„Ceea ce dărâmă El, nimeni nu mai zidește și pe cine-l închide, nimeni nu poate să-l mai deschidă”.

Cinstirea Marelui Dumnezeu „s-a arătat de-a lungul mileniilor și prin două zidiri impresionante, unice, fiecare în felul ei. Prima, mărețul Templu zidit de împăratul iudeu Solomon, între mileniul 2 și 1, înainte de Hristos, și a doua, marea Biserică din Constantinopol, închinată Sfintei Sofia (Înțelepciunea lui Dumnezeu) de împăratul bizantin Justinian, la începutul secolului al VI-lea al erei creștine. Două zidiri, două destine deosebite.

Constatând similaritatea lor parțială, m-am întrebat imediat de ce Templul lui Solomon, cucerit de babilonieni și apoi de romani, a avut posibilitatea de-a fi rezidit după prima cucerire, dar și soarta tragică de-a nu mai putea fi rezidit după cea de-a doua?

Paralel acestui destin, Biserica Sfânta Sofia, deși căzută sub puterea iataganului musulman, nu mai puțin vrăjmaș față de creștini decât au fost babilonienii și romanii față de iudei, totuși nu a fost dărâmată, ci doar transformată în moschee, acoperindu-se splendoarea mozaicurilor creștine cu var… Într-un articol oferit spre publicare revistei „Permanențe”, încă nepublicat, am încercat să dau o explicație acestui fapt istoric minunat, care ar da râvnei ortodoxe luminate posibilitatea de-a scoate la iveală o lucrare creștină fără egal ca vechime și de-o neprețuită valoare teologico-culturală.

Prin această observație evidentă am trasat, de la bun început, o limpede și grăitoare deosebire de destin, existentă între aceste două mărețe înfăptuiri ale geniului arhitectural omenesc, dar, mai cu seamă, ale celui pictural. Și m-am întrebat iarăși, de ce aceste două destine atât de diferite pentru două opere omenești închinate, fiecare în felul său, admirației, măreției și slăvirii Creatorului tuturor?

Citind (de fapt, recitind) tainica carte a lui Iov, în care avem revelația divină făcută unui apartenent al neamului aramaic (Uț, din țara căruia era Iov, a fost fiul cel mare al lui Aram, ultima odraslă a lui Sem). După tradiție acest Uț ar fi întemeiat Damascul; apoi am dat peste versetul al 14-lea din capitolul 12, pe care l-am înscris ca motto, cu un anume tâlc prevenitor. Mi s-a dus gândul în mod firesc către cele două zidiri și, desigur, a revenit stăruitor întrebarea: de ce Templul a fost dărâmat în două rânduri, iar Biserica Sfânta Sofia a rămas întreagă?

În ambele cazuri a fost vorba incontestabil de acțiuni antidivine, manifestări ale urii față de Același Dumnezeu, Singurul, Unicul Creator și Purtător de grijă față de creația Sa. De ce într-un caz s-a mers până la năruirea completă a unei lucrări închinate lui Dumnezeu (și încă de două ori!), iar în celălalt caz, deși asaltată de aceeași ură, lucrarea pentru Dumnezeu a rămas întreagă, chiar dacă s-a produs pângărirea sa?

O scurtă rememorare necesară

Făcând apel la documentele istorice și cunoștințele pe care le-am dobândit în acest domeniu, mi-am putut reaminti, cu precizie, că Templul lui Solomon a fost rezidit după ieșirea din robia babiloniană a poporului iudeu, dar nu a mai putut fi rezidit după a doua dărâmare (de către romani), deși speranțele și încercările nu au lipsit. Astfel, în secolul al IV-lea al erei creștine, sub împăratul Iulian Apostatul (Paravatul, în grecește) s-a încercat cu mult fast și entuziasm rezidirea Templului, dar lucrările au fost sistate, deoarece în timp ce se lucra la săparea temeliilor s-au produs niște fenomene meteorologice extrem de violente (ploi torențiale, furtuni persistente, globuri de foc căzute din cer etc.).

