În urmă cu câteva zile, am fost chemat la Alba Iulia pentru a participa la lansarea cărții pictorului Horea Paștina Ascult și privesc, în fapt teza sa de doctorat, publicată la Editura Reîntregirea. La lansare a luat parte, cu cunoscuta-i blândețe, deschidere și bună„voință, și Înalt Preasfințitul părinte Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei. După lansare, la catedrală, la sfârșitul vecerniei, Înalt preasfințitul părinte arhiepiscop i-a decernat lui Horea Paștina, care este fiu al municipiului Alba Iulia prin nașterea sa acolo, Crucea care reprezintă distincția arhiepiscopală. A fost un gest frumos, nobil, duhovnicesc, mărturisind despre deschiderea ierarhului locului față de faptele stimabile ale fiilor săi duhovnicești și despre știința de a le marca „cu binecuvântarea sa, încrustându-le în cununa de bune făptuiri ale Bisericii. (Cel mai adesea, dintre mireni, cei care aduc foloase materiale se bucură de astfel de distincții!) “Evenimentele au fost, de altfel, redate generos de postul Trinitas TV.
A doua zi, gazdele ne-au facilitat ascensiunea până la mânăstirea Ponor, o mânăstire încă în plină construcție, pornită acum câțiva ani de părintele protosinghel Irineu Curtescu, monah crescut și călit la Sihăstria și Sihla, în apropierea Părintelui Paisie Olaru, precum și la Schitul Prodromu din Sfântul Munte Athos, pe lângă părintele Petroniu. Este o lucrare cu alură voievodală, care, prin grandoare și frumusețe, promite să devină una dintre cele mai importante de acest gen de la acest început de veac al XXI-lea. Coborând înapoi spre Alba Iulia am poposit la mânăstirea Lupșa, situată pe Valea Arieșului, în comuna cu același nume, nu departe de Câmpeni. Desigur, multe pot fi spuse despre acest loc minunat și despre viețuitorii obștii “conduse de părintele protosinghel Melchisedec Ungureanu, oameni luminoși și mereu gata spre prietenoasă întâmpinare și slujire. Dar, în contextul acestei intervenții, aș vrea să pun în evidență numai faptul că am aflat aici cel mai bun magazin de obiecte bisericești din câte mi-a fost dat să întâlnesc eu în România. În două încăperi de mici dimensiuni, totul este ales și aranjat cu mult bun gust. Nimic expediat sau de mântuială. Mobilierul este simplu, decent și discret, titlurile de cărți atent alese. În plus, călcâiul lui Achile al tuturor pangarelor, obiectele mici de colpor_taj (icoane și iconițe, cruciulițe, mătănii, ilustrate, cărticele de vulgarizare, candele etc.) sunt aici și acelea selectate cu maximă exigență. În plus, părintele Simion care se ocupă de magazin (și care, am înțeles, are în grijă și bucătăria!) era bine informat și binevoitor, știa să-ți ofere detalii relevante despre orice obiect aflat în vitrine și despre orice carte de pe rafturi. De pe pereți te privesc iubitoare și luminoase chipuri de mari asceți ai timpurilor noastre. Este o plăcere și un real folos să petreci câteva zeci de minute în acel ambient. Îmi aducea aminte de cele mai bune magazine de acest fel de la Athos (între altele, și prin oferirea unei tratații simbolice, în cazul de față o bomboană de calitate), cu mențiunea că le depășea prin faptul că aici nu am putut afla nici măcar un obiect care să fi fost urât, necesar a fi eliminat.
Aceleași lucruri de cuvenită remarcare și arătare spre pildă pot fi spuse despre micul, dar bogatul și bine întocmitul magazin bisericesc de la Schitul Darvari, unde părintele stareț, arhimandritul Teofil Anăstăsoaie, a imprimat întregii înfățișări, dar și cuprinsului, mult bun gust și multă bună cuviință.
