Ortodoxia noastră cea păgână. Despre Moș Crăciun, porcul faraonic și bradul cosmic

Ortodoxia noastră cea păgână. Despre Moș Crăciun, porcul faraonic și bradul cosmic

„SĂ PRĂZNUIM NAȘTEREA DOMNULUI NU CUM ESTE OBICEIUL ÎN ADUNĂRILE NORODULUI, CI PRECUM PLACE LUI DUMNEZEU! NU LUMEȘTE, PRECUM VREA STĂPÎNITORUL LUMII ACESTEIA, CI MAI PRESUS DE LUME, DUHOVNICEȘTE! NU CU CELE CE NE SÎNT PLĂCUTE NOUĂ, CI CU CELE CE SÎNT PLĂCUTE CELUI CE ESTE AL NOSTRU (ADICĂ DE UN NEAM CU NOI DUPĂ OMENIRE), IAR MAI VÎRTOS CU CELE CE SÎNT PLĂCUTE CELUI CE ESTE STĂPÎN AL NOSTRU (DUPĂ DUMNEZEIRE).”

SFÎNTUL GRIGORIE TEOLOGUL

Cine este Moș Crăciun?

Cum-necum, am scăpat încă o dată de „magia sărbătorilor de iarnă” (precum atît de potrivit grăiesc reclamele publicitare), sărbători pe care eu le-aș numi „ale celor cinci moși” (mai mult sau mai puțin personificați în mintea noastră): Moș Niculae, Moș Ignat, Moș Ajun, Moș Crăciun și Moș Anul Vechi care se auto-clonează întru Anul Nou. Puțini se întreabă însă ce înseamnă cuvîntul acesta: „magie” și cine sînt „moșii” cu pricina. Păi, magia era ocupația și meșteșugul magilor (maghdim la Babilonieni), a preoților păgîni (vrăjitorilor) care săvîrșeau adică slujbele de cinstire a dumnezeului lor Satana și a duhurilor lui. Iar magii erau neapărat bătrîni și foarte bărboși (adică moși), acesta fiind semnul „sfințeniei” și „înțelepciunii” lor.

Ce vreau să spun e că, în răstimpul ziselor sărbători „de iarnă” (măcar că la antipozi ele sînt de vară), omenirea – fie ea păgînă, eretică sau drept-credincioasă - se află cu adevărat stăpînită de puterea magică a Satanei mai mult decît în restul anului. Căci eu aș zice că Moș Crăciun și ceilalți moși nu sînt nici măcar închipuiri ale unor oarecari magi (slugi diavolești), ci Satana însuși împreună cu alți voievozi ai cetelor drăcești. Zicînd aceasta, mă sprijin întîi de toate pe un vechi colind (neaoș românesc), în care „Bătrînul Crăciun” poartă o mantie „cu soarele pe piept, luna pe spate și luceferii pe umeri”. Cu alte cuvinte, „Crăciun” nu e altul decît „stăpînitorul lumii acesteia” căzute, făptura cea mai bătrînă, Lucifer cel întîi zidit. (De aceea și magicienii purtau un asemenea veșmînt cu însemnele astrale, întru cinstirea și pomenirea stăpînului lor.)

Legat de aceasta, într-un manual de Religie pentru clasa a 4-a, am găsit o foarte hulitoare și tîmpită poezioară în care autorul (Goga Octavian) ne arată limpede că „Bătrînul Crăciun” nu e altul decît însuși Moș Satana, acela pe care maniheii l-au văzut în chipul „dumnezeului celui bun”. Să citim stihurile, împreună cu tîlcuirea mea:

„Moș Crăciun, de Octavian Goga, Dragi copii din țara asta, vă mirați voi cum se poate Moș Crăciun, din cer, de-acolo să le știe toate, toate.” În ce ne privește, noi nu ne mirăm că „Moșul” le știe pe toate, dar luăm aminte că prin „cer” nu trebuie înțeles lăcașul lui Dumnezeu, ci văzduhul; în care, cu adevărat, stăpîne sînt duhurile răutății, păzind vămile către Cer și cerîndu-ne sufletul pentru a-l duce în adîncul iadului.