Mai apoi, prin secolul al VI-lea, un rege local iudeu — după ce-a cucerit cetatea creștină Nergal — a stârnit mare opoziție din partea vecinilor (toți creștini la acea vreme), așa că planul său de rezidire a Templului a fost părăsit, fiindcă împăratul etiopian al vremii, văzând prigoana anticreștină din Arabia, a făgăduit lui Dumnezeu că dacă-i va da biruință asupra acelui prigonitor, va renunța la coroana regală și se va face monah. Și-a împlinit dorința, biruind și ucigând pe acel dușman, după care a îmbrăcat schima monahală (N. n. — Proniator detaliu!).

Pe la anul 700 d.H., califul Omar a hotărât zidirea, pe locul unde fusese Templul lui Solomon, unei moschee mărețe care există și azi. După mai bine de-o mie de ani, Napoleon își propune și el să rezidească Templul. Mai întâi debarcă pe coastele Siriei, cu gândul de a cobori până la Ierusalim, pentru a dărâma moscheea lui Omar și a da semnal de pornire lucrărilor de rezidire a Templului. În același timp, spre a ține în frâu forțele musulmane din Egipt, îl trimite pe mareșalul Ney, care debarcă la Alexandria.

O furtună îi distruge însă flota și el ajunge cu greu la Alexandria, unde masacrând 5000 de călăreți mameluci, reușește să scape și să se întoarcă în Franța. A treia încercare (cunoscută) de rezidire a Templului a eșuat ca și primele două… De-atunci nu s-a mai produs vreo tentativă de rezidire (or, poate, nu știm noi să se mai fi încercat ceva în această direcție!?).

Acum, însă, știri tot mai insistente ne parvin pe diverse canale mass-media, anunțându-ne că se fac pregătiri intense în vederea acestei rezidiri. Desigur, primul obstacol, moscheea lui Omar, ne va servi ca un indicator al începerii lucrărilor. Opinia poporului evreu este unanimă în a arăta, lumii întregi, că visul lor de rezidire a Templului a ajuns în faza de împlinire! Ba chiar am auzit la un post de radio cunoscut un comentariu oficial, în care se preciza că nu trebuie să existe nici o temere în privința moscheei. Va fi desfăcută, împachetată și trimisă „colet” la Mecca…

Nimic nu se poate petrece fără știrea lui Dumnezeu

Dar, s-a întreprins oare ceva de la ultima încercare de rezidire a Templului pentru obținerea acordului divin absolut necesar oricărei acțiuni umane și cu atât mai mult în rezidirea unui Templu închinat Lui? Cele trei încercări eșuate ridică trei întrebări asemănătoare: acțiunea de distrugere babiloniană și romană s-a făcut neîndoios cu voia și cu știința lui Dumnezeu. Atunci, de ce după prima dărâmare, Dumnezeu a îngăduit rezidirea, iar după a doua, nu? Și încă au fost, cum am văzut, trei încercări…

Ce deosebire a fost între prima dărâmare și cea de-a doua? După cum se știe, prima a fost făcută de idolatrul împărat Nabucodonosor. A doua însă s-a desfășurat în alte condiții. Se știe că împăratul Titus, cel care a condus operațiunile militare de cucerire a Ierusalimului, era favorabil cultului mozaic (îl avea consilier pe rabinul și istoricul Iosif Flavius, fiind foarte aproape să se convertească la mozaism — Sic!). Se ordonase în mod clar celor care trebuiau să cucerească Templul să nu i se facă nici o stricăciune și nici să nu fie prădat! Cu toate acestea, se spune că un ofițer din armata asediatoare, sărind peste un parapet, a scăpat din mână făclia cu care-și lumina drumul. Această făclie în cădere a aprins structurile din lemn de cedru (esență de conifere), care fiind uscat cu ușurință a luat foc. Cu tot efortul soldaților romani, incendiul nu a putut fi stins și Templul a fost distrus, împlinindu-se întocmai proorocia Domnului nostru Iisus Hristos, căci voia Sa este întotdeauna greu de pătruns și, desigur, de neoprit.

