CAPITOLUL VIII: Despre cei șapte Îngeri dintre care, trîmbițind cel dintîi, s-a coborît pe pămînt grindină, foc și sînge
Stih 7: Și a trîmbițat întîiul Înger și s-a pornit grindină și foc amestecat cu sînge, și au căzut pe pămînt; și a ars din pămînt a treia parte, și a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot.
Unora li s-a părut că acestea închipuiesc munca păcătoșilor în gheenă și se zice despre durerile ce se vor simți acolo. Iar noi socotim mai ales aceasta, că cei ce se vot munci în veacul viitor nu vor fi doar a treia parte din toată firea omenească, ci mult mai mulți, căci zice: „Largă este calea care duce la pieire și mulți sînt cei care o află” (Matei 7:13), că înaintea venirii zilei celei mari vor fi trimise pe pămînt „sînge, și foc și fumegare de fum” (Ioil 3:3). Iar aici se arată multele bătăi de dinaintea sfîrșitului. Astfel, „grindina” închipuie muncile ce se vor pogori din cer după dreapta judecată. Iar „focul amestecat cu sînge” arată cele făcute prin mîinile păgînilor, sfărîmările cetăților, arderea lor cu foc și uciderea oamenilor. De unde vedem că a treia parte din făpturile de pe pămînt vor fi cuprinse și omorîte, pentru că războaiele îi pierd nu numai pe oameni, ci și tot ceea ce rodește pe pămînt. Și fericitul Ioil întărește înțelegerea noastră, zicînd).
Despre al doilea Înger și pierderea celor din mare și însuflețite
Stihurile 8, 9: A trîmbițat apoi al doilea Înger, și ca un munte mare încins de flăcări s-a prăbușit în mare și a treia parte din mare s-a prefăcut în sînge. Și au murit a treia parte din făpturile cu viață în ele care sînt în mare și a treia parte din corăbii s-a sfărimat.
Unii au înțeles că și marea cu cele ce sînt ea îi arată pe cei arși cu foc după înviere. Însă aceasta nu ni s-a arătat ca adevărată, de vreme ce pomenește numai de „a treia parte”, iar cei ce se vor munci vor fi cu mult mai mulți decît cei ce vor scăpa de muncă (precum s-a zis).
Însă, după altă înțelegere, nu este rău dacă se va numi viața de acum „mare”, socotind că „a treia parte din cele ce sînt în ea” o spune pentru adîncul judecăților lui Dumnezeu, Care, cu adevărat, pe unii îi muncește curînd, iar pe alții îi așteaptă să se întoarcă și să se pocăiască. Iar prin „munte mare” îl înțelegem (ca și alți dascăli) pe diavolul, care e ars și acum cu focul mîniei împotriva noastră și va fi ars apoi în gheenă. Acesta, diavolul, în vremea puterii lui libere, strică și pierde a treia parte din mare (adică din lume), din corăbii, din insule și din cele însuflețite care înoată, precum i-a făcut de mult și lui Iov. Căci diavolul este vrăjmaș și pedepsitor după judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pentru că aceluia căruia i se pleacă și i se supune cineva, aceluia îi este rob, după spusa Apostolului Petru1. Apoi, mai înțelegem că li se aduce moartea sufletească celor ce hulesc cu cuvintele și cu faptele lor în marea lumii.
Despre al treilea Înger și despre amărăciunea apelor
Stihurile 10, 11: Și a trîmbițat al treilea Înger, și a căzut din cer o stea uriașă, arzînd ca o făclie, și a căzut peste a treia parte din rîuri și peste izvoarele apelor. Și numele stelei se cheamă „Absintos” („Pelin”). Și a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul și mulți dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare.