„Uite cum (urmează poetul), vă spune badea: Iarna-n noapte pe zăpadă, el trimite cîte-un înger la fereastră, să vă vadă. Îngerii se uită-n casă, văd și spun, iar Moșul are colo-n cer, la el în tindă, pe genunchi, o carte mare. Cu condei de-argint el scrie ce copil și ce purtare.” Nimic mai limpede și mai adevărat: „Moșul” învechit în rele trimite fiecărui om cîte un înger căzut, care îl îndeamnă la rău și îi păzește păcatele, pe care Satana le însemnează în zapis, sau „carte”, pentru ca la judecată să vădească cum că acel suflet e al său. (Un asemenea „catastif” are și Sfîntul Înger păzitor, în care însemnează faptele bune ale muritorilor.) Și singura cale de a șterge zapisul căderilor noastre e numai pocăința și Sfintele Taine ale Bisericii, împreună cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfinților și ale Sfinților Îngeri. Nerușinata poezioară se termină însă cu nădejdea pierzării noastre și a biruinței „Moșului”: „Și, de-acolo, știe Moșul, că-i șiret el, lucru mare!” Aferim! - e șiret ca o fiară, are în el toată viclenia, nu degeaba e numit „cel rău și viclean”.

Dar să ne întoarcem la înfățișarea „Moșului”, pe care tartorul cel mare și-a mai schimbat-o după vremi, oprindu-se la aceea a lui Santa-Claus, negustorul de Coca Cola Islandezo-American, ce-și trăiește acum biruința asupra întregii lumi (comuniștii l-au copiat sub numele de „Moș Gerilă”). Toți știm cum arată personajul: are barbă și plete nefiresc de albe, însemnînd că zisul „Crăciun” e într-adevăr un moș foarte bătrîn, că e întruchiparea vechimii înseși; pe de altă parte, pîntecele rotund, de-abia stăpînit de lățimea centurii, rotunjimea chipului, roșeala obrajilor și a nasului borcănat ne arată că nu e deloc ros de vîrstă, ci dimpotrivă, viguros și foarte trupesc. Apoi, „Moșul” e deosebit de vesel: rîde gros pe sub mustață și ne face cu ochiul. Avem așadar de-a face cu un moș prea-desfrînat, prea-învechit în rele. Dar însușirea de căpetenie a lui „Moș Crăciun” este mărimea de suflet, căci asta îi e meseria: să aducă tuturor daruri, pe care le poartă pe umăr într-un sac mare. Pe scurt, iată cea mai dezgustătoare închipuire a Ispititorului Satana, cel care dintru început Îl maimuțărește pe Dumnezeu Cel Vechi de Zile (adică veșnic), Făcătorul și Țiitorul a toate, Acela care ne dăruiește cele de nevoie. Iar cel rău ce ne dăruiește, de 7518 ani încoace? Libertatea trupească, împlinirea patimilor, închipuite prin dulciurile și jucăriile pe care le poartă în sacul cel umflat.

Iudeii cei vechi, Iudeii cei noi, întru aceeași necredință

Așa stînd lucrurile, vedem bine că sărbătoarea lui „Crăciun” este o mare biruință a diavolului asupra Creștinilor și o neputincioasă izbîndire a lui împotriva întrupării Dumnezeu-Cuvîntului. Căci acesta a fost cel mai minunat lucru din toată istoria minunată a lumii și cea mai mare taină, precum zice apostolul: „Mare este taina bunei-credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup!” (1 Timotei 3:16)” Astfel încît „Crăciunul” este și semnul deznădejdii Satanei; fiindcă, odată cu nașterea lui Dumnezeu în trup omenesc, el a și fost osîndit, chiar dacă împlinirea osîndei mai întîrzie o vreme. În noaptea cînd S-a născut Hristos-Dumnezeu, Satana a știut fără îndoială că vremea stăpînirii lui asupra firii omenești a și luat sfîrșit, și bucuria mîndriei i s-a întunecat. De aceea se și străduiește atît să hulească praznicul Nașterii Domnului (ca și pe acela al Învierii, firește, și pe toate celelalte). Nimic de mirare în asta, ba chiar de înțeles. Înfricoșător e cînd hula vine din Biserica lui Hristos, adică din adunarea credincioșilor lui Ortodocși, care sînt Creștini în dar (căci Sfîntul Botez este dar!), însă păgîni din voința lor înșile. Iar împotriva acestei voințe nu se poate face nimic. Cei botezați (care nu știu nici Crezul pe de rost, necum înțelesul lui!) au ales hotărît păgînismul cel vechi și l-au făcut dogmă între dogmele, adică între adevărurile dumnezeiești, ale dreptei-credințe. Precum zicea acum un veac și jumătate Sfințitul Ignatie Briancianinov, „lucrarea credinței pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfîrșitul hotărîtor…”