Întâmplarea a făcut ca cineva să ne aducă înapoi la București cu mașina personală. Și a avut ideea să se abată pe la Curtea de Argeș, între altele, și ca să mergem să ne închinăm la moaștele Sfintei Filofteia. A fost în multe părți ale ei o experiență cu totul nefericită, traumatizantă chiar. La intrarea în paraclisul cu sfintele moaște ale sfintei și minunatei copile mucenițe, câteva tarabe extinse și întinse cu ceea ce numim noi în limbaj bisericesc obiecte de colportaj. Ce să vezi? Urâțenii peste urâțenii, kitschuri peste kitschuri, unele adevărate blasfemii, altele de-a dreptul eretice. Părea că cete de draci joacă tontoroiul, râzându-și de noi, acolo, în locul acela care ar fi trebuit să amiroasă a sfințenie și a bună-cuviință. Culmea este că n-am găsit nici măcar un singur obiect care să se sustragă acestei categorisiri. (Las, că și la poarta mânăstirii este un bâlci total, parcă te apropii de o plajă, nu de un sfânt așezământ.) Pliantul mânăstirii și cele câteva cărți poștale sunt îngrozitoare, stridente, de un prost gust absolut, și nu fac decât deservicii, atât monumentului istoric, cât și credinței care L-a generat. Și m-am adus aminte cum și toate tipăriturile ieșite din locul acela sunt de o urâțenie jenantă. Până să te sufoce indignarea, te sufoca urâtul. Poate oricine să meargă, să vadă și să se convingă. Nu-ți trebuie prea multă cultură ca să observi această manelizare de pe tarabele din incinta mânăstirii (și a episcopiei, în fond). Doamne, iartă-mă! Dar aceasta o găsesc imaginea sugestivă pentru cineva care nu a văzut ceea ce ni se înfățișează acolo: este ca și cum am cânta manele la strană! Unde este istoria noastră, unde este respectul nostru față de cele sfinte? Unde este cultura bisericească a înaintașilor noștri și demnitatea la care ne obligă ea? Oare să conteze numai banii care se încasează în aceste fel, oare să nu aibă deloc importanță faptul că se deversează în casele și in viața oamenilor toate aceste obiecte urâte, jignitoare la adresa lui Dumnezeu, dar și la adresa oricărui creștin cu bun gust? Eu cred că ne aflăm în aceeași situație cu aceea când Hristos a lua biciul și i-a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45-46). Biserica este chemată să fie peșteră a Nașterii lui Hristos, iar nu „peșteră de tâlhari”. Dacă nu cumva noi suntem chiar și mai rău. Aceia măcar nu se pretindeau creștini, așa cum ne pretindem noi. Ba, încă și ortodocși, pentru care imaginile iconice ar trebui să fie mărturie nesmintită a identității lor înalte întru dreaptă credință.
Pangarul și magazinul de obiecte bisericești sunt, într-un fel, vitrina locașului de cult căruia îi aparțin, a slujitorilor ei, a comunității care o generează și o gestionează. Vitrină (de la fr. vitre = geam) presupune transparență. Transparență spre exprimarea liturgică, spre credință, spre felul în care se raportează la Dumnezeu cei despre care spune. În mod normal, se caută ca prin ea să se arate ceea ce este mai bun, se încearcă să se atragă privitorii, fără a-i înșela, totuși. În fond, poate fi pentru unii un prim loc de misiune, de transmitere spre exterior a chemării la credință curată în Hristos. Criteriul alcătuirii și al amenajării nu se cuvine să fie decât unul singur: frumusețea slăvitoare, Dar dacă așa arată în momentul de față exprimarea noastră iconică ca cea de la Curtea de Argeș (și, din păcate, există destule altele asemănătoare), dacă asta este grija și supravegherea pe care cei îndrituiți o fac, dacă asta este propagarea de credință pe care o propunem acestei lumi povârnite, și așa extrem de scăldate în urât, atunci situația noastră este mai mult decât jalnică. Poate unii nu-și dau seama, dar problema este extrem de gravă. Nu poți să nu te întrebi care este cauza, de unde vine această îmbolnăvire, de unde aceste excrescențe maligne care parazitează ucigător și urâțesc trupul Bisericii. Și nu numai că gradul de urât este extrem, dar și cantitatea în care ni se înfățișează și ne agresează este năucitoare.
