Nu există premize biblice ale erorilor papalității, așa cum nu există acoperire revelațională obiectiv valabilă pentru greșelile ereziarhilor tuturor vremurilor.
Afirmația aceasta este ortodoxă și formularea ei, absolut corectă. Biserica noastră nu poate renunța la nicio iotă și nicio cirtă din ea, fără să se expună primejdiei de a aluneca pe povîrnișurile prăpăstioase ale căilor bătătorite de eterodocși, fără a cădea în ireparabila greșeală de a consimți să cadă la tranzacții oneroase asupra depozitului de credință pe care l-a moștenit de la Mîntuitorul Hristos, și pe care l-a formulat (definit), conservat și apărat cu atîta înțelepciune și dîrzenie vreme de aproape două milenii.
Și totuși, vorbim și noi, creștinii ortodocși răsăriteni, de premizele biblice ale erorilor papalității și ale altor comunități creștine ieșite din făgașul tradițional al Bisericii celei una. De fiecare dată, însă, însoțim acest fel de a vorbi de precizarea expresă că ceea ce numim, în virtutea obișnuinței, premize ale erorilor eterodocșilor, sînt „premize” numai întrucît au fost ridicate la acest rang și calificate ca atare de cercuri teologice-bisericești care zac în afara Ortodoxiei. În realitate, aceste „premize” sînt simple pretexte de evadare doctrinară din limitele Revelației divine împărtășită oamenilor, menite să camufleze lipsa de concordanță a unor formulări dogmatice inovatoare, de dată tîrzie și de obîrșie dubioasă, cu învățătura lui Hristos, atîta cît este ea consemnată în scripturile inspirate.
Inovațiile doctrinare în numele cărora a fost sfîșiată unitatea Bisericii creștine nu pleacă de la Biblie, nu-și au izvorul în ea, nu Biblia este aceea care ar fi dat impulsul formulării lor. Dacă era altfel, este neîndoios că s-ar fi sesizat de mult creștinătatea cea oarecînd una și ar fi procedat în consecință, valorificînd aceste impulsuri de dogmatizare în deplinătatea ei. Roadele acestui supliment de dogmatizare ar fi intrat, normal, în patrimoniul doctrinar al întregii creștinătăți și Biserica lui Hristos ar fi fost cruțată de calamitățile cutremurelor care i-au zdruncinat cu atîta violență cele douăzeci de veacuri de existență instituțională.
Faptul că tocmai ramura apuseană a Bisericii creștine – și mai ales ea – manifesta ciudată predilecție de a făuri periodic dogme noi, trebuia să dea loc la nedumeriri, cum s-a și întîmplat, trebuia să stîrnească luări de poziție și proteste pe cît de energice, pe atît de justificate, - cu atît mai vîrtos cu cît ceea ce se dogmatiza în Apus, țintea nu la o cît mai deplină preamărire a lui Dumnezeu, ci la îngroșarea inadmisibilă a gloriei papilor Romei.
Fripți de arșița duhului pustiitor al stăpînirii de multe, episcopii Romei au pierdut, cu vremea, orice fărîmă de cuviință creștinească, de umilință apostolească și de măsură omenească, transformîndu-se în purtători exclusivi ai puterii celor două săbii, auto-învestindu-se cu prerogativa hulitoare de atotstăpînitori, pe pămînt și în cer1. Revendicînd zgomotos pentru sine monopolul conservării și dezvoltării doctrinei creștine, papalitatea procedează simultan la despuierea ocîrmuirii sinodale bisericești și a stăpînirii lumești de atribuțiile cu care le-a înzestrat Dumnezeu, prin Fiul Său. Vremurile smolite ale Evului-Mediu stau mărturie despre reușita vremelnică a ofensivei de așezare a papalității pe scaunul cel mai de sus al ierarhiei valorilor umane. E epoca în care imperialismul papal invadează, triumfător, istoria continentului nostru. Regii și împărații tremură înaintea papei și pășind umiliți, pe jos, îi duc calul de frîu: coroanele lor sînt în mîinile lui, el le distribuie și tot el le doboară de pe creștetele celor care cutează să schițeze cel mai mic gest de semeție sau independență personală. Pe recalcitranți, îi nimicește dezlegînd pe supușii lor de jurămîntul de fidelitate ce-l datorau deținătorilor puterii de stat.
