(VIAȚA PUSĂ ÎN SLUJBA TRĂIRII DE LIBERTATE - „DUH COMUNITAR” ȘI TRADIȚIE ORTODOXĂ)
Un înalt, întru lucrarea de duh, teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae, spunea, referindu-se la cartea Î.P.S. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ (mitropolitul Ardealului - 1982-2005), Tradiție și libertate, în spiritualitatea ortodoxă (Sibiu, 1983, reed. București, 1995): „Ne-a dat o carte cum nu cunosc să se fi scris o alta, undeva”.
Lucrările Î.P.S.S. Mitropolitul ANTONIE, de largă suflare patriotică, despre lupta și jertfa de veacuri a ardelenilor, sub ocupație străină, pentru Mântuirea-Unire cu frații lor și cu Patria-Mumă - sunt impresionante și cu o documentare ce impune uluire, pe lângă respect: Lupta împotriva deznaționalizării românilor din Tranvilvania în timpul dualismului austro-ungar în vremea lui Miron Romanul (1874 - 1898), Sibiu, 1986; Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), Sibiu, 1986 – iar lucrarea despre figura tragică a Mitropolitului Miron Cristea (Elie Miron Cristea. Documente și corespondență, Sibiu, 1987), deși autorul-savant și teolog păstrează bunul cumpăt al scrisului erudit, are și pasaje emoționante, de evocare și pledoarie pentru îmblânzirea oamenilor și vremilor stihinice.
Pe când îmi dibuiam materialele pentru o neînsemnată lucrare de-a mea, am aflat, cu uimire, că-l interesase pe înțeleptul cărturar, cel cu atâta har și dor de Ortodoxie, și despre un vestit și neostenit cercetător al nevăzutului, un teolog altoit peste un gnostic (sau invers!), și-i studiase și iscodise acestuia, cu bună cumpănă a empathiei și cu mare băgare de seamă a rostirii, gândurile și simțirile – era vorba de Rudolf Otto: Ideea de sacru la Rudolf Otto, din punct de vedere catolic și ortodox, în „Ortodoxia”, an X, 1958, nr. 3. Pe Î.P.S.S. vlădica ANTONIE îl interesa și îl stârnea la cercetare scrutătoare orice încercare pământească de a afla/cerceta drumuri la/către Dumnezeul MÂNTURII! Dar știa, cu neclintită convingere, și o și afirma cu putere gravă a rostirii - că numai Ortodoxia dăruiește deplină libertate spre luminare a Duhului și căi de izbavă pentru fiecare suflet smerit… Căci tot și numai smerenia duce la Mântuire – după spusa de răspuns a Sfântului Isaac Sirul : „Ce este desăvârșirea? - Un adânc de smerenie.” Ceea ce spunea teologul francez Michel Quénot, despre creștinism, în genere – este mai potrivit decât oricărei Biserici – Ortodoxiei: „Religie a Cuvântului întrupat și a imaginii; este deodată cult și cultură” (cf. Michel Quénot – Icoana – fereastră spre Absolut, București, 1993).
Dar, din tot ce-a scris (și de minunată mulțime și adâncime sunt scrierile sale!) Î.P.S.S. Mitropolitul Ardealului, vlădica ANTONIE, eu țin aproape de suflet, lângă Sfintele Scripturi, lângă cărțile Filocaliei și lângă Ortodoxie și românism, a Părintelui Stăniloae - cu care Părinte Stăniloae, în teologia românească a ultimului veac, vlădica ANTONIE face minunată pereche neo-apostolică, precum Sfinții Apostoli Petru și Pavel (Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939 : „Ortodoxia e ritmul, e măsura - nu melodia vieții însăși. Românul ia natura ca ființă, e plin de cuviință, de gingășie față de ea. Ortodoxia îi dă un sentiment de înfrățire cosmică (…). Noi, fără Ortodoxie, am prezenta latinitatea cea mai goală de suflet. (…) Ortodoxia nu este un sector al vieții, detașat de toate faptele și condițiile naturale ale omului. (…) Ea e forță amestecată în totalitatea faptelor și situațiilor omenești, mântuind pe om nu întrucât îl scoate din ele, ci întrucât acela lucrează în ele, după duhul ei. Dacă e drept, până la un loc, că neamul acoperă sectorul Ortodoxie, dând unei forme universale în anumite privințe un colorit propriu - la rândul ei și Ortodoxia cea universală acoperă întreg pe fiecare neam care-i aderă”) - eu țin, pe birou și aproape de inimă, slova luminată tot a celui mai omenesc tratat despre viața/trăirea autentic ortodoxă: Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă.
