Spiritul unui popor într-un singur nume: Mihai Eminescu

Spiritul unui popor într-un singur nume: Mihai Eminescu

A mai scrie astăzi ceva despre Eminescu… Ce s-ar mai putea spune despre geniu, când s-au spus atâtea, când unii și-au dedicat viața încercând să se apropie de opera și viața sa, încât s-a desprins un nou „logos” din sânul filologiei – eminescologia. În plus, de câte ori ascult vorbindu-se despre Eminescu îmi vin în minte acele versuri din „Scrisoarea I”: Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el. Apare o teamă de impietate în acest lucru: încă unul care vrea să arate ce mare îl vede pe Eminescu, ca și când el ar avea nevoie de acestă recunoaștere, de „argument pro”.

Bineînțeles, Eminescu nu are nevoie de vreun argument. Totuși, atunci când sinceri ne apropiem de taina Eminescu, m-am gândit că ar fi, de asemenea, o impietate să nu îi aducem prinosul de mulțumire pentru conștiința a ceea ce suntem. Eminescu nu a creat poporul român, dar i-a pus în lumină sufletul, i-a așezat înainte oglinda conștiinței. Pe de altă parte, oricât s-ar scrie despre Eminescu, niciodată nu se va fi spus destul.

Creațiile care întruchipează valori ies din matricea temporală marcată de schimbări, mode; nu se demodează opera lui Homer, a lui Shakespeare, Mozart, Brâncuși etc. Aceasta se întâmplă pentru că ele dau expresie spiritului unui popor și, astfel, unui mod de a fi uman. Pentru că „om” reprezintă o abstracție. El nu poate fi întâlnit. Întotdeauna omul real aparține unui neam, trăiește într-o limbă, are mamă și tată, se naște într-un loc și timp anume, se hrănește cu pâine, îl frământă anumite întrebări și suferințe, trăiește și moare. Un asemenea lucru ni l-a făcut pe deplin înțeles Eminescu în toată poezia sa (Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/ Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este).

Eminescu ne învață prin propriile exemple, nu este ipocrit. Nu una spune și alta face, adică schizofrenia morală întâlnită în societatea românească, mai ales la nivelul structurii politice (Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/ Chintesență de mizerii de la creștet până-n talpă). Știm că opera vorbește de la sine, se apără singură, are propria intenție („intentio operi”, cum spune Umberto Eco), dar dacă autorul ei este integru, este una cu opera, și întruchipează chiar prin viața sa o operă, atunci ni se oferă exemplul autenticității: autorul și opera se luminează reciproc.

În timp ce mulți dintre scriitorii așa-zis maturi, „îndepliniți”, au chiar la o vârstă înaintată dorințe de mărire și unul dintre cele mai importante lucruri este să le apară numele într-o altă și altă revistă, Eminescu, în 1871, la 21 de ani, era o persoană foarte responsabilă, participând la pregătirea unei serbări și a unui congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare.

Eminescu este o taină de care trebuie să ne apropiem cu sfială. Sunt unii care spun că „domne, totuși Eminescu nu a terminat o facultate, n-a avut o specializare…”, din care se înțelege că ei, având o „specializare” sau mai multe, au cel puțin un dram de superioritate în fața sa. Aprecieri ale unor resentimentari; schema este veche și ieftină: hai să schimbăm criteriile de apreciere, valorile, cu cele ale noastre (de fapt nevalori). Și problema cu specializările, patalamaua, decorațiile etc. reprezintă o variație pe aceeași temă – ceva de genul: dacă nu ai vilă, mașini, funcții și nu mai știu ce, atunci ești un nimeni, ți-ai irosit viața, nu contezi, n-ai fost în stare să fii „descurcăreț” (cuvânt ce ascunde multe lucruri îndoielnice).

„Specializarea” lui Eminescu a fost aceea de a fi om deplin, adevărat, și a fost astfel iubindu-și până la jertfă poporul, un popor care nu știu în ce măsură îl mai merită. Pentru că a face serbări la 15 ianuarie și 15 iunie și a spune câteva vorbe ticluite despre Eminescu nu este suficient. Mai important este să îl luăm ca model de integritate, de iubire a adevărului care se află în lumina Adevărului ca Persoană treimică.

Pentru a ne reaminti cât de actual este Eminescu, redăm câteva versuri din „Scrisoarea a III-a”:

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…
(…)
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?

Comentarii

comments powered by Disqus