O atît de nemăsurată putere, concentrată în mîinile unui singur om, trebuia pusă la adăpost de capriciile și surprizele vremurilor schimbăcioase. Sinodul de la Vatican a purtat grijă de acest lucru. Condițiile dubioase în care a fost dogmatizată la 1870 infailibilitatea papei, interesează mai puțin la acest loc2. Fapt este că prin definițiile acelui sinod de pomină, episcopul Romei devine de drept ceea ce se înverșunase a se arăta prin toate manifestările sale de pînă atunci: „summus episcopus”, vicarul lui Hristos pe pămînt. Cînd vorbește el ex cathedra, orice replică devine nulă și neavenită. „Roma locuta, causa finita”. Practic, orice viitor sinod ecumenic devine inutil.
De-acum înainte, tot ceea ce poate furniza un simulacru de justificare nemăsuratului orgoliu al papalității imperialiste, va fi pus la contribuție în scopul sprijinirii și întăririi voinței sale de putere nelimitată. Biblia însăși va fi solicitată – și obligată – să motiveze, retrospectiv, pasiunea inovatoare a papalității.
Această procedură poate apărea ca neomenoasă și scandaloasă în fața conștiințelor creștinești de toate confesiunile – cea romano-catolică inclusiv –, dar nicidecum inadmisibilă și infructuoasă mai ales, din clipa în care papalitatea deține, prin definiție sinodală, plenitudinea magisteriului învățătoresc, iar Comisiunea biblică a Vaticanului veghează ca tot ceea ce este defavorabil Sfîntului Scaun să fie taxat și înfierat ca fals. Elasticitatea textelor biblice – cum dovedește istoria bisericească – a încurajat pe toți ereziarhii să-și acopere cu autoritatea scripturilor inspirate, interpretate tendențios, vătămările pricinuite de ei integrității și curăției învățăturii de credință a Bisericii lui Hristos.
Pr. Prof. GRIGORIE T. MARCU
Note
1 Papa Ioan VIII (872-882) afirma că împărații n-au să comande pontifilor romani, ci să asculte de ei (subesse, non praeesse). „Noi declarăm, afirmăm, definim și pronunțăm că este o necesitate de mîntuire pentru fiecare făptură omenească, de a fi supusă pontifului roman” – spunea papa Bonifaciu VIII (1294-1303), în faimoasa bulă „Unam sanctam”. Înainte de el, încă, începînd din veacul XI, s-a precizat teza papală care atribue „urmașului” Sfîntului Petru puterea politică asupra întregii creștinătăți. Papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085) a dezvoltat această teză, cu prilejul depunerii lui Henric IV. În aceeași vreme, un document de origine obscură, „Dictatus papae” – atribuit pe nedrept, se pare, lui Grigorie VII, reflectînd în orice caz concepția lui cezariană – stabilește doctrina „teocratică” astfel: Numai papa dispune de însemnele regalității; numai el are dreptul de a depune pe împărați, de a numi și depune pe episcopi, fără a convoca sinodul; alegerea lui canonică îl așează pe papă automat în rîndul sfinților; Biserica romană n-a greșit nicicînd și nu va greși niciodată; papa are dreptul de a dezlega pe supuși de jurămîntul lor de credință față de principii răi, etc. Papa Inocențiu III (1198-1216), al cărui pontificat a fost o adevărată „papocrație”, a aplicat această doctrină în toate statele creștine. În Biserică, Inocențiu III nu s-a mai mulțumit cu titlul de „vicar al Sfîntului Petru” – socotit suficient chiar de ambițiosul Grigorie VII -, ci a adoptat fățiș pe acela de „vicar al lui Dumnezeu” (vice Dei). „Papa posedă cele două săbii; el păstrează pentru sine pe cea spirituală și o dă împăratului pe cea temporală.” – scria Le Miroir de Souabe pe la 1275. Într-un discurs rostit înaintea sinistrului papă Alexandru VI Borgia (1492-1503), Leonillo Chieregato făcea această comparație între cele două săbii: „Prima e folosită de Biserică (de papa); a doua, de principi, pentru Biserică (pentru papa), însă după bunul plac al Suveranului Pontif”. „Suveranul Pontif nu știe nici el pînă