Unii zic că prin „Absintos (Pelin)”, care e amar, arată aici durerea ce va să fie păcătoșilor ce se vor munci în gheenă, care sînt numiți „ape”, din pricina mulțimii lor (ceea ce e adevărat). Iar noi socotim că prin aceasta se însemnează și durerile din vremea de acum. Și „steaua” arată fie că acestea vin asupra oamenilor din cer, fie e vorba de diavolul, despre care Isaia spune: „Cum a căzut din cer Luceafărul, cel ce răsărea dimineața!” (Isaia 14:12) Căci acesta, care-i adapă pe oameni, prin dulceață [păruta dulceață a păcatului, n. m.], cu răzvrătire tulburată și amară se slobozește să aducă bătăi asupra oamenilor (însă nu asupra tuturor, ci numai peste „a treia parte', pentru multa răbdare a lui Dumnezeu). […] Deci amare lucruri vor veni asupra acelora ce se vor afla înaintea Sfîntului, din care unele s-au întîmplat mai înainte, și mai ales la a doua venire a Domnului. Dacă nu voim să ne osîndim pe noi înșine, este de nevoie ca — după zisa Apostolului: „Dacă ne-am judeca pe noi înșine, nu am mai fi osîndiți. Dar, fiind judecați de Domnul, sîntem pedepsiți, ca să nu fim osîndiți împreună cu lumea” (1 Corinteni 11:31, 32) — este așadar de nevoie să luăm cu mulțumire darurile Sale, precum vedem că fac cei pricepuți, care, cînd sînt bolnavi trupește, rabdă ca doctorii să-i taie și să-i ardă, și se tămăduiesc cu durere. Ci dea Dumnezeu ca și noi, vindecîndu-ne sufletește și neaducînd nici o materie pentru hrana cuptorului gheenei ce arde cu foc, să nu ne osîndim cu lumea, ci să împărățim în veci cu Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea, închinăciunea și mărirea împreună cu Părintele Lui cel fără de început și cu Preasfîntul Duh, acum, și pururea și în vecii vecilor, Amin!
Despre al patrulea Înger și întoarcerea luminătorilor
Stih 12: Și a trîmbițat al patrulea Înger; atunci, a treia parte din soare a fost lovită, și a treia parte din lună și a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor și ziua să-și piardă din lumină a treia parte și noaptea tot așa.
Socotim că acestea sînt la fel cu cele zise de Proorocul Ioil despre soare și lună, ce s-au tîlcuit mai înainte, și care au fost deja rînduite prin hotărîrea Stăpînului pentru sfîrșitul lumii. (Ioil 8:5)2. Mai spunem încă o dată că pierderea unei treimi din lumina soarelui, lunii și stelelor arată împuținarea duratei zilei și a nopții. Și prin aceasta înțelegem că Dumnezeu va slobozi ca cei răniți să simtă durere doar a treia parte din ce este curgere a vremii, în celălalt răstimp, mai mare, El chemîndu-i în taină la pocăință. Căci, într-adevăr, cine poate suferi paharul cel neamestecat al mîniei lui Dumnezeu?3 (Scolie: Aceasta a tîlcuit-o Hristos atunci cînd L-au întrebat Apostolii despre sfîrșitul veacului. Iar zicerea „a treia parte a luminătorilor și a stelelor” arată a treia parte din cursul zilei și al nopții, căci nici atunci nu va aduce Dumnezeu mînie neamestecată.]
Stih 13: Și am văzut și am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului și striga cu glas mare: „Vai, vai, vai celor care locuiesc pe pămînt, din pricina celorlalte glasuri ale trîmbiței celor trei Îngeri, care sînt gata să trîmbițeze!”
„Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pămînt (…)” Prin aceasta, se arată împreună-pătimirea și iubirea de oameni a dumnezeieștilor Îngeri, cărora, după urmarea lui Dumnezeu, le pare rău de păcătoșii ce se vor munci. Și cu mult mai mult de aceia care nici după bătăi nu se întorc, ci, locuind pe pămînt și gîndind numai de cele pămîntești, miros pulberea în locul ungerii ce s-a vărsat pentru noi. Iar celor ce sînt (cu mintea) în ceruri, durerea de jos și greutățile le sînt pricini pentru primirea cununilor celor neveștejite, și a răsplăților și a darurilor.