Când l-am cunoscut eu pe cel care arhipăstorește acel loc și am avut pentru un timp contacte mai apropiate, era un om apropiat de oameni de cultură (între alți și de un pictor de mare rafinament ca Paul Gherasim, trăitor înscris cu totul în respirația liturgică a Bisericii), era un om care avea pretenții că este el însuși om de cultură, vroind să scrie cărți și să fie luat în considerație de cei din breasla de resort, un om care repeta foarte adesea că lui Dumnezeu îi place ordinea… Unde mai pui că are un nume care trimite la biruința frumuseții? Și atunci, acum cum poate să îngăduie asemenea căderi? De ce ordine poate fi vorba în dezordinea aceea drăcească? Sau oare să fie locul acela un atât de mare focar de duhovnicie, încât să-i facă pe toți cei de acolo să fie atât de mistic răpiți, până la a nu mai vedea ce este în imediata lor apropiere? Sau, dimpotrivă, să fie ei chiar atât de lipsiți de un elementar bun gust, bun gust care a fost timp de veacuri apanajul țăranilor (cum era și Sfânta Filofteia, de altfel!) și boierilor din partea locului? Oare este rușinos ca atunci când nu te pricepi la un lucru să apelezi spre sfat și ajutor la un specialist? Slavă Domnului, sunt încă destui care își asumă condiția și viețuirea de creștini!
Toate cele înfățișate sunt scandaloase, reprezintă o bătaie de joc de neîngăduit la adresa lui Dumnezeu și ale celor sfinte ale lui. Poate că nu aș fi purces la scrierea acestor rânduri, dacă situația nu mi s-ar fi înfățișat teribil de gravă, mult sub orice nivel minim acceptabil (mai jos chiar de alte situații asemănătoare, întâlnite de mine în decursul timpului recent la mânăstiri de mare notorietate precum Cheia sau Cozia). Și asta nu departe de acel odor de mare preț al culturii noastre bisericești și naționale, care este Biserica Domnească, oricât de afectată ar fi fost și ea de restaurări discutabile.
Trist, foarte trist! Este păcat că sunt unii care din nepricepere, din nepăsare sau din cine știe ce interese ignobile rănesc în felul acesta chipul frumos al Bisericii.
Mă gândesc că ar fi extrem de potrivit ca printre alte teme care se dezbat la conferințele preoțești, în cadrul unor simpozioane sau mese rotunde, în lecții ținute la seminare și la facultăți de teologie, să fie introduse și unele referitoare la magazinele de obiecte bisericești și la pangare. Spre bună exemplificare s-ar putea merge cu grupuri de studenți sau de preoți la mânăstirea Lupșa, spre a vedea acel magazin, realizat, de altfel, cu costuri nu prea mari, dar cu multă grijă și atenție la orice detaliu, cu dragoste pentru cei ce urmează a fi slujiți prin el, cu un bun gust care ar trebui să facă firesc parte integrantă din credința noastră nepoluată. După cum, tot așa, ar putea fi duși la Curtea de Argeș (sau în alte multe locuri asemenea) pentru exemplificări de tipul: Așa nu!
Să fiu iertat! Considerați că sunt o piatră care strigă (cf. Luca 19, 40)!
Notă:
PANGÁR, pangare, sn. (Rar) Masă pe care se vând lumânările în biserică; p. ext. vânzare a lumânărilor în biserică; venit realizat de biserică din această vânzare. — Din ngr. pangári.
COLPORTÁJ, colportaje, s.n. 1. Răspândire, distribuire (a cărților, a presei). Carte de colportaj = carte cu preț redus, ilustrată, tipărită în tiraje mari, tratând sumar, la nivel de popularizare, teme foarte variate. 2. (Înv.) Comerț ambulant. — Din fr. colportage.
COLPORTÁJ ~e n. 1) Realizare a cărților prin vânzători ambulanți. 2) Distribuire a publicațiilor la abonați. Serviciu de ~. /<fr.colportage
COLPORTÁJ s. n. distribuire, răspândire, propagare (a cărților, a presei). (<fr. colportage)
COLPORTÁJ s.n. Distribuire, răspândire, propagare (mai ales a cărților, a presei), Comerț, negoț ambulant. [<fr. colportage].
colporter (de comporter, porter, avec l'influence de porter à col)
Vieux. Porter çà et là, dans les villes ou les campagnes, des marchandises pour les vendre: Colporter des livres.
Propager, faire connaître partout (souvent péjoratif): On colporte sur toi des bruits curieux.
Augustin Paunoiu
E-mail Address: [email protected]
Comentarii