unde se poate întinde puterea sa supremă”; el este „vice Dei, universalem jurisdictionem habet in toto orbe”, - scria canonistul papal Agostino Trionfo, general al ordinului călugărilor augustinieni (într-o lucrare publicată la Roma, în 1582). Ritualul de încoronare a papilor cu celebra tiară – dublată de Bonifaciu VIII și triplată de Benedict XII (1334-1342) – prevede, printre altele, următorul ceremonial: cardinalii și episcopii trebuie să îngenuncheze înaintea noului papă și să-i spună: Tu ești părintele prinților și al regilor, rectorul universului, vicarul Mîntuitorului nostru
Cardinalul iezuit Robert Bellarmin (1542-1621) a fost acela care – în vremurile mai noi – a îndeplinit oficiul de teoretician al pretențiilor papalității. Cu toate că teza sa a fost mult îndulcită față de ceea ce susțineau antecesorii săi – Bellarmin apărînd numai puterea indirectă a papilor – pretențiile sale au fost socotite inacceptabile de către marele Bossuet (1627-1704) și combătute viguros. „Socotesc – spunea el – că Biserica poate folosi toate mijloacele pe care Hristos i le-a dat, ca să-și îndeplinească misiunea ei; însă aceea că ea ar putea utiliza toate mijloacele imaginabile, eu o neg… Numai lui Hristos însuși trebuie să-I cerem să ne facă cunoscute mijloacele pe care le-a pus la dispoziția Bisericii… Ori, nici Mîntuitorul, nici Apostolii n-au menționat pretinsul drept pe care-l reclamă noua școală teologică (scil.: iezuită), pe seama papei… Așadar, Biserica nu poate revendica dreptul de a scutura jugul regilor și de a tulbura (în original: exciter) pe oameni”. Vezi lucrarea de colaborare (anonimă) Ce qu’on a fait de l’Eglise. Etude d’histoire religieuse, avec une humble supplique a Sa Sainteté le Pape Pie X. Ed. 9, Paris, Alcan, 1912, pp. 4-13.
2 Convocat la 29 iunie 1868 de papa Pius IX (1846-1878), sinodul s-a întrunit la Vatican, în 8 dec. 1869, numărînd inițial 743 participanți. În 13 iulie 1870, infailibilitatea a fost pusă la vot. Din 601 membri, 451 au votat pentru, 88 contra, iar 62 pentru, cu restricții (placet juxta modum). În 18 iulie 1870, la ședința finală, nu au mai participat decît 535 membri, din care doi au votat contra. Exact în acea zi, Franța a declarat război Prusiei. Papa s-a folosit de acest prilej, pentru a întrerupe ședințele sinodului.
Pentru desfășurarea pe placul papei a lucrărilor acestui sinod, s-au făcut din vreme „pregătirile” trebuincioase. Vaticanul era informat că infailibilitatea va stîrni furtuni de proteste. Cardinalii Rauscher și Scwarzenberg, în numele unui grup de episcopi adversari ai dogmatizării infailibilității, care reprezentau optzeci de milioane de romano-catolici, au prezentat papei Pius IX o întîmpinare în acest sens. Ea a fost respinsă cu dispreț. Același papă a dat ordin ca în perioada de desfășurare a sinodului, episcopii să nu permită tipărirea niciunei publicații. În schimb, iezuiți grupați în jurul revistei „La Civilta Catolica”, dețineau monopolul cuvîntului. În plin sinod, episcopul de Agram a fost redus la tăcere cu metode brutale. Poliția papală a primit ordin să aresteze și să arunce în închisoare pe secretarul unui episcop armean, care protesta prea fățiș împotriva infailibilității. Șefii opoziției erau canonicul bavarez Döllinger, episcopul Maret, episcopul Dupanloup (Orleans), Hefele (Rottenburg) și Strossmayer, episcop croat, cel mai influent și mai elocvent dintre toți. În fruntea majorității se afla episcopul Manning (Westminster), supranumit „il diavolo del concilio”. Nemulțumiții, în frunte cu Döllinger, au format Biserica vechilor catolici, alegînd ca episcop al lor pe profesorul din Breslau, Joseph-Hubert Reinkens. Vezi Histoire de l’Eglise, par un professeur de Faculté catholique. Tome II, Paris-Tours 1926, p. 441 urm., și Ce qu’on à fait de l’Eglise…, p. 80 urm.
Comentarii