A rămas doar un zid, zis al „plângerii”, la care de peste două mii de ani iudeii se duc și plâng măreția acelei zidiri prin care poporul lor Îl slăvea pe Dumnezeu. Având în vedere intenția romanilor de a păstra Templul și a eforturilor făcute de a-l salva, nu ne rămâne decât să acceptăm că așa a fost voia lui Dumnezeu, că El a îngăduit dărâmarea, idee întărită și de cele trei dărâmări amintite.

Sfântul Apostol Pavel susține că, la sfârșitul veacurilor, zăbranicul de pe ochii lui Israel va fi dat la o parte și că neamul acesta se va converti, recunoscând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos (N.n. — Numai dacă urmașii iudeilor de-atunci se vor căi în mod sincer de deicidul făcut pe Golgota, pentru putea a ieși astfel din anchiloza spirituală în care se chinuie de peste două milenii, așteptând să vină un fals mesia, care nu poate sosi decât ca antihrist; deși mulți dintre evreii onești își dau seama de cumplita eroare a strămoșilor, care l-au răstignit pe singurul și adevăratul Mesia, căpeteniile lor și rabinii legii vechi, din mândrie, nu vor s-o recunoască, numindu-i disprețuitor „goimi” pe toți creștinii cu fapta și credincioșii în duh și adevăr, respingând cu cerbicie evidența lucrării mântuitoare în lume a Logosului întrupat în istorie, ca și prezența vie a Harului Său în Biserica Ortodoxă, reprezentând în mod vădit Trupul Lui mistic).

Pe de altă parte, împăratul David în psalmii săi, ca și marii prooroci, susține că numai „o rămășiță” din Israel va supraviețui, anume cea davidică, fiindcă Dumnezeu a făcut un legământ veșnic cu împăratul David. Dacă acceptăm ideea că ultima dărâmare s-a făcut cu voia lui Dumnzeu, atunci cuvintele lui Iov rămân proorocești și Templul nu se va rezidi.

O alegere de tip contractual

N.n - Sfidarea premeditată și îndărătnică a voii lui Dumnezeu, precum și o altă încercare de rezidire a Templului legii vechi, nu ar reprezenta decât o reluare a cumplitei erori și rătăciri spirituale despre care s-a vorbit, o nouă revărsare de grele suferințe peste poporul evreu, care impune perseverent doar recunoașterea holocaustului împotriva sa, după un scenariu propriu îndelung și selectiv evocat, dar nu recunoaște cumplitul deicid comis de strămoșii lui; într-adevăr, cândva „popor ales”, dar într-o alegere de tip contractual, prin care Dumnezeu i-a făgăduit lui Israel că atâta timp cât acest neam vechi va respecta poruncile Sale, în duh și adevăr, El îl va ocroti, iar când le va încălca îl va certa amarnic cu plăgi și încercări de toate felurile, așa cum se poate lesne observa în istorie, ca o evidență orbitoare, până în zilele noastre…

Este un adevăr binecunoscut faptul că o Biserică rămâne vie doar atâta timp cât ridică Sfinți din mijlocul ei, numai prin autentice descoperiri dumnezeiești, și nicidecum prin hotărâri omenești, pe criterii politico-religioase și prin beatificări în „regim de urgență”, iar în Biserica dreptslăvitoare, slavă lui Dumnezeu, s-au proslăvit mulțimi de Mucenici, Cuvioși și Mărturisitori în toate epocile istorice. Ei bine, după ce umbra legii vechi a trecut și toate neamurile creștinate au început să trăiască numai sub puterea Harului, chiar și-atunci când o fac încă nedeplin, ne poate arăta cineva dintre cei încremeniți spiritual în legea veche măcar vreun singur sfânt autentic, purtător de Dumnezeu și făcător de minuni al lor?