Păgînismul pătruns în inima Ortodoxiei este un semn vădit al apropiatului sfîrșit al acestei lumi și al celei de a doua veniri a Dumnezeu-Cuvîntului printre oameni. Așa a fost și la cea dintîi, adică la întruparea Lui: și atunci norodul ales al Iudeilor - împreună cu povățuitorii săi: arhiereii, bătrînii și cărturarii - trăia cu mintea în păgînătate, măcar că urma rînduielile Legii celei Vechi, dar fără să le înțeleagă. De aceea nici nu L-au primit pe Cel vestit de prooroci, ci chiar au vrut să-L ucidă de la început, iar apoi L-au gonit, și L-au osîndit în sinedriu și într-un sfîrșit L-au răstignit. Să ne gîndim cine le-a vestit nașterea adevăratului lor Împărat? Cei trei împărați-magi, care erau păgîni! Căci zice: „Iar dacă S-a născut Iisus în Vitleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată Magi de la Răsărit au venit în Ierusalim, zicînd: Unde este Împăratul Iudeilor care S-a născut? Căci am văzut steaua Lui în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2:1, 2). Oare nu s-ar fi cuvenit ca steaua (care a fost de fapt Sfîntul Arhanghel Gavriil) să se arate învățătorilor de Lege, preoților și arhiereilor, adică acelora care știau proorociile, și ei să vestească poporului nașterea Pruncului? Ba așa s-ar fi cuvenit, doar că ei judecau cu totul trupește: își doreau întreaga putere în cetate, rîvneau cinstirile oamenilor și cărnurile jertfelor, ca niște zei. Ce le trebuia lor era un împărat pămîntesc, un alt Irod mai „global”, împreună cu care să lărgească stăpînirea pămîntească a lui Israil pînă la marginile lumii. Dar, pentru aceasta, mai bine să-l ascultăm pe Sfîntul Ioan cel cu gura de aur:

„Aș putea fi întrebat: Dar pentru care pricină steaua s-a arătat Magilor? Ca să mustre nesimțirea Iudeilor și să le ia orice cuvînt de apărare pentru nerecunoștința lor. Pentru că Cel născut avea să pună capăt vechii viețuiri, chemînd întreaga lume la închinarea Lui, fiindcă avea să fie închinat și pe apă și pe uscat. De aceea, El deschide «neamurilor» [păgînilor] ușa chiar de la început, voind să-i învețe pe ai Săi prin cei străini. Căci – de vreme ce Iudeii n-au ținut seama de proorocii lor, care le vorbeau necontenit de venirea Lui – Dumnezeu a făcut să vină niște păgîni dintr-un pămînt îndepărtat pentru a-L căuta pe Împăratul născut printre ei, și astfel să afle Iudeii din gura Perșilor ceea ce nu voiseră să afle de la prooroci; și astfel să se încredințeze de nașterea lui Hristos, de vor fi oameni cu judecată; iar de se vor împotrivi, să fie lipsiți de orice apărare. Ce cuvînt de dezvinovățire ar mai putea găsi Iudeii pentru că nu L-au primit pe Hristos după ce au avut mărturiile atîtor prooroci, după ce au văzut că Magii L-au primit numai prin arătarea unei stele [precum credeau ei] și că s-au închinat Celui născut?”

Iudeii n-au crezut nașterea lui Hristos pentru că nu au vrut să o creadă!