Ecumenismul va fi fiind un bun și necesar lucru al Duhului din oameni – întru completare-complementaritate spirituală reciprocă. Dar, tocmai de aceea, pentru plinirea lui, trebuie răbdare (căci fiind vorba de trăirea, iarăși, dimpreună întru Dumnezeu, ea trebuie să capete bună-învoire, capăt și semn de la Dumnezeu!), smerenie și înțelegere a faptului că așa o lucrare atât de vastă și de gingașă, totdeodată, nu poate fi decât lucrare teandrică – adică, lucrare dimpreună a omului, pe-o parte - și a lui Hristos și Duhului Sfânt, pe de alta. Vlădica cel care a călătorit mai mult decât, poate, oricare dintre teologii ortodocși, în Occident - observă, cu maximă pertinență, deosebirile pe care, deocamdată, istoria le-a pus/le pune, în calea unui ecumenism real, de esență – hristic, iar nu hegemonic (precum tinde a fi cel romano-catolic-papal), sau pur formal, cum este cel protestant: „(…) Spiritualitatea occidentală, romano-catolică, anglicană și protestantă (…) era tot creștină, operà în general cu aceleași noțiuni ca și cea răsăriteană, a noastră – dar era limpede că era altceva și că, dincolo de cuvinte, de uniforme și de ziduri, sălășluiau alt duh, alte mentalități, fie mai simple, fie mai complicate decât ale noastre, dar oricum diferite. Ceea ce m-a frapat în mod deosebit a fost un anumit formalism, adesea redus la el însuși, care nu poate produce altceva decât forme și formule care închid, limitează, constrâng, mărginesc sufletul omenesc, făcut să zboare și să fie liber. M-am întâlnit cu rigiditatea Regulelor care, tocmai în vremea aceea, dăduseră naștere crizei care golise o bună parte din mânăstiri.”
Și spune, despre spiritualitatea Ortodoxiei, care se opune clar formalismului înlănțuitor, curmător al căilor Mântuirii: „(…) Libertatea din Răsărit se mișcă nu între pereții de piatră ai Regulelor, ca într-o celulă bine zăvorâtă, ci între pereții transparenți și cu uși deschise în toate părțile, ai Tradiției. Disciplina în libertate mi s-a părut totdeauna a prevala față de disciplina din constrângere” (s.n.).
Pentru vlădica ANTONIE – CHILIA devine o instituție spirituală, a meditației adânc jertfelnice, adică a aprofundării/cunoașterii de sine, prin care se realizează adevărata cunoaștere a Luminii Dumnezeiești: „Chilia îi va da regula. Adică meditația, cunoașterea de sine, propria măsură”.