Dar sfinte moaște ale vreunui rabin s-au pomenit de-a lungul secolelor care au urmat Răstignirii, Învierii și Înălțării la ceruri a Domnului nostru Iisus Hristos, Împăratul Vieții și Judecătorul nostru al tuturor? Cum poate cineva pretinde în mod serios și credibil că lucrează după voia lui Dumnezeu, din moment ce sfințenia reală nu se mai arată în nici un mod sesizabil în viața sa or a poporului său?

Și încă o evidență orbitoare: toți creștinii cu fapta, înviați și luminați lăuntric îi cinstesc precum se cuvine pe toți sfinții prooroci, protopărinții, patriarhii și înțelepții din perioada Vechiului Testament, socotindu-i adevărate vase alese prin care Dumnezeu a lucrat la mântuirea oamenilor din întreaga lume încă din epoca precreștină; dar, urmașii poporului cândva ales se roagă vreodată pentru ramura altoită a creștinilor, după ce în mod vădit și adeverit Dumnezeu le-a arătat urmările cumplitului deicid și ale blestemului nebunesc pe care strămoșii acestui neam (străvechi, inteligent, dinamic, câteodată real credincios, dar cel mai adeseori trufaș, neascultător și îndărătnic) l-au chemat singuri asupra lor?

Toate neamurile pământului au păcatele, greșelile, cusururile și neîmplinirile lor, pentru care vor trebui să dea socoteală la Judecata neamurilor, doar neamul iudeu se comportă ca și când n-ar fi păcătuit, greșit și nedreptățit niciodată în istorie, impunând altora ceea ce el nu respectă nicicum și crezându-se în mod absurd „superior” altor neamuri, dar, și mai grav, sfidând nebunește poruncile Logosului întrupat în istorie… Evident, superioritatea reală și bineplăcută lui Dumnezeu în slujirea aproapelui o demonstrezi numai prin dreapta Sa slăvire, prin împlinirea poruncilor Sale și prin faptele vii ale credinței adevărate și nicidecum prin sofismele și chițibușeriile legendelor hasidice impuse cu anasâna altora, după cruda și inumana lege a talionului!

Creștinii înviați lăuntric, atâția câți îi știe numai Dumnezeul Cel veșnic Viu și în Prea Sfânta Treime slăvit și închinat, se roagă sincer pentru întoarcerea evreilor la dreapta credință, după Cuvântul lui Dumnezeu, precum și după Sfânta Predanie, dar evreii de astăzi se roagă vreodată pentru mântuirea creștinilor sau doar le hărăzesc ceea ce i-au urzit cândva și Împăratului Vieții, Domnul și Stăpânul vieții lor, pe Care aceștia Îl adoră, după puteri și înzestrare, slujindu-I smerit până la moarte?

NOTA NOASTRĂ

Sfânta Scriptură are oase tari

„Să stea bine, să stea cu frică, să ia aminte” și poporul evreu, dar mai cu seamă cei care-l conduc, fiindcă „Sfânta Scriptură are oase tari”, ea trebuind a fi citită, cu bună credință, în duh și adevăr, cu post luminat și rugăciune stăruitoare, dar și cu ajutorul unui tratat de hermeneutică biblică, întrucât pe alocuri limbajul este metaforic, pe alocuri alegoric, de cele mai multe ori alcătuind un adevărat discurs intelectual de cea mai mare afinare și subtilitate cugetătoare, necesitând varii cunoștințe și conexiuni precise; mai mult, prin hotărârea de nepătruns a lui Dumnezeu, ceea ce se ascunde adeseori „înțelepților” acestei lumi, se destăinuie numai celor curați cu inima, iar curați cu inima în sensul plin și deplin al cuvântului, nu pot fi nicicum puternicii și mai-marii efemeri ai unei lumi la fel de efemere, indiferent de neamul căruia îi aparțin, atâta vreme cât vor să-i domine trufaș, disprețuitor, cinic și discreționar pe toți ceilalți, vorbind demagogic despre o pace iluzorie, dar pregătind de fapt, prin forță și vicleșug, teroarea celui rău și instaurarea domniei antihristice pe întreg pământul!