Căci învățătorii de Lege chiar i-au spus lui Irod și Magilor unde avea să se nască Pruncul, precum citim: „Și, adunîndu-i [Irod] pe toți arhiereii și cărturarii norodului, i-a întrebat: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au răspuns: În Vitleemul Iudeii“ (Matei 2: 4). „Ai văzut (zice același Ioan Gură de Aur) că toate s-au făcut spre mustrarea Iudeilor? Atîta vreme cît Iudeii nu-L vedeau pe Hristos, nu erau stăpîniți de invidie și dădeau mărturie despre adevăr; dar – cînd I-au văzut slava adusă de minuni, stăpîniți de invidie – n-au mai spus adevărul. Adevărul însă ieșea la lumină și tocmai vrăjmașii [arhiereii și cărturarii] îl întăreau mai mult.” Iudeii nu au vrut să creadă nașterea Mîntuitorului (vestit lor - și doar lor! - prin prooroci) încă și dintr-o altă pricină: anume că, prin nașterea Sa, Acesta avea să-i judece pentru răutățile lor și întîi de toate pentru că, în loc să lumineze neamurile păgîne prin propovăduirea Legii Sale, ei făcuseră dimpotrivă, adică urmînd ei înșiși obiceiurile păgînești (încă de la ieșirea din Egipt și apoi în toată istoria care a urmat, precum citim în cărțile Cronicilor și în cele ale Împăraților). Din aceeași pricină, nici noul neam ales al lui Dumnezeu (adică noi, Creștinii) nu vrea să creadă nici în Naștere, nici în Înviere, nici în Înălțare. Fiindcă știm (prin darul Sfîntului Botez) că, după acestea, Mîntuitorul Se va pogorî încă o dată ca Judecător al viilor și al morților, și ne va judeca pe toți încă și pentru cele mai mici fapte, și vorbe și gînduri ale noastre. Și cui îi place aceasta?! Încît e mult mai odihnitor să ne lăsăm pătrunși de magia păgînismului, să ne mulțumim cu bunăstarea rituală a pîntecelui, precum păgînii cei lipsiți de nădejdea vieții celei de veci. Care, în deznădejdea pierzării lor, se mîngîiau cu nebuneasca filosofie a trăirii clipei și ziceau cu eroică tînguire: „Mîncați, beți și vă veseliți, căci mîine vom muri!”

Porcul faraonic și bradul cosmic

Așa ne lămurim de ce Moș Crăciun L-a biruit în inimile noastre pe Dumnezeu cel făcut om pentru noi, astfel încît uităm buna Lui vestire și Îi sărbătorim nașterea printr-un șir de petreceri neînchipuit de hulitoare, la care unii dintre păgîni nici nu îndrăznesc să viseze. Și ne pornim de la praznicul Sfîntului Ierarh Nicolae - apărătorul dreptei-credințe, pălmuitorul blestematului Arie - și facem din ziua cinstirii lui zi de prostire a copiilor noștri botezați și de îmbătare și desfrînare a noastră. Să nu uităm că sîntem în vremea Postului Nașterii Mîntuitorului, pe care mulți dintre noi îl ținem de bine-de rău (și asta tot din superstiție, din „obicei”, fără să știm de ce!). Iar apoi, chiar la sfîrșitul postului ce facem? Spurcăm totul în chip desăvîrșit, prăznuind sărbătoarea sîngeroasă (și cît de sîngeroasă!) a cărnii și sîngelui porcului nostru cel de toate zilele. Cum se numește și al cui obicei este acesta, ca toți Creștinii să-și ucidă porcul de-odată și să-i mănînce urechea crudă și rărunchii abia pîrliți? Nu este oare acesta un obicei al păgînilor celor mai sălbatici și întunecați la minte? Și în ce zi, mai ales? De ziua Marelui Ierarh și Mucenic Purtător de Dumnezeu Ignatie (anul acesta s-a întîmplat chiar într-o Duminică!), cel care și-a dat (din voia sa!) carnea și sîngele mîncare leilor! Carne din care nu a rămas decît inima. Și de ce aceasta? Pentru ca păgînii ce l-au ucis să vadă cu ochii lor că Dumnezeul lui Ignatie într-adevăr locuiește în inima lui, așa cum el însuși le spusese. Căci, tăindu-i sfînta sa inimă în două, călăii lui au văzut scris pe cele două jumătăți, cu litere de aur: „Iisus” și „Hristos”.