CAPITOLUL IX: Despre al cincilea Înger și despre lăcuste și chipul lor
Stihurile 1-5: Și a trîmbițat al cincilea Înger, și am văzut o stea căzută din cer pe pămînt; și i s-a dat cheia fîntinii adîncului. Și a deschis fîntîna adîncului și fum s-a ridicat din fîntînă, ca fumul unui cuptor mare, și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînîi. Și din fum au ieșit lăcuste pe pămînt și li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pămîntului. Și li s-a poruncit să nu vatăme iarba pămîntului și nici o verdeață sau copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor. Și nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca să fie chinuiți cinci luni; și chinul lor este la fel cu chinul de scorpie, cînd a înțepat pe om.
Oarecari zic că steaua „căzută din cer pe pămînt” — în valea lui Iosafat, unde se va face judecata — este Îngerul lui Dumnezeu ce se va pune peste munci. Și că „fîntîna adîncului” e gheena, din care fumul ce va ieși va face ca aceia ce se vor munci acolo să nu mai vadă soarele, nici văzduhul. Și că „lăcustele” sînt viermii de care zice Proorocul: „Viermele lor nu va muri” (Isaia 66:24). Iar să nu „vatăme iarba pămîntului (…), fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunțile lor” o spune pentru că făpturile se vor slobozi din stricăciunea aceasta la care sînt supuse acum4. Iar cele „cinci luni” arată că o vreme hotărîtă se vor munci foarte tare, groaznic, iar după aceea mai slab și în veci.
Iar eu mărturisesc că „steaua” este Îngerul lui Dumnezeu, care, după slobozenia lui Dumnezeu, îi va scoate afară din „fîntînă” pe viclenii draci cei judecați, cei pe care Hristos i-a legat cîtă vreme a fost întrupat, încît să-și poată face lucrarea lor înaintea sfîrșitului, și apoi să dobîndească o muncă fără de sfîrșit5. Iar „întunecarea soarelui și a văzduhului” arată întunecarea sufletului oamenilor […]. Iar „lăcustele” cele înțelegătoare care vor veni peste oameni după asemănarea scorpiilor arată că la capătul faptelor rele stă ascunsă moartea sufletească, fapte însemnate pe fruntea celor nepecetluiți cu pecetea lui Dumnezeu și a celor neluminați cu lumina crucii celei făcătoare de viață. Căci lumina acelora nu luminează, prin Duhul Sfînt, mintea oamenilor spre slava lui Dumnezeu (Matei 5:16). Iar „munca de cinci luni” socotim că închipuie fie împuținarea vremii, „căci, de nu s-ar împuțina zilele acelea, nu s-ar mîntui tot trupul” (Matei 24:22); fie o vreme oarecare încincită, pusă în legătură cu cele cinci simțuri prin care intră păcatul în om; fie o vreme hotărîtă și știută numai de Dumnezeu.
Stih 6: Și, în zilele acelea, oamenii vor căuta moartea, și nu o vor afla; și vor pofti să moară, însă moartea va fugi de ei.
„(…) oamenii vor căuta moartea (…)”/ Prin aceasta, se însemnează mărimea necazurilor, pentru că cei ce sînt în necazuri au obicei a chema moartea. Dar, poftind-o ei, ea nu vine, deși sînt în necazuri. Și aceasta ține de judecata lui Dumnezeu, Care socotește că este de folos ca, prin amărăciunea ispitelor celor dureroase, oamenii să urască păcatul ca pe unul ce cheamă și pricinuiește moartea.