În cazul că cineva, fie el și vreun rabin contemporan, se va întreba fals contrariat de ce apreciem atât de ferm și tranșant demersul luminat al autorului acestui articol, îi vom oferi aceste trei motive de bun simț, dar și adânc duhovnicești, indiferent de orientarea lăuntrică a acelui sceptic cititor și de pregătirea sa teologico-culturală:

1. Zic Sfinții Părinți, prevenindu-ne pe toți, dar, în special pe cei nenăscuți încă lăuntric: „Un lucru rău nu-l termini când îl sfârșești, ci când nu-l începi!”. Evident, sfidarea lui Dumnezeu prin plănuita rezidire a Templului lui Solomon, din motive omenești politico-religioase, în litera moartă a legii vechi, este un lucru foarte rău, ba chiar nebunesc;
2. Fără o astfel de prevenire străvăzătoare, făcută încă de acum, la Judecata tuturor neamurilor, deci și a celui iudeu, cei mai fanatici legaliști și temerari întrebători de profesie din neamul acesta atât de refractar la smerita cugetare, care nu se vor fi creștinat nici măcar în al unsprezecelea ceas, ar cuteza probabil să spună în apărarea lor: „Doamne, Dumnezeule, Iisuse Hristoase, noi Te-am fi recunoscut ca Dumnezeu al Părinților noștri, dar nimeni nu a îndrăznit să ne spună nouă, cu tărie, că ne înșelăm amarnic în credința noastră legalistă și formalistă, din care Duhul Tău lipsea cu desăvârșire…”;
3. Judecata Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I S-a dat întreaga putere în Cer și pe pământ, are din începuturi pe lângă Iubirea Sa dumnezeiască veșnic biruitoare și dimensiunea Dreptății absolute, așa că nimeni dintre cei judecați nu va putea, indiferent de neamul său, să fie judecat altfel decât după starea în care se va afla la acel moment înfricoșat, în fața căruia și Sfinții cei mari se cutremurau, deși ei au fost prietenii Lui încă din timpul vieții lor terestre.

Acest avertisment creștin extrem de realist, exigent și responsabil, plin de-o vie compasiune creștină autentică răzbătând din subtext, vine din partea unui creștin cu fapta și hăruit chirurg (din școala marelui Iacobovici), veteran de război, supraviețuitor de la Cotul Donului, tată a șase copii, bunic a unsprezece nepoți și străbunic a trei strănepoți, trecut cu Mila lui Dumnezeu prin „investigațiile” și prigonirile securiste, fiu luminat al Bisericii noastre strămoșești ajuns la vârsta patriarhilor (95 ani!), respirând o erudiție vie și neostentativă, care a avut încă din tinerețe curajul de-a mărturisi, prin pilda vieții sale de misionar ortodox neobosit, credința în Înviere, cerându-le cu înțelepciune și evlavie vie tuturor celor îngrijiți de domnia sa, ca mai întâi să se spovedească și să se împărtășească cu binecuvântarea duhovnicului, și abia apoi să vină să-i opereze dânsul, din sala de operații nelipsind, nici în vremea comuniștilor, candela aprinsă și icoana Domnului nostru Iisus Hristos și a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Cei ce se vor uimi de adevărul spuselor noastre, să citească cu atenție articolul de față, dar și altele semnate de domnul doctor Iosif Niculescu, unul dintre puținii medici creștini aflat printre noi, care a practicat cu discreție, modestie și deosebită competență arta tămăduirii după învățătura Sfinților Doctori fără de arginți.