Deci, nu este adevărat ce s-a tot bătut monedă, că Mitropolitul ANTONIE susținea fervent și necondiționat mișcarea ecumenică – cine spune aceasta, jignește amarnic spiritualitatea și inteligența, cu antene extrem de sensibile, ale marelui creștin care a fost cărturarul-ierarh ANTONIE PLĂMĂDEALĂ. El știe limitele extrem de strâmte și convențional-formale, la care a ajuns Apusul European – știe asta mai bine decât oricine, și o spune, cu fermitate, peste diplomație (încă o dată: susține ecumenismul, dar în niciun caz „orbește”, ci cu grijile/îngrijorările/reflecțiile sus-zise! – și cu soluționări ale crizei spirituale occidentale – soluționări care există, dintotdeauna, în zona Ortodoxiei): „Definind, în linii mari, spiritualitatea ortodoxă, ea ne apare bine diferențiată de cea occidentală, dar nu totdeauna opusă, ci de multe ori complementară. Ea prezintă, totuși, în felul acesta, teze sa, în dialogul cu frații occidentali. Există premise serioase, pentru a ne declara favorabili unui dialog pe terenul spiritualității. Acesta ar putea avea șanse mai mari decât acela pe terenul teologiei speculative și al intereselor prea omenești pentru hegemonie. Spiritualitatea ar putea aduce în dialog nota de smerenie, care dă o altă măsură relațiilor dintre oameni, și ar putea da altă măsură și relațiilor dintre Biserici”.
Și merge cu plasticitatea demonstrației până la strălucire – eliminând orice neînțelegere, voită ori nu, cu privire la Duhul Ortodoxiei: „Omul urcă, Dumnezeu coboară și, întâlnindu-se, fac drumul împreună” – trimițând și la folclorul românesc, în care se spune despre plimbările lui Dumnezeu pe pământ, „de obicei însoțit de Sfântul Petru” – adică de întruparea/modelul simplității oneste, a credincioșiei deliberate, profund devotate (în urma efortului demn al scrutării de sine însuși – când singur Petru afirmă curajul mărturisirii viziunii dinlăuntrul credinței : „Eu zic că Tu ești Hristosul lui Dumnezeu”.
Numai Ortodoxia poate fi LEACUL pentru bolile teribilele ale formalismului desacralizant occidental – îndrăznim a sintetiza noi.
În predica „Despre singurătate”, cărturarul-Mitropolit spune, cu întristare: „Singurătatea este una din marile nenorociri ale oamenilor (…). Singurătatea dezumanizează (…). Singurătatea e, de altfel, marea boală a secolului”. Și, după ce analizează posibilitatea, arătată de Hristos-Dumnezeu, de lecuire a singurătății – analizează și NORMA TRĂIRII ÎNTRU ORTODOXIE – „să fii om pentru altul”, drept consecință a faptului că ai întâlnit contrariile din sufletul tău și le-ai împăcat întru Dumnezeu-Jertfa de Sine, pentru COMUNIUNEA DE DUH-DUHUL COMUNITAR: „Viața socială presupune comuniune, presupune colaborare, cooperarea oamenilor între ei. Acesta este reversul singurătății.
Așadar cheia e aici: avem nevoie de un om, dar ca să-l avem, trebuie să fim noi om pentru altul (s.n.).
Teologia mai nouă Îl și numește pe Iisus Hristos, cât a fost om pe pământ, „Om pentru altul”, așa cum e și Dumnezeu pentru altul, pentru noi toți, Căruia îi spunem „Bun și iubitor de oameni”.
Aș mai adăuga aici ceva: ca să intri în comuniune adevărată cu cineva, ca să-i fii folositor, trebuie să fii pregătit. Trebuie să înțelegi ce-i aceea comuniune. Trebuie s-o realizezi în tine însuți, să întâlnești contrariile din sufletul tău și să le împaci” (s.n.) – vlădica ANTONIE concluzionează, pentru pilda Slăbănogului, care s-a plâns că „n-are om” (adică, n-are „pilă”…), care să-l ajute să ajungă la scăldătoare, cu toți cei teferi-volnici, ca să se vindece de „slăbănogeala sa”: „N-ai om? Ai Dumnezeu!”
De fapt, comunitatea monahală este o lecție vie, pentru societatea creștină – nu ideală, ci NORMALĂ!!! – DAR, TOCMAI DE ACEEA, REVENITĂ, DIN ISTORIA „VAMPIRIZANTĂ” DE DUH, LA DUMNEZEUL MÂNTUIRII! Și asta nu se poate decât aducând „răspunderile”/răspunsurile creștine – la nivelul ÎNTREGII OBȘTI CREȘTINE, FĂRĂ DISCRIMINARE SPIRITUALĂ! Căci, spune și mărturisește vlădica ANTONIE: „Nicăieri, la începuturi, nu se face distincție între laici și monahi (…). Sfântul Ioan Gură de Aur e și el categoric, în această privință (…): «Te înșeli amarnic de crezi că unele sunt datoriile omului din lume și altele ale monahului. Diferența dintre ei e doar aceea că unii se însoară și alții nu, încolo au în comun toate răspunderile»”.
