Explorarea satului Jacu Românesc nu poate să-ți ia, pentru un prim contact, mai mult de o jumătate de oră, oricât de încet ai merge. Am rugat-o să mă însoțească în această primă cercetare pe Mihaela Popovici, proaspăt absolventă a Facultății de Teologie-Litere din Sibiu, „o mândrețe de fată” (cum se spune) din Românești (jud. Timiș), care fusese și în anul precedent și părea să cunoască mai bine locurile. Mihaela avea să fie mâna dreaptă a părintelui Ilie Moldovan și, din multe puncte de vedere, sufletul taberei, grijulie cu toți și ocrotitoare. Totul era bine echilibrat în ea: o viguroasă componentă țărănească, un creștinism frumos, lipsit, în egală măsură, de orice concesii și excese. Mihaela este ceea ce se cheamă un om dintr-o bucată, care dă încredere și siguranță celor de lângă ea, a cărei simplă prezență este binefăcătoare. Spusele și faptele sale sunt de un firesc total, ținând de o simplitate originară.
Încă de la primul drum am întâlnit-o pe o bancă, la o poartă, de vorbă cu niște vecini, și pe Florica Cașa. „Dumneata trebuie să fii cea mai bătrână din sat!…” „Da!” M-a privit pe sub sprânceană cercetător, ușor amuzată, ușor neîncrezătoare. „Câți ani ai?” „81.” „Și unde stai?” „Uite acolo!”, mi-a arătat ea cu toiagul direcția. Casa ei se vedea, în parte, printre copaci, la vreo 50 de metri într-o fundătură. Ducea până la ea un fel de drum-alee, ajuns potecă mărginită de tufe și arbuști, așternută din belșug cu iarbă și brodată cu flori.
De departe casa părea destul de impunătoare, mai ales raportată la bătrânica măruntă și puțin gârbovă care stătea în fața mea. „Mă duc să-ți văd casa.” „Duceți-vă!”, m-a îndemnat. Dispăruse orice umbră de neîncredere. M-am dus. Drumul trecea peste un pod de lemn, lat, dar puțin prăvălit. Un mic pârâu, care avea să-mi facă apoi deliciul câtorva dimineți și seri cu apele lui răcoroase, întregea romantismul neașteptat al locului. De aproape casa nu mai părea atât de mare. Acareturile impunătoare arătau o așezare de om gospodar și cu stare. Le-am cercetat admirativ. Pline de tot felul de ustensile, pe care le folosește de obicei un bărbat la treburile gospodăriei. Se observa imediat însă lipsa animalelor, mirosul acela de grajd locuit, care dă atâta mărturie despre prezenta viață într-o gospodărie. Deduceai lipsa bărbatului, dar aveai senzația că parcă ieri a plecat și urmează să revină curând. Câteva straturi de flori puse anume și îngrijite cu un evident drag sporeau atracția pe care o resimțeai. În spatele casei am dat de hățișuri de zmeură neculeasă, din care ne-am înfruptat cu bucurie de copii. Într-o parte, o potecă cobora spre o fântână ascunsă, de un pitoresc vechi și irezistibil. Mai târziu părintele Ilie Moldovean avea să invite pe fiecare să vină să o vadă ca pe o minunăție. În fine, totul avea un aer de „ca-n povești”.
„O să vin să stau la dumneata!”, i-am spus mai mult într-o doară, dar cu o năzuință tainică, bătrânei pe care la întoarcere am aflat-o în același loc. „Apăi, veniți, veniți!”, a răspuns ea imediat, potolit și apăsat, spre surprinderea mea. Până la urmă, după ce i-am povestit părintelui descoperirea, lăudând-o cu însuflețire, acesta a ales, în lipsa altor soluții, pe încredere, să stăm acolo. Firește, m-am bucurat. Sigur, mare a fost și bucuria bătrânicii să găzduiască un preot în casa ei. L-a îngrijit, de fapt ne-a îngrijit pe amândoi, cu mare drag pe parcursul celor cinci zile cât am stat la ea. Totul era de o mare curățenie în căsuța ei, intim și plăcut.
Florica Cașa este văduvă de doi ani și jumătate. În tinerețe, ca multe alte fete din sat, a lucrat la București ca servitoare, ca să mai adune un ban înainte de a se mărita. A lucrat tot pe la boieri, pe la case mari de oameni cumsecade, ba chiar și la Ambasada Persiei, ceea ce astăzi sună exotic. S-a căsătorit târziu (văzuse că bărbații se mai îmbată și-și mai bat nevestele, ceea ce a făcut-o să ezite mult până să facă pasul acesta), cu un om văduv cu trei copii, care, de altfel, a fost foarte cumsecade.
Copiii moșteniți din prima căsătorie a soțului, mutat la Domnul, așezați în țară prin diverse locuri, mai vin, din când în când, să vadă de pământul recăpătat.
