Născut la 27 august 1923 în București, Traian era prâslea familiei, căci după două fete, mecanicul de locomotivă, Ștefan, și profesoara de germană, Cleopatra Popescu, s-au bucurat că au și un băiat. A crescut în aceeași atmosferă de seriozitate, moralitate și credință în Dumnezeu, care caracteriza familia Popescu. Clasele primare le-a făcut la Brașov, liceul „Aurel Vlaicu” în București. În timpul liceului a trăit cei mai frumoși ani ai vieții, intrând în Mănunchiul de prieteni, apoi în Frăția de Cruce. A absolvit Politehnica și Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București.
Între 1945-1947 tipărește în casa lui, împreună cu câțiva frați de cruce, câteva pagini, „Neamul Românesc”, în care erau prezentate atrocitățile trupelor sovietice și comentate lozincile comuniste ce umpleau Bucureștiul, foi pe care le băgau în cutiile poștale. Traian e prezent la toate manifestațiile pro-regaliste de 10 Mai, este activ în greva de solidaritate a politehnicienilor bucureșteni, pentru susținerea studențimii din Cluj, atacată de unguri. Face pază și la urnele de vot, în 1946.
După 1947, conform liniei Mișcării Legionare, își întrerupe manifestările publice și intră în activități subversive, de respingere a comunismului. Ia legătura cu Corneliu Decebal Andrei, absolvent mai vechi al liceului „Aurel Vlaicu” care organizase și conducea un serviciu de informații privind activitatea politico-socială și, în special, unitățile și activitățile militare sovietice din țară. Arestat în 15 Mai 1948, este dus la Malmaison, de unde după o cercetare scurtă, dar dureroasă (bătăi la tălpi cu ranga), este trimis la Interne unde are un regim mai blând. A fost judecat în ianuarie 1949, în lot cu Corneliu Decebal Andrei, Gil Ioanid, Dinu Mateescu, Jenică Popescu ș.a. și condamnat la 20 de ani pentru înaltă trădare, ca adversar ireductibil al comuniștilor. Aproape tot lotul este depus la Jilava, la Reduit, în camera 6 de unde se făcea repartizarea către închisorile de execuție.
A pătimit la Jilava, Pitești, Gherla, Aiud și Văcărești. În temniță și-a descoperit vocația pentru muzică și a compus în minte 20 de lucrări muzicale dintre care trei simfonice, scrise pe hârtie după eliberare. Compozițiile sale au fost interpretate de Orchestra Radio și au avut succes. A compus emoționantul oratoriu Calvarul (partea I: Năvălirea; partea II: Urgia — unde e vorba de infernul de la Pitești-Gherla; partea III: Zorile). Eliberat în 1964, cu decretul de grațiere generală. După 1990, a publicat volumele „Mănăstirea Predeal — Evocări”, „Catrenele Învierii”, „Zarca” Aiud 1957-1958”, „Experimentul Pitești”, „File din procesul comunismului. Teroarea și diversiunea politică de stat”.
În ultimii ani s-a luptat cu multe boli grave, urmare a suferințelor închisorii, fără ca de pe chipul lui să se fi șters veșnicul său zâmbet. Era de-o mare energie și de un optimism molipsitor. Cât s-a putut ține pe picioare, a fost prezent la manifestările comemorative pentru camarazii morți în închisoare și la toate acțiunile culturale și civice cu încărcătură patriotică și creștină. N-a cerut niciodată răzbunare, ci numai să ne cunoaștem trecutul și să învățăm din el.În ultimele luni a căzut la pat.
A trecut la cele veșnice după multă suferință în seara zilei de miercuri, 27 ianuarie 2010 în București. Este înmormântat la cimitirul Străulești II. (cf. Permanențe, ian-feb 2010)
Comentarii