Stihurile 7-9: Iar înfățișarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiți de război. Pe capete, aveau cununi ca de aur, și fețele lor erau ca fețele oamenilor. Aveau păr ca femeile și dinții lor erau ca dinții leilor. Apoi, aveau platoșe ca platoșele de fier, iar vuietul aripilor lor era la fel cu vuietul unei mulțimi de care și de cai ce aleargă la luptă.
„Iar înfățișarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiți de război”/ Ținînd seama de toate acestea și de cele ce se vor spune mai departe, unii au tîlcuit că „lăcustele” ar fi Îngerii lui Dumnezeu care se vor pune peste munci, fiind arătați așa cu închipuire6 fie pentru înfricoșata și groaznica judecată, fie pentru grabnica și cumplita muncă ce li se va da celor osîndiți în gheenă.
Iar mie mi se pare că prin „lăcustele” acestea se înțeleg mai mult viclenii draci, care sînt gata la război împotriva noastră. Pe cap, aceștia poartă „cununi ca de aur”, socotind ei că, dacă ne biruie prin dulceață [dulceața păcatului, n. m.] se încununează. Iar „părul de femeie” arată iubirea de plăcere a demonilor și ispitirea către desfrînare. „Dinții ca ai leilor” arată răutatea lor. „Zalele de fier” arată împietrirea inimii lor. „Vuietul aripilor” lăcustelor celor înțelegătoare, care se aseamănă cu sunetul carelor de război, socotim că este amărăciunea lor cea înaltă. Și ei se luptă cu noi „de la înălțime”, după zisa lui David.7
Stihurile 10-12: Și aveau cozi și bolduri asemenea scorpiilor; și puterea lor este în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni. Și aveau ca împărat al lor pe îngerul adîncului, al cărui nume, în evreiește, este „Abaddon”, iar în elinește „Apollion”. Întîiul „vai” a trecut; iată, vine încă un „vai” și încă unul după acestea.
„Cozile”, care se aseamănă cu cele ale scorpiilor, arată urmarea păcatului, care pricinuiește moartea sufletului. „Căci păcatul, odată săvîrșit, odrăslește moarte” (Iacov 1:15). Prin acestea vine munca de cinci luni asupra oamenilor, și aceasta pentru împuținarea vremii. Și am spus că sînt „cinci luni” pentru cele cinci simțuri ale omului. Iar ca „împărat al lor” trebuie să-l înțelegem pe diavolul, care îi pierde pe cei ce se pleacă lui. Și s-a spus că după acest „vai” vor mai veni încă două amaruri, ca să ridicăm hotărît război asupra diavolului. (Scolie: „Și aveau ca împărat al lor (…)”/ De aici, se înțelege că și dracii au mai mari peste ei și sînc rînduiți în cete, căci din toate cetele au căzut. Iar „Abaddon” și „Apollion” înseamnă „pierzător”, căci dracul îi pierde pe mulți din multe neamuri.)
[Despre „scorpii”, Sfîntul Ambrozie zice și el: „Prin «scorpii», înțelegem demonii, căci, așa cum scorpia înțeapă trupul și apoi vîră veninul, tot astfel și diavolul — prin mînie, sau prin mîndrie, sau prin lingușire sau prin altă mîngîiere trupească — omoară mintea, ca prin această rană să ucidă sufletul”]
Îngerul al șaselea și despre îngerii legați la Eufrat
Stihurile 13-16: Și a trîmbițat al șaselea Înger. Atunci, din cele patru cornuri ale jertfelnicului de aur care este înaintea lui Dumnezeu, am auzit un glas zicînd către Îngerul al șaselea, cel care avea trîmbița: „Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sînt legați la rîul cel mare, Eufratul!” Și au fost dezlegați cei patru îngeri, care erau gătiți spre ceasul, și ziua, și luna și anul acela ca să omoare a treia parte din oameni. Și numărul oștirilor era de douăzeci de mii de ori cîte zece mii de călăreți, căci am auzit numărul lor.