În tinerețe îi plăcea mult să joace, și parcă n-ar vrea să intre în mormânt până n-ar mai juca o dată ca odinioară. Dar acum Florica Cașa este cam beteagă de picioare, se mișcă greu, cu ajutorul unui toiag. Asta n-a împiedicat-o să vină la biserică aproape la fiecare slujbă. Ea a fost cea care a făcut prescurile pentru Liturghii, prescuri mari, frumoase, făcute în șapte, ca o floare cu șase petale, spre toată trebuința de la Proscomidie. Fetele, mai ales, au îndrăgit-o îndată, au invitat-o la masă, au însoțit-o și au sprijinit-o în scurtele drumuri, care pentru ea păreau totuși atât de lungi.
Florica se tot duce pe la vecini să mai audă o vorbă. Suferă ca mulți bătrâni de singurătate. O singurătate care în Jacu depopulat devine și mai accentuată. De aceea prezența noastră, mai ales cea a părintelui Ilie și a Mihaelei, în casa ei, nu numai că nu au deranjat-o, dar chiar au fericit-o, în ciuda trudei aferente pe care o impunea.
Într-o seară, când am venit spre miezul nopții de la biserică, am găsit-o așteptând grijulie, cu ochelarii pe nas, silabisind dintr-o broșură cu viața Sfântului Grigorie Teologul.
Vorbește domol, cumpănit. Când o întrebi ceva de demult, pare că întâi își deapănă în minte filmul întâmplării și abia apoi ți-l destăinuiește. Din când în când se aprinde, se însuflețește brusc, pentru ca imediat să se domolească din nou. Din când în când râde din toată inima, dar oarecum pe furiș, de câte o spusă care i se pare mai ieșită din comun.
Timpul s-a mai devălmășit în memoria ei, întâmplările ies amestecate, amănuntele se suprapun și se intercalează, succesiunea lor e departe de a mai fi cronologică.
Când am plecat cu toții din sat, ridicând tabăra, într-o noapte pe la 3 (fiindcă autobuzul pleca la 4 din Jacu Unguresc, satul vecin), m-am gândit să-i las pe furiș bătrânei niște bani, care să se adauge la pensia ei mică. Nu era o plată, pentru că ceea ce făcuse ea și toată relația excludeau orice plată. Ghinionul a făcut să uit ceva și să fiu nevoit să mă întorc din drum. Am găsit-o pe bătrână învârtind încurcată în mâini bancnotele. S-a bucurat revăzându-mă. „Uite, părintele a lăsat niște bani, vă rog să-i dați înapoi.” „Apoi nu sunt de la părintele”, am căutat eu s-o liniștesc, crezând că astfel va păstra banii. „Ține-i acolo că vei fi având nevoie de una, alta.” Bătrâna a început să plângă încetișor, cu obidă: „Apăi, să nu-mi faceți una ca asta. Vă rog să-i luați, să-i luați.” I-am luat și am plecat nespus de rușinat, dar și oarecum bucuros, în același timp, că gestul meu nepotrivit mi-a prilejuit întâlnirea unei asemenea probe de caracter, care nu este, în nici un caz, izolată. Ea s-a luminat, bucuroasă că și-a rezolvat problema. Nici o urmă de ranchiună sau supărare nu era în ea. Ne-am despărțit pentru a doua oară la fel de afectuos.
Florica Cașa nu este o țărancă tipică, dar nici una atipică. Nu este nici o fosilă a altor vremuri, cum ar fi unii tentați să creadă sau să considere. Este ceea ce s-ar numi o țărancă obișnuită, peste care viața a trecut cu bune și rele, un om normal care se stinge odată cu satul sub ochii noștri puțin nostalgici, puțin înlăcrimați, mărturisind o anumită neputință pe care ne pare rău că nu putem s-o biruim.
Fragment dintr-o convorbire mai lungă cu Florica Cașa
– Dacă s-ar putea, ai da timpul înapoi, nu?
– Parcă nu l-aș mai da, să nu mai trec prin ce-am trecut. Numai cu colectivu’…
– Păi, cum a fost?
– Ne-o făcut chiaburi. Da. Și-apăi ne-o frecat… Nu le-om plăcut lor. Și-ntr-un an o venit Paștile și n-am avut 50 de bani. Că atunci așa se lua, drojdie de 50 de bani. Așa erau banii și așa era. Și n-am avut 50 de bani să iau drojdie să facem cozonaci.
– Asta era la începutul colectivului?