Desfrînarea ortodoxă urmează apoi cu praznicul din ultima zi de post, în care îl cinstim nesmintit pe un „Moș” numit „Ajun”. Acum, i se aduc porcului ultimele cinstiri faraonice: e tăiat cu grijă, tocat, îmbălsămat cu ierburi aromatice și apoi dat la rece (și gustat, stropit cu rachiuri și vinuri; așa, de probă). Tot acum se dă cinstire, în locul Ziditorului, întregii zidiri, închipuită prin bietul brăduț verde tăiat din pădure, adus în casă și batjocorit cu felurite podoabe. Acest pom - în formă de piramidă, cu frunzișul în trepte - e „arborele cosmic” (cum zicea maestrul Mircea Eliade), închipuire a universului cu lumile sale, de la sub-pămînt și pămînt, pînă la cele din al nu știu cîtelea cer platonician. Așa și e împodobit: cu animăluțe, omuleți, coșari-drăcușori, globulețe (adică aștri și planete), cu tot felul de „spirite” și „entități”; pînă în vîrf, unde e „steaua învăpăiată”, Luceafărul-Lucifer, întîia făptură zidită (precum am amintit și mai sus).

Apoi, ce se întîmplă în ziua Nașterii Domnului, am zis: Moș Crăciun se pogoară din cer în toate casele (pe coș, pe unde poate și el) și toată lumea se pune pe mîncare și pe băutură pînă la borîre (și pe altele, de care e și rușine a pomeni).

Dar, din nebunia deznădăjduită a petrecerii (adică din magie), nu ne oprim aici: urmează a doua zi „de Crăciun”, și a treia, și a patra, și a cincea și a șasea. După care, putem petrece necreștinește în chip liber, adică cu voie de la Biserică, în noaptea Anului Nou. La prima vedere, această sărbătoare nu se întemeiază pe nimic, calendarul nostru civil nefiind nici solar, nici lunar, ci unul convențional, abstract-practic (?!). Și totuși, „Anul Nou” e urmarea vechii sărbători romane a Saturnaliilor, legată de solstițiul de iarnă. Atunci, cu voie de la stăpînire, se întîmplau cele mai mari fărădelegi, cetățenii nebunindu-se în iureșul unui carnaval care le amesteca și le răsturna pe toate: plebeii se făceau boieri, iar patricienii se făceau robi; bărbații se făceau muieri, iar ele se făceau bărbați; oamenii se amestecau cu satirii și cu nimfele, zeii se pogorau din Olimp și se împerecheau cu muritoarele. Pe scurt, se săvîrșea o veselă slujbă de îndrăcire a tuturor. Așa e și acum la noi: la oraș se fac „revelioane”, iar la țară înfricoșate carnavaluri populare „tradițional românești”. Căci, fiind un praznic al libertății, egalității și fraternității, nu e de mirare că sărbătoarea „Anului Nou” a fost și este apărată cu atîta înverșunare atît de cei nebotezați, cît și de Creștinii drept-credincioși. Doar că aceștia din urmă o fac spre mai greaua lor osîndă și spre mai marea bucurie a Satanei și a dracilor săi, deși „noaptea sfîntă dintre ani” (așa zice un cîntec) ar trebui să fie pentru duhurile cele necurate prilej de frică și de cutremur, auzindu-se ei blestemați de Dumnezeu prin gura Sfîntului Vasilie cel Mare, ale cărui molitfe înfricoșate se citesc în toate bisericile lui Hristos.

Să prăznuim nașterea Domnului precum Îi place lui Dumnezeu!