Unii zic că acești „patru îngeri” ar fi Mihail, Gavriil, Uriil și Rafail legați spre veselia vederii lui Dumnezeu, care se vor dezlega în ziua judecății spre pedeapsa păgînilor cu îngeri fără de număr, prin care se va pierde a treia parte. Iar mie mi se pare că aceștia sînt cei mai vicleni draci, legați la venirea lui Hristos, care după porunca lui Dumnezeu au ieșit de la altarul ceresc (al cărui chip era Cortul cel vechi)8 și au căzut, și se vor dezlega de către dumnezeiescul Înger pentru a tulbura neamurile. Și pe Creștini îi vor tulbura, încît și aceștia se vor scula unul asupra altuia, ca să se arate cei lămuriți și credincioși și pentru ca cei vrednici să dobîndească o și mai mare răsplătire, învrednicindu-se de locașurile cele de sus, ca niște grîu copt și curat. Și pentru ca pleava, necredincioșii și cei prea-păcătoși și care nu s-au pocăit, fiind munciți aici prin draci, după dreptate, la judecată să primească o pedeapsă mai milostivă.
Iar zicerea că „sînt legați la Eufrat” nu este lucru străin, de vreme ce unii draci s-au trimis în adînc, alți în porci, iar alții în alte locuri, după voința lui Dumnezeu. Iar aici, la Eufrat, dracii au fost pedepsiți pînă la o vreme, căci după războiul ce-l vor da asupra oamenilor ei se vor munci în veci. Și e de crezut că se face pomenire de Eufrat pentru că din acele părți va să iasă Antihrist. Iar de mulțimea dracilor nu trebuie să ne îndoim, de vreme ce toți sfinții spun că văzduhul este plin de ei. Iar ce se arată prin „a treia parte”, a celor uciși, am zis mai înainte.
Stihurile 17-19: Și așa am văzut, în vedenie, caii și pe cei care ședeau pe ei: călăreții aveau platoșe ca fața focului, și a iachintului și a pucioasei, iar capetele cailor semănau cu capetele leilor și din gurile lor ieșea foc, fum și pucioasă. Pentru că puterea cailor este în gura lor și în cozile lor; căci cozile lor sînt asemenea șerpilor, avînd capete, și cu acestea vatămă.
Cu adevărat, prin „cai” socotesc că se înțeleg sau oamenii cei dobitocești, plecați spre femei9, sau dracii cei mai de jos și pe cei stăpîniți de alții. Iar „călăreții”, diavolii care-i stăpînesc, fac acest lucru nu numai prin slujitorii luați dintre ei, ci și prin oamenii cei răi, care, ca niște unelte ale lor (ale dracilor), îi amăgesc și-i ispitesc pe cei de o fire cu ei. Iar zalele cele ca focul, ca iachintul și ca iarba pucioasă socotim a închipui că duhurile cele viclene au fire din văzduh și lucrări arzătoare ca și focul. Iar capetele cailor ca ale leilor închipuiesc firea lor cea aducătoare de moarte și sălbatică. „Focul, fumul și pucioasa” ce ieșea din gurile lor, cu care spune că a fost omorîtă a treia parte din oameni, închipuie ori păcatele ce ard roadele inimii prin bîntuielile, învățăturile și îmboldirile dracilor cele aducătoare de moarte, ori arderile cetăților și vărsările de sînge ce vin din slobozenia lui Dumnezeu prin năvălirile păgînilor, prin care nu mai puțin decît a treia parte din oameni au murit. Și arată cum „cozile” aveau capete de șerpi, pentru că ascuțișurile drăcești ale îndemnurilor lor sînt păcatele cele aducătoare de otravă și de moarte a sufletului.
Stihurile 20, 21: Dar ceilalți oameni, care nu au murit de bătăile acestea, nu s-au pocăit de loc de faptele mîinilor lor, ca să nu se mai închine demonilor și idolilor de aur, și de argint, și de aramă, și de piatră și de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Și nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrînarea lor, nici de furtișagurile lor.