– Atunci. Și în timpul colectivului. Și într-un an am avut grâu semănat, și a venit timpu’ și am secerat… Era plină curtea de saci. Și a venit o primăriță, era de la Boiu, primărița Cezăroaica. O venit, și noi eram în curte. O fost plecat mașina de la noi și strângeam pe acolo, prin curte. Cu bărbatu‘. Și-o intrat în curte la noi și-o vorbit, o vorbit frumos femeia. Nu ne-o rămas atâta grâu, uite atâta grâu nu ne-o rămas (arată vârful arătătorului). O trebuit să dăm tot. Și am mai dat și cucuruz, că nu ne-o ajuns grâu’. O trebuit să dăm și cucuruz, pentru ca să completăm grâu’.
– Asta nu era atunci cu cotele, era la colectiv?
– Era cu cotele, când eram „chiaburi”. P’in cincizeci și ceva trebuie să fi fost. Deci înainte de colectiv. Da. Și în anul următor pământul l-am pus… O fost gunoit, o fost ogorât, o fost întors, numai să-l semănăm, și să-l grăpăm, și gata. Și ce să sameni, că nu aveai o boabă de grâu? Că zisesem atunci primăriței… Eu plângeam… Bărbatu-meu nu plângea, da-i tremura barba de nu putea vorbi. I-am zis: „Doamnă primăriță, dați-mi un pic de grâu din al nostru împrumut și la anul vi-l dăm înapoi.” „Scumpa mea, eu știu, te cred, da’ nu pot, că nu-i al meu.” Și n-o fost chip. „Mai încercați și dumneavoastră pe la nănașu, pe la cumătru, pe la văru, pe colo, pe colo…”
Și-am zis către bărbatu-meu: „Măi, Gheorghe, du-te la cumătru’ Gheorghiță el și-i spune să ne împrumute cu o felderă de grâu până la anu’”. Vizavi de noi stătea. Noi atuncea nu ședeam aicea, nu ne-au fost făcut casa. Ședeam acolo, în sus. „Mă duc, să vedem ce-o zice.” Da’ știam că are, că avea grâu până-i lumea. Că n-avea cotă mare, ca noi. Și s-o dus, și el era la poartă, și era rezemat așa, peste poartă. „No, bună ziua, măi cumetre, ce faci?” „Da, zice, am ieșit să aștept vitele să vie din ciurdă.” „Măi cumetre, împrumută-mă numai c-o felderă de grâu.” „Apăi, zice, tu n-ai de unde să mi-l dai acuma.” „Păi, dacă aș avea, nu ți l-aș cere. La anu’, dacă o da Dumnezeu.” Și nu ne-o dat cumătru’ grâu. S-o dus la alt vecin de peste drum, alături de noi, tot așa l-o rugat. Ăla n-o zis nici că-i dă, da nici că nu-i dă. N-o zis nimic. O venit acasă: „Uite, tu, că n-o zis nimica.”
Apăi, tot am căpătat. De la nănașu două feldere, de la alții, de la alții… Și am făcut 14 feldere de grâu și am semănat. Că pământul era gata. Numai semănat și grăpat trebuia. Am semănat și vara am ieșit din biserică, duminica, și am venit acasă, am mâncat de amiaz și zic către Gheorghe: „Hai Gheorghe, să merem pe la holde să vedem cum îs”. Și ne-om dus și așa am plâns când am văzut cât îi de frumos grâu’ și cum am fost de necăjiți (o podidesc lacrimile și acum, când povestește). Și o dat Dumnezeu că s-o făcut. Știi cum era? Ca retezat. Unu ca unu. Și fără buruiană. Și am avut un grâu ca jaru’. Și am dat cota și ne-o rămas și nouă. De-am avut.
Da’ în anul acela au venit Paștele, și n-om avut făină, și Rusaliile, și n-om avut făină. Și aveam soră în București și ne-o trimis pită din București. De Rusalii.
No, așa, ce să facem. Bani n-aveam, era scump, scumpe toate, n-avem nimic din ce face bani. Am avut 170 de kile de carne de vacă la cotă, și de porc 103 kile, 103 kile de ceapă. Apoi, cartofi vreo 35 de mărji…
– O marjă cât are?
– 100 de kile. Și noaptea încărcam la căruțe cu cartofi și ne duceam la Vânători, să le dăm la cotă. Și… fân. Atâta îl opream, noaptea. Încărcam carăle și meream două zile. Și am fost și cu câte două care. Eu meream cu boii la Vânători, cu cota. Și el mergea cu vacile. Că boii era mai cuminți. Boii-s mai cuminți ca vacile, vacile-s mai flușturate, da boii-s mai cuminți. 7000 am avut impozit. 7000 atuncea erau bani. Bani.
Ioi, năcăjită am fost, ioi! Când veneam de la câmp, seara pe la 10, ori era preceptoru’ pe la poartă, ori colectoru’. „No, uite ce-i, Gheorghe, i-am zis după un timp lu’ bărbatu-meu, până nu vii și tu, eu nu mă mai duc singură acasă.”
D-apăi, tot ne-o ajutat Dumnezeu…
Comentarii