Aici, s-ar cuveni să ne oprim, căci zadarnică e răzvrătirea noastră împotriva lui „Moș Crăciun” și a cetei sale. Căci - dacă nici papa (atot-puternicul zeu de la Roma, înainte-mergătorul Ahtihristului celui mare și împărat al împăraților pămîntești, căruia chiar și președintele Americii, celălalt atot-puternic al lumii, îi sărută în genunchi inelul), așadar dacă nici papa nu l-a putut birui pe zisul „Moș Crăciun” – noi oare cine credem că sîntem?! Căci am auzit că „Sanctitatea Sa” (adică „Sfințenia Sa”, amîndouă cu „s” mare) l-a vorbit de rău pe „Moș” acum vreo cîteva săptămîni, cerîndu-le enoriașilor săi (sînt vreo două miliarde, unul mai păgîn decît altul) să nu-l mai cinstească (adică pe „Moș”), fiindcă nu ar fi Christian (adică el, „Moșul”). Și ce credeți? Cică pentru o dată, supușii Faraonului de la Vatican nu s-au supus, măcar că de obicei se tăvălesc în țărînă, din prea-multă evlavie, cînd acesta le grăiește (gîngăvit) ceva, orice. Și asta în ciuda faptului că papa însuși e vechi de zile și de răutăți și că poartă tichie roșie cu margine de hermină albă (el zice că și asta e din vechime la papi) și pantofi roșii de la Prada! Pentru ascultare, zișii credincioși nu ar fi avut decît să-l bărbierească pe Santa-Claus de barba lui din vată pusă pe elastic și să-l boteze „Moș Papa”, și toată lumea ar fi fost mulțumită!

*

Și totuși nu vom sfîrși fără un scurt cuvînt cu putere multă de la Sfinții Părinți cei insuflați de Dumnezeu-Duhul. Căci, în ciuda stării jalnice a Bisericii Sale, avem totuși îndreptățire să ne bucurăm desăvîrșit, fiindcă Hristos-Dumnezeu S-a născut într-adevăr și l-a biruit pentru noi pe vrăjmașul diavol. Și iată ce avem de făcut:

„Să prăznuim nașterea Domnului nu cum este obiceiul în adunările norodului, ci precum place lui Dumnezeu! Nu lumește, precum vrea stăpînitorul lumii acesteia, ci mai presus de lume, duhovnicește! Nu cu cele ce ne sînt plăcute nouă, ci cu cele ce sînt plăcute Celui ce este al nostru (adică de un neam cu noi după omenire), iar mai vîrtos cu cele ce sînt plăcute Celui ce este Stăpîn al nostru (după dumnezeire). Nu cu cele ale neputinței și neascultării, ci cu cele ale vindecării și mîntuirii. Nu cu cele ale zămislirii și nașterii celei trupești, ci cu cele ale înnoirii și nașterii celei duhovnicești. Și cum va fi aceasta? Să nu punem cununi de flori și verdeață la pragurile ușilor, să nu facem jocuri, să nu împodobim ulițele, să nu ospătăm ochiul, să nu îndulcim cu sunet de fluier și zicături auzul, să nu muierim mirosul cu parfumuri, să nu curvim gustul, să nu facem hatîr pipăirii. Căci acestea – zic adică simțurile, neînfrînîndu-se – sînt căi lesnicioase spre răutate și intrări ale păcatului. Să nu ne subțiem și să ne moleșim cu îmbrăcăminte moale alunecoasă împrejurul trupului și a cărei bunătate este a se păstra netrebnică. Nu cu raze de pietre, nu cu străluciri de aur, nu cu meșteșuguri de vopsele, care mint frumusețea cea firească și s-au născocit împotriva chipului celui făcut de Dumnezeu. Nu cu ospețe, cu cîntece și cu beții, cu care știu înjugate paturile și curviile. […] Să nu facem mese înalte cu grămezi de cărnuri și de bucate, gătind și pricinuind desfătări pîntecelui. Să nu alegem vinurile cele tămîioase și mirositoare, dresurile și îndulcirile bucătarilor, mirurile cele de mult preț. […] Ci acestea să le lăsăm Elinilor [păgînilor], și trufiilor și praznicelor lor, acelora care numesc «dumnezei» pînă și pe cei ce se bucură de mirosul jertfelor de dobitoace și care așadar îl slujesc și-l cinstesc pe dumnezeul lor cu pîntecele, răi cu adevărat, fiind scornitori, propovăduitori și ucenici ai răilor draci. Iar nouă, care Îl închinăm pe Cuvîntul cel ipostatic al Tatălui, ne trebuie ceva ca să ne desfătăm? Să ne desfătăm în cuvîntul cel despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești, și în legea cea dumnezeiască și în povestirea atît despre altele, cît și despre acelea ale praznicului de acum. Ca astfel desfătarea să fie potrivită și nu departe de Cel ce ne-a chemat” (Sfîntul Grigorie Teologul).

Comentarii

comments powered by Disqus