți aduși cu autobuzele din țară pentru a-i aplauda pe mineri - astăzi există listă cu autobuzele, numele șoferilor și locurile de unde au venit din țară) aplaudau ceea ce făceau minerii.
Tot ce aflam era doar o parte din crima organizată de guvernul și președintele statului Ion Iliescu, în acele zile. Mai târziu aveam să aflu multe altele, insuportabil de multe. Minerii își făceau treaba și în ziua de 15 iunie - minerii și reprezentanții statului român care căuta să-i nimicească, să-i îngrozească pur și simplu pe români - dintre cei care au comandat direct aceste crime sunt foarte puțini români! Aflasem însă și de nenumărate arestări făcute de către Poliție, lucru iar de mare mirare. Tot mai târziu am aflat că foarte multe persoane au fost duse la Măgurele, unele arestate, altele doar reținute. La Măgurele într-o unitate militară de jandarmi s-au întâmplat, violuri și crime (studente bătute/violate atunci nu și-au mai revenit niciodată). Cred că trebuie spus încontinuu că tot ce povestesc s-a întâmplat în 1990 și că Ion Iliescu era președintele organizator al acestor crime împotriva umanității. Responsabilii și făptașii erau angajați ai statului, la ordinele date de către stat. Arestările s-au făcut în baza unor mandate de arestare ilegal eliberate de către procurori aserviți cu totul puterii, complici ai acestor fapte îngrozitoare (astăzi există o listă cu numele procurorilor găsiți vinovați în anchetă pentru eliberarea de mandate de arestare ilegale - fără ca nimic să li se fi întâmplat nici ca urmare a dovedirii faptelor lor) și au fost persoane ținute patru luni și mai mult în acest arest criminal. Toate acestea au avut ca rezultat distrugerea a sute de familii, transformarea a sute de oameni întregi în infirmi fără capacitate de muncă. Toți aceștia nu au fost niciodată sprijiniți de statul criminal Ion Iliescu, care de altfel și astăzi afirmă că ceea ce a făcut a fost corect și că nu-i nimic adevărat…
Înainte de plecarea bandelor criminale și bestiale de mineri Ion Iliescu a ținut să le mulțumească personal minerilor, moment imortalizat (înregistrat) ce poate fi vizionat și astăzi pe net - cu toate acestea Ion Iliescu neagă și această realitate! Ulterior o studentă mi-a spus cum era legitimată, în dimineața zilei de 14 iunie, la intrarea la examen în ASE de către mineri și seara în jurul orelor 18 a auzit din balconul căminului din complexul studențesc din Agronomie, cum Ion Iliescu le mulțumea în incinta complexului Expoziției, de peste drum, minerilor adunați acolo, pentru faptele odioase ce le făcuseră.
Pe 18 iunie a avut loc, a fost organizată conferința de presă de la Facultatea de Drept, unde șchiopii și mutilații studenți au avut întâlnire cu presa - o întâlnire pe cât de inutilă pe atât de deprimantă pentru noi. Acolo am aflat că Marian Munteanu fusese arestat.
Presa, pe tot parcursul evenimentelor a sprijinit fără excepție puterea criminală Ion Iliescu. Ziariști care astăzi discută principii de morală și înfierează proletar lipsa de deontologie profesională a oricui, atunci îndemnau la crimă. Vorbim și de C. T. Popescu și de Corina Drăgotescu și de… ceilalți. Totul continuă și astăzi și în media.
Pe 13 iulie cei câțiva studenți din Liga Studenților (cei mai mulți au dispărut de frică) am organizat cel mai mare marș din Bucureștiul de după 1989 decembrie, marșul „cămășilor albe". M-am ocupat de organizarea marșului de protest împotriva Guvernului, a lui Ion Iliescu, a minerilor din data de 13 iulie 1990, estimat la circa 300.000 de participanți. Cu privire la ceilalți colegi, am aflat că unii au fost arestați și duși la unitățile militare din Băneasa și Măgurele .
După acest marș, în luna august Marian Munteanu a fost eliberat.
În perioada următoare au fost organizate niște excursii în străinătate de către instituții ale statului. Mulți colegi cum ar fi Sorin Drăgan-SUA, Mihai Iliescu-Italia, au profitat de această ocazie și au plecat definitiv în străinătate, obținând azil politic.
Cred că acesta este desfășurătorul pe scurt al evenimentelor văzute și trăite, înțelese și neînțelese de mine în mod direct. Mai departe însă doar câteva cuvinte.
La sfârșit încerc să răspund la întrebarea pe care mi-au pus-o mulți dintre cunoscuți și pe care la rându-mi mi-am pus-o de nenumărate ori: mai este necesar, astăzi, după zeci de ani să mai luptăm pentru ca încâlceala făcută deodată cu crimele și nenorocirile din 1990 să fie deznodată? Mulți spun că nu mai are rost acum, fiindcă după atâta vreme lucrurile s-au mai schimbat, viața a mers înainte mai departe, iar Ion Iliescu e deja foarte bătrân. Eu cred însă că problema e greșit pusă în acest fel. Am convingerea totodată că momentul 1990, la fel ca momentul decembrie 1989 fac parte din istoria contemporană. Iată de ce trebuie înlăturată minciuna, butaforia care astăzi ține loc de istorie. Principiul fundamental al istoriei este firește ADEVĂRUL. Și dacă astăzi nu mai vrem ca cei vinovați să plătească, pur și simplu nu ne mai interesează sau ne e scârbă de ei și de faptele lor acesta este un lucru care poate fi înțeles.
Ceea ce nu se poate înțelege este indiferența față de adevărul istoric. Și pentru aceasta este esențial ca lucrurile să fie puse în ordine, în raport corect cu adevărul. Fiindcă altfel va continua seria de minciuni și mistificări și cei de după noi vor fi mai orbi decât noi. Așadar, eu cred că am datoria să fac cât pot să fac pentru stabilirea adevărului în acest punct, moment istoric la care am participat nemijlocit. Mai am convingerea că nimeni, sub nici un cuvânt și în numele a nimic nu are dreptul să modifice sau să „inventeze" istoria. Și încă un motiv pentru care mă implic în această încercare reparatorie pentru istorie, de această dată de conștiință: mă simt, în mare măsură revoltat pentru faptul că au fost bătuți, schingiuiți oameni nevinovați, pentru vina de a fi participat la demonstrația din Piață, demonstrație la inițierea căreia, la desfășurarea căreia am participat ca un tânăr de bună credință, pentru un viitor mai bun și pentru apărarea drepturilor și libertăților românilor.
Comentarii