România a avut până mai ieri o serie de părinți cu o măsură înaltă a vieții duhovnicești. Au răbdat până la final, iar apoi s-au dus. Oamenii au sesizat înălțimea lor și i-au cinstit încă din timpul vieții. Totuși, poate că abia acum putem pricepe ce a însemnat de fapt răbdarea lor din ultimele trei decenii. Cu adevărat au răbdat, iar în cazul unora dintre ei, sfârșitul s-a lăsat mult așteptat. Dar poate că răbdarea acestor sfinți părinți nu a vizat numai propria lor mântuire. Nu cumva a cântărit mult și în privința drumului nostru? Această a doua ipoteză, în mare parte clară, era mai dificil de presupus în timpul vieții lor atunci când lucrarea era în plină desfășurare. Prezența lor printre noi era întrucâtva obișnuită, iar până la sfârșit, omul încă poate să cadă. Dar sfârșitul a venit și acum concluziile par că roagă să fie trase. Cei ce formau acele cozi imense dinaintea chiliilor, căutau să afle răspunsuri pentru impasuri personale și poate că rareori se întrebau „oare de ce îi ține Dumnezeu pe acești părinți bătrâni în mijlocul nostru atât de mult timp?”. Să încercăm așadar să vedem de ce i-a ținut, privind înapoi la cele petrecute.
S-a ivit la un moment dat o ocazie suspectă de a părăsi vechiul regim neiubitor de Dumnezeu și de a lăsa în urmă cele patru decenii care pe mulți au îndepărtat de Cruce. Această perioadă diluase într-atât de mult normalitatea, încât momentul tranziției a creat o confuzie veritabilă pentru toți cetățenii: mici sau mari, cu sau fără bani, cu sau fără diplome… Societatea nu a înțeles în ce direcție ar trebui să privească. Prin urmare, privirea în mod natural i-a fost atrasă de reperele cele mai văruite: profitul, plăcerile, filosofiile atent ambalate, sugestiile de peste gard, teoriile politice, trasul sforilor ș.a.m.d. Aproape insesizabil, lucrurile acestea au înlocuit normalitatea. Au înghesuit-o numai într-un colț accesibil pentru cei interesați. Nu o pot alunga de tot, fiindcă nu orașul sau vremurile decid normalitatea. Normală este mântuirea. Normal este Hristos.
Pe fondul înlocuirii celor drepte cu cele părute a fi drepte, a început marea rătăcire a anilor 90. Unii au reușit ulterior să se întoarcă din rătăcire, iar pentru alții, prețul rătăcirii a fost moartea. La fel, în anii 90 unii s-au îmbogățit, iar alții s-au călugărit. Acum e foarte ușor de remarcat care dintre aceștia au fost mai câștigați.
Românii au crezut în acele zile că libertatea este orice altceva decât este ea de fapt. În simplitatea și naivitatea lor proverbială (la care „a ajutat” și lipsa modelelor duhovnicești fugărite de precedentul regim), oamenii au ratat ocazia să elibereze cu adevărat țara, adică să stabilească o ordine întru Hristos. Dacă pentru asta a existat vreo fereastră mică atunci, astăzi fereastra se pare că iarăși s-a închis. Cert este că, înainte ca ea să fie baricadată cu scânduri și tencuită, marii duhovnici au strigat. Au fost nevoiți să o facă. Pe ei, cele patru decenii de ateism represiv nu i-au îngenunchiat. Ei sunt aceia care în plină eră comunistă, fără să aibă nici o garanție că sistemul se va prăbuși (cu atât mai puțin probabil în timpul vieții lor), țineau în continuare învățăturile sfinților părinți. Ei sunt aceia care cinsteau pe Hristos, cel care a înviat din morți, în timp ce lumea cinstea partidul, progresul, știința și cultura (dintre care ultimii trei idoli sunt la fel de populari și azi). Ei sunt aceia care săvârșeau Sfintele Taine uitați prin județele împădurite, în timp ce lumea buna mergea în vacanță pe litoralul Mării Negre și citea romane nihiliste.
S-a întâmplat în ultimul timp să ascult cuvântările arhimandritului Ioanichie Bălan. Nu fac referire la interviul luat de pictorul Sorin Dumitrescu, care altminteri ar trebui redat în toate școlile și universitățile românești spre luare aminte, ci vorbesc despre predicile sale ținute la sărbători și praznice de peste an. Ascultându-l, am priceput că astăzi nu se mai poate spune ceea ce se spunea acum treizeci de ani. La nici un părinte din generația sa nu am sesizat vreo urmă de îndoială în ceea ce privește înșelările primelor două decenii de după revoluție, înșelări care într-o formă sau alta se mai continuă și azi prin „binevoitoarele” structuri internaționale și „minunata” deschidere spre nou (adică spre orice altceva în afară de cele drepte care mântuiesc pe om). Ei știau limpede că trenul deraiase și au luptat constant să-l repună pe șine. Poate că pentru asta i-a ținut Dumnezeu printre noi pe unii mulți ani, iar pe alții și mai mulți. Fiindcă vagoanele erau grele și ruginite, iar greutatea se tot adăuga.
Deși nu mai sunt aici, părinții aceștia sunt vii. Noi nu mai putem spune multe din cele spuse de ei, poate mai puțin din cauza cenzurii, cât din pricina măsurii. Dar putem spune acum ceea ce nu se va mai spune peste alte trei decenii. E o luptă și nu una mică.
Comentarii