Întrebări omenești și răspunsuri dumnezeiești

Și aici se deschid alte două probleme: una este zidirea, opera arhitectonică în sine, și alta este folosirea respectivei zidiri. Dacă „Templul” va fi rezidit ca locaș de cult religios (așa cum a fost la început), atunci cei care-l vor da în folosință vor trebui s-o facă prin serviciul altor persoane și nicidecum prin preoți. Se știe bine că prin gestul necugetat și disperat al marelui preot Caiafa, și anume acela de a-și sfâșia veșmântul arhieresc (ceea ce era interzis în prescripțiile mozaice!), Israel nu mai are preoție. Aceasta este din începuturi o instituție divino-umană. Le-a dat Dumnezeu o „nouă preoție”? Noi nu știm nimic în acest sens. În lipsa unei preoțimi reale, consfințită de Sus, inițiatorii acestui proiect omenesc, fără o binecuvântare dumnezeiască reală, riscă să mai (re)facă o zidire terestră zadarnică, fără nici un folos, deci nejustificată prin rațiuni sănătoase și de ascultare de Dumnezeu, slăvit de unii doar cu buzele, dar hulit cu faptele… Așadar, la ce-ar putea sluji încă o clădire religioasă, rezidită din trufie și slavă deșartă, din care lipsește cu desăvârșire Duhul lui Dumnezeu?

Cu aceste întrebări, cărora noi nu le putem încă da un răspuns teandric, este firesc să așteptăm răspunsurile Dumnezeului Cel veșnic Viu, rugându-L cu umilință negrăită pe Bunul și Dreptul Dumnezeu să ne dea un semn al voii Sale, iar dacă acest semn a fost dat și noi încă nu-l înțelegem, să facă mare Milă, luminându-ne inima, mintea și sufletul numai după voia Sa cea dumnezeiască și nu după a noastră cea omenească, pentru ca toți să înțelegem, în duh și adevăr, plin și deplin, că El vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința Adevărului Său să vină!

În proorocia lui Amos (9 — 11, 12): „În ziua aceea (N. a. — Este vorba de ziua „vânturării lui Israel” — vers. 9) voi ridica cortul cel căzut al lui David și voi drege spărturile lui și dărâmăturile le voi ridica la loc și-l voi zidi ca în vremurile cele dintru început; ca astfel el să ia în stăpânire rămășița Edomului și toate popoarele peste care s-a chemat numele Meu, zice Domnul care face acestea” (N. a. — Versetele 11 și 12 vor fi citate cu unele nuanțări de către Sfântul Iacob în Sinodul Apostolic din Ierusalim — Faptele Apostolilor 15 — 16, 17).

În trimiterile care însoțesc textul se spune:

1. leremia 18 — 4, 5: „Și a fost cuvântul Domnului iarăși către mine și mi-a zis: <Casa lui Israel, oare nu pot să fac și Eu cu voi, ca olarul acesta, zice Domnul?>. Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteți voi în mâna Mea, casa lui Israel”.
2. Ieremia 19 — 11,12: „Iată ce zice Domnul Savaot: <Voi sfărâma poporul acesta și cetatea aceasta, așa cum am sfărâmat vasul olarului, care nu mai poate fi făcut la loc, și-l vor îngropa în Tofet din pricina lipsei de loc pentru îngropare. Așa voi face cu locul acesta, zice Domnul, și cu locuitorii lui, și voi face cetatea aceasta ca Tofetul>”;
3. Ieremia 45 — 4: „Spune-i, zice Domnul: <Iată, ceea ce am zidit, voi dărâma, și ce am sădit, voi smulge, - adică toată țara aceasta>";
4. Miheia 4, 7 și 7, 11: „Pe cea sfărâmată o voi face rămășiță, pe cea lepădată un neam mare; și Domnul va împărăți peste ele, de acum și până în veac; Fi-va nelegiuitul îndreptățit în cumpăna sa or în sac greutățile înșelătoare?”;
5. Zaharia 12, 8: „În ziua aceea Domnul va întinde ocrotirea asupra celor care locuiesc în Ierusalim, încât cel mai slab între ei să fie ca David, și casa lui David să fie ca Însuși Dumnezeu, ca îngerul Domnului care merge în fruntea lor ”;
6. Faptele Apostolilor 1, 6; 15 - 16, 17: „Iar ei, adunându-se, ÎL întrebau, zicând: <Doamne, oare, în acest timp vei așeza Tu, la loc, împărăția lui David?>; <După acestea Mă voi întoarce și voi ridica iarăși cortul cel căzut al lui David și cele distruse ale lui le voi zidi și-l voi îndrepta. Ca să-L caute pe Domnul ceilalți oameni și toate neamurile peste care s-a chemat numele Meu asupra lor, zice Domnul, Cel ce a făcut acestea>”
7. (N. n. — Așadar, se poate înțelege limpede că, spre sfârșitul veacurilor, Domnul Își va îndrepta ochii asupra ramurii davidice a poporului evreu, dar este întru totul evident că numai după întoarcerea acesteia la credința dreptslăvitoare, cu o căință sinceră și statornică, la credința vie, în duh și adevăr, în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care să-L slăvească cu inima, nu doar cu buzele. Ne-am întrebat adeseori, cu genunchii inimii plecați: oare câte torțe umane mucenicești vor mai trebui aprinse lângă creștetul acestei omeniri suferinde, secularizate și intenționat confuzionate spiritual, pentru ca în sfârșit și poporul iudeu să înțeleagă că Dumnezeul creștinilor este Dumnezeul Cel veșnic Viu și în Prea Sfânta Treime slăvit și închinat, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de-o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” și că, înafara Lui, alți dumnezei nu pot exista?).