„Dar ceilalți oameni care nu au murit de bătăile acestea (…)”/ Se leagă de ceea ce s-a zis, că de acele trei bătăi a murit a treia parte din oameni. Iar în mijloc pune aceasta: Și ceilalți, cîți s-au învrednicit iertării și n-au suferit moartea, au rămas nepocăiți și n-au părăsit slujba idolilor, nici uciderile, nici curviile, nici furtișagurile și nici vrăjitoriile lor, ci stau supuși acestora. De aici, se arată că mînia se aduce împotriva a toată lumea, pentru că amăgirea se poartă nebunește și este amestecată cu neamurile care, deși cunosc adevărul, totuși se închină idolilor, iar alții se închină făpturii în locul Făcătorului. Unii mărturisesc că-L știu pe Dumnezeu, iar prin fapte Îl tăgăduiesc; și se arată cu chip de Creștini, dar tăgăduiesc puterea credinței și-i slujesc lui Mamona prin iubirea de argint, „care este închinare la idoli”10. Iar noi, care arătăm prin fapte credința întreagă și adevărată în Dumnezeu, să n-auzim acel glas înfricoșat — care zice: „Adevăr, adevăr vă zic vouă, nu vă cunosc pe voi! (Matei 25:12); și: Lucrătorilor ai fărădelegii, duceți-vă de la Mine! — ci pe acela fericit și dorit: „Veniți, binecuvîntații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:34), cu darul, și cu iubirea de oameni și cu îndurările lui Hristos-Dumnezeul nostru, Care a răbdat crucea de bunăvoie pentru noi. Căruia mărire împreună cu Tatăl, și cu Sfîntul și de viață Făcătorul Duh, acum, și pururea și în vecii vecilor! Amin!
[La aceasta, cuviosul Averchie adaugă: „Iată cum va fi sfîrșitul lumii: o sălbăticire de obște și o înfricoșătoare lipsă de simțire — care într-o oarecare măsură pot fi deja văzute de pe acum]
Note
1 Căci, „ceea ce te biruie, aceea te și stăpînește” (2 Petru 2:19).
2 „În fața lor va tremura pămîntul, și cerul se va clătina, și soarele și luna se vor întuneca și stelele își vor ascunde lumina” (Ioil 8:5).
3 Paharul mîniei Lui, neamestecat cu mila.
4 „Căci știm că toată făptura împreună suspină și se chinuiește pînă acum” (Romani 8:22).
5 „Despre legarea diavolului și pierzarea lui, vezi mai departe, la Apocalipsa 20:7; compară și cu Ioan 12:31” (episcopul Averchie). Căci zice Ioan: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31),
6 Aici, metaforă.
7 „(…) căci mulți sînt cei ce se luptă cu mine de la înălțime” (Psalm 55:2). Iar Teodorit tîlcuiește că Psalmistul „a numit «înălțime» buna-norocire vremelnică de acum, pe cea de o zi, nestatornică, stricăcioasă, pe cea care curge nu după multă vreme.”
8 Altarul ceresc este „Cortul cel adevărat pe care l-a înfipt Domnul, iar nu omul” (Evrei 8:2). Stih pe marginea căruia Sfințitul Teofilact scrie așa: „Cortul cel adevărat nu e acela făcut de Moisi, ci unul mai mare, adică cerul, căci Cortul cel vechi a fost închipuire a cerului. Și pe acela L-a închipuit un om, arhitectul Veseleil (ori Moisi); iar cortul acesta, cerul adică, l-a făcut Domnul.”
9 Cum zice Ieremia: „Cai iubitori de parte muierească s-au făcut. Fiecare rînchează asupra aproapelui său” (Ieremia 5:8).
10 Vezi la Efeseni 5:6.
Comentarii