Ortodoxia, în viziunea vlădicii ANTONIE, poate fi aplicată ca model spiritual, jertfelnic și social, totdeodată – cu condiția smereniei-credincioșiei păstrate/cultivate cu bună-credință și constanță-tenacitate de adevărat devot al lui Dumnezeu: „Spiritualitatea ortodoxă este în general nu o tehnică, nici o filosofie, nici o teorie, ci o spiritualitate a modelelor realizate (s.n.). Modelele țin aici loc de Regule. Ele sunt tradiție vie, veche și nouă, adaptată, contemporaneizată. Desigur, la noi, duhovnicii au fost astfel de modele, dar nu numai ei, cei mari. Mai mari au fost cei ce au știut să se facă mici, prin smerenie, atâția anonimi care au lăsat în urma lor doar un nume și o singură faptă, dar faptă model (s.n.)”.
Deci, Modelul Spiritual al Ortodoxiei este modelul clasic, în care Unitatea de Intenție și de Voință, subordonate unui singur scop - măreț, soteriologic, adică readucător de normalitate ontologică! – predomină, punctează și face, din puncte, LINIA ISTORIEI!!! Dacă vom avea smerenia Punctului, vom dobândi șansa Liniei Istorice – și, prin dezvăluirea lucrării lui Dumnezeu în istorie – vom străvedea lumina „Volumului Sferic” al Paradisului! Iar Scopul Ortodoxiei este trăirea întru Dumnezeul Mântuirii, ca antrenament pentru redobândirea Paradisului. Liberul Arbitru, Iubirea Fraternă și Iertarea Înțelegătoare și Restauratoare de Duh - sunt însuși Spiritul Tradiției Ortodoxe: spre deosebire de „efortul de jos în sus, spre un Dumnezeu care se depărtează mereu, calitativ”, al occidentalului - și pe când catolicul pune accentul pe chinul și sângerarea abundentă a lui Iisus, deci pe sumbrul destinului și pe înfrângerea (temporară) a Omului-Iisus, fixat prea adânc în datele și tragedia materiei – Ortodoxia, spiritualitatea ortodoxă „este o spiritualitate optimistă (s.n.), plină de încredere în Dumnezeu și în om. Ea celebrează Învierea și Lumina Taborică, mai mult decât suferința, patimile, material (s.n.); ea optează pentru firesc, pentru ieșirea din condiția tragică și intrarea în condiția de libertate.”
Sunt unice în literatura teologală și extrem-emoționante, definitorii pentru ontologia libertății ortodoxe – descrierile (preluate, istoric, de la Sfântul Pahomie, Nichita Stithatul etc.) și comentariile (veritabile izbânzi hermeneutice sacral-religioase!) asupra ispitirilor/insistențelor starețului și călugărilor (din NOUA VIAȚĂ, CEA SPIRITUALĂ!), pe lângă cel ce vrea să părăsească Vechea Lume și să intre în mânăstire, „frate și candidat” ( ispitiri/insistențe îndelungi, probe de foc-Logos, prelungite până la apusul soarelui), să nu se fixeze în tagma monahală („era întrebat asupra stării lui sociale, dacă nu era rob venit doar să scape de un stăpân, dacă nu venise doar pentru a scăpa de o urmărire, de sărăcie etc.”) …Dar libertatea spirituală a râvnitorului de monahism („nu-i zicem noviciat, nu-i zicem nicicum. Și de ce i-am zice cumva? Ea e totuși o lungă ispitire”) își spune cuvântul ultim, îi fixează acestuia țelul ontologico-soteriologic (voturile se reînnoiesc, periodic!) contează, iar nu opiniile/ispitirile ritualice, de bun-simț terestru, ale fraților (pe care el și i-a dorit/râvnit și ales întru duh): „Dacă răspunsul ar fi ezitant, sau negativ, ceremonialul s-ar întrerupe și s-ar trece imediat la o altă slujbă, fără niciun comentariu. Nimeni n-ar considera întâmplarea neavenită, nimeni n-avea dreptul să-l blameze pe cel în cauză. El trebuie să fie mereu liber - s.n. (…).”