Autorul articolului ne previne, în mod firesc, că citatele din Amos și celelalte le-a transcris din ediția jubiliară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (ÎPS Bartolomeu Anania), cu excepția celor pe care le-a transcris din versiunea franceză a bibliei (ab. P. Crampon — Paris, 1928), unde într-o notă din subsol se vorbește explicit despre ridicarea cortului lui David („La hutte de David”).

Precizarea scripturistică concordă cu cele spuse în Isaia, precum că din Israel va rămâne o „rămășiță”, și anume din casa lui David, dar în nici un caz nu este vorba de rezidirea Templului. Expresia „cortul lui David” se referă la neamul, la casa regală a lui David, fără nici o legătură cu Templul. Cei ce au încercat o interpretare forțată, în sensul că prin expresia „cortul lui David” s-ar înțelege rezidirea Templului, nu țin cont nici de contextul în care se face această referire și nici la cele scrise de Isaia.

În acest fel, până la eventuala descoperire a altui citat din Vechiul Testament, putem afirma că problema rezidirii Templului din Ierusalim se află în principal revelată în citatul din Iov 12, 14. Pe deasupra, această interpretare firească se sprijină și pe datele istorice pe care le-am reiterat, dar și pe logica simplă, limpede și sănătoasă că omenirea nu se mai poate întoarce la cultul jertfelor sângeroase de animale, care constituiau esența legii vechi, ultima jertfă sângeroasă fiind, de data aceasta, cea a lui Dumnezeu-Omul, a Însuși Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul și Mielul lui Dumnezeu, Logosul întrupat în istorie; o alta mai mare, mai sfântă și mai bine primită de Dumnezeu-Tatăl neputând exista.

Jertfa Mântuitorului fiind cea mai sfântă dintre toate jertfele care au fost oferite lui Dumnezeu, mai presus de orice grăire, unică și inegalabilă, nu se poate concepe o alta mai înaltă, întrucât nici o înțelepciune omenească, fie ea oricât de „aleasă”, nu poate trece peste Taina Răstignirii, Învierii și a Înălțării la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos.

Iar israeliții, dacă vor dori în mod sincer o împăcare cu Dumnezeu, prin care să recapete preoția pierdută de Caiafa, nu au decât calea firească a recunoașterii Dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos și toate cele evanghelic legate de Viața, Jertfa și Învierea Fiului lui Dumnezeu, „Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut om”.

O rugăm, cu negrăită și neștiută umilință, pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, Maica noastră Povățuitoare și întotdeauna Acoperitoare, să ne fe mult Milostivă, grabnic ajutătoare și mijlocitoare la Tronul lui Dumnezeu, nouă și tuturor celor pentru care ne rugăm, acum și în vecii vecilor. Amin.

Altă cale adevărată de mântuire nu există pentru nici un neam pământesc, deci nici pentru israeliți.