E libertate desăvârșită a alegerii Căii – dar, odată aleasă, Calea este a GRAVITĂȚII DIVINE!!! – a responsabilizării depline…
Când „novicele” ajunge să depășească ispitirile – are loc „momentul depunerii voturilor monahale (…) - momentul este grav (s.n.). Din lepădare în lepădare, se ajunge la o despuiere totală de sine, la golire, la abandonare. Sufletul se simte acum părăsit de toți cei din lume, singur, luat în sclavie, abandonat de ai săi, ieșit de sub orice protecție lumească. Așa îl simt și cei care asistă prin credință în abisul divin, ca într-o prăpastie. A ieșit din rândul oamenilor. S-a înstrăinat. A murit lumii. Starețul însuși marchează gravitatea momentului și îi atrage atenția că a făcut niște promisiuni extraordinare, cumplite, zguduitoare. Încă o dată îi deschide ochii, deși acum e oarecum după ce inevitabilul s-a produs. Comentariul starețului pare mai degrabă crud, nemilos, în aceste momente (…). Dar, parcă de teama de a nu-l fi speriat îndeajuns, cu privire la ceea ce îl poate aștepta, starețul îi mai dă câteva sfaturi suplimentare, învățându-l ce anume să mai facă, pentru a nu ajunge în situația de a pierde pe toată linia, și în viața de aici, și în cea de dincolo. Aceste sfaturi cutremură nu numai sufletul subțiat, firav, al „novicelui”, dar și toată asistența, care abia își ține răsuflarea (…) «(…) Bucură-te, zice Domnul, că plata ta multă este în ceruri, întru Iisus Domnul nostru, căruia se cuvine mărire în vecie. Amin». Iată la sfârșit o rază de lumină, aruncată peste întunericul cumplitelor îndatoriri (…). Îi va mai pune totuși o ultimă întrebare – a câta oară? – spre a se asigura că într-adevăr e conștient de ceea ce face: «Toate acestea le mărturisești așa, în nădejdea puterii lui Dumnezeu, și te îndatorezi a stărui în aceste făgăduințe până la sfârșitul vieții, cu harul lui Hristos?»” (…). Apoi, după răspunsul afirmativ al „novicelui”, „îl ajută pe cel de la început răstignit la pământ să se ridice pe jumătate, în genunchi, și cu toate că aici ar fi trebuit să se termine avertismentele și jurămintele, ele par a începe din nou. Starețul pune mâna pe Evanghelia care era dinainte pusă pe o măsuță de alăturea, și îl avertizează solemn: «Iată, Hristos nevăzut stă aici, de față. Vezi că nimeni pe tine nu te silește a veni la acest chip. Vezi că tu de bunăvoie voiești logodna marelui și îngerescului chip.» (…) După ce însuși «novicele» dă starețului «sabia»-foarfece, «sărutând sabia care îl va tăia!» (s.n.) - starețul aruncă foarfecele și repetă gestul aruncării… - așteptând, mereu, revenirea «novicelui» la sărutul «săbiei»… Abia în finalul acestui ritual al desăvârșit liberei alegeri ontologico-spirituale – «arătând foarfecele, starețul proclamă cu voce tare izbânda finală, trecerea cu succes a probelor, a întrebărilor, a jurămintelor, a avertismentelor» – și abia acum îi dă «novicelui» numele cel nou, acum îl trece în noua identitate, ca și cum l-ar trece peste o prăpastie, peste o graniță, la o altă viață, într-o lume în care va fi altul, în care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, în care îl va chema altfel (…). Interesant este că starețul nu spune că-l tunde el, ci novicele «își tunde» el însuși părul, își taie legăturile cu lumea. Mereu se stăruiește pe ideea de libertate, de consimțire. (…) Toți cei care au asistat, trec să-l întrebe: «Cum te cheamă, frate?»” Ca urmare, prin întreaga desfășurare, ca și prin acest final neașteptat, se arată că nimeni nu-l mai cunoaște. Omul vechi a murit. În fața lor e un om nou, un altul, cu care trebuie să facă cunoștință (…) Abia s-a născut.” (cf. Mitropolitul Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Axios, Buc., 1995, pp. 34-48 - cap. Rânduiala tunderii. Moarte și Înviere).
…Și I.P. Culianu afirma, în cartea sa monografică, Mircea Eliade, că Ortodoxia este principala frână, pentru ca România să poată intra printre țările democratice…!!! Câtă orbire, pentru bietul ambițios și oportunist!!! Noi am zice exact pe dos, că non-ortodoxia țărilor occidentale, le împiedică pe acestea să intre în rândul comunităților autentic libere-democratice, în rândul comunităților cu propensiuni spirituale, spre tămăduirea de gravele lor crize – dintre care criza identitară și înstrăinarea/însingurarea/alienarea omului sunt cele mai evidente și gravissime!!!
Nimeni n-a sugerat mai convingător, în ultimele vreo trei sute de ani, că nădejdea rezolvării dramei sociale nu este o utopie, ci problema ontico-socială deja este rezolvată, sub rezerva reluării atitudinii creștine autentice, de către omenire – prin respectarea „DUHULUI COMUNITAR”, în spiritul tradiției vii ortodoxe: „Nicăieri ca în Răsăritul creștin nu se simte și nu se trăiește mai intens și mai cu adevărat frățietatea, conștiința că toți sunt fiii aceluiași Tată, că împart aceeași moștenire și împărtășesc aceeași soartă, având a urma același drum, spre aceeași țintă. De aceea, nimeni nu va fi lăsat în urmă. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea mea și tăria mea va fi și tăria lui. Un cuvânt al lui Dostoievschi exprimă cât se poate de puternic ideea acestei solidarități și a acestei responsabilități universale a oamenilor: «fiecare e vinovat față de toți, pentru toți și pentru tot». OMUL LUI HRISTOS simte că trebuie să fie ca Hristos, care a săvârșit actul mântuirii pentru toți oamenii, scoțându-i pe toți de sub același blestem și unindu-i în aceeași credință, nădejde și dragoste. Aici este sursa DUHULUI COMUNITAR al Ortodoxiei, duh are, de fapt, este expresia celei mai înalte iubiri, a acelei virtuți care va rămâne și după ce toate vor trece, și care este mai mare și decât credința și decât nădejdea” (s.n.).
O vorbă doar ne mai îngăduim: dacă Dostoievschi a formulat atât de dramatic Adevărul-Soluție Ontică a Umanității – DUHUL COMUNITAR HRISTIC!!! - cel mai bun tălmăcitor și hermeneut/apostol/evanghelist al dramatismului genialului rus, a celui care, ca niciun alt scriitor din lume, a ilustrat CUMPLITA BĂTĂLIE DINTRE PATIMĂ ȘI PĂTIMIRE, A JERTFIRII CELEI MAI MĂREȚE, CEA ÎNTRU DEPLINA MÂNTUIRE (a Neamului prin om, dar și a omului prin Neam!) - este, totuși, strălucitul teolog român ANTONIE PLĂMĂDEALĂ. Datorită lui, cărturarului de frunte al Neamului Românesc Istoric – Neamul Metafizic (cel Adevărat/Autentic, dar, încă, nevăzut pentru ochii profani) va deveni, mai repede cu un ceas (sau, poate, chiar cu o epocă…) - O EPIFANIE, în curs de a deveni hierofanie. O realitate re-sacralizată.
Comentarii