Situația religioasă în perioada în Vechiului Testament
Observării că, odată cu izgonirea primilor oameni din rai și intrarea în etapa religioasă, lucrarea iconomiei mântuirii oamenilor de către Dumnezeu s-a concentrat pe deosebirea radicală a dreptei credințe — Ortodoxia — de celelalte abateri omenești de la Adevărul revelat. Credința Ortodoxă s-a încredințat de la început unor persoane: lui Abel, apoi lui Set și urmașilor acestuia (setiții, „fiii lui Dumnezeu”), ce trebuiau să se separe radical, să se izoleze de ceilalți, ei fiind sfințiți. Termenul românesc „sfânt” vine din slavonul sveati, nu departe de latinescul sanctus, participiul lui sancio-sancire, a consacra; dar în limba ebraică el era kadoș. De aici derivă grecescul aghios, și însemna „deosebit”, „ales”.
În Vechiul Testament cuvântul apare la Levitic XI, 44, unde Dumnezeu Se numește Sfânt: În Noul Testament găsim aceasta la Marcu I, 24.
După uciderea lui Abel de către Cain, Dumnezeu a reluat șirul drepților (ortodocșilor) prin seminția lui Set, „fiii lui Dumnezeu” (Facerea VI, 2). „Fetele oamenilor” fac parte din seminția căzută în eterodoxie a lui Cain. Este primul caz de amestecare nelegiuită a adevărului cu minciuna, a virtuții cu păcatul, eveniment petrecut pe la anul 1000 de la Facerea lumii:
„… pentru că două seminții erau în vremea aceea în partea cea de sub cer, care din doi strămoși ieșise: din Cain și din Set. Deci seminția dreptului Set, era dreaptă și sfântă, lui Dumnezeu plăcând, iar a lui Cain seminție era rea și răzvrătită, de Dumnezeu mâniitoare și de oameni urâtoare, pentru că în ce fel era rădăcina, de acel fel erau și ramurile.” (Hronograful)
Dreapta credință este cea care are de pierdut, așa cum în matematică + (plus) și cu — (minus) dau — (minus). Rezultatul acestei uniri au fost hidoșii uriași, și apostazia.
Este important de semnalat că mijlocul prin care diavolul a lucrat aici a fost din nou frumusețea și farmecele feminine. Seminția lui Cain a fost nimicită cu totul la potop în jurul anului 2200 de la Facerea lumii. Cei 8 supraviețuitori, Noe, Sem, Ham și Iafet cu soțiile lor erau setiți.
Peste 600 de ani, la anul 2800 d.f.l. are loc un nou moment crucial: zidirea Turnului Babel și împărțirea omenirii în cele 70 (72) de neamuri. Singurul neam ortodox este în acest moment cel al lui Eber, de origine semită, Dar și acest neam suferă atacurile apostaziei ecumeniste, și în jurul lui 3100 d.f.l.1 întâlnim cazul urmașului Sarug (Facerea XI, 20), locuitor în Urul Caldeeii:
„Acea numire «Ur» se înțelege «foc», de vreme ce locuitorii aceleia închinători de idoli fiind, aveau focul în loc de Dumnezeu și nestins îl păzeau pe acela, drept aceea cetatea lor «foc» s-a numit… Iar Sarug întâi el de acest fel în neamul strămoșilor lui Hristos era, care pe idolii cei scorniți de păgâni i-a primit și se deprinsese a-i face pe ei și a-i vinde; și erau aceia lucrul mâinilor lui, din care se hrănea cu casa sa. Iar făcând idoli de vânzare și a-i cinsti pe ei se părea, ca și păgânii, și i-a vătămat cu acea necurăție și pe casnicii săi, că la același lucru de mâini l-a învățat pe fiul său Nahor, iar Nahor după aceea l-a învățat pe fiul său Tarah, tatăl lui Avraam.” (Hronograful)
Iată cum un strămoș după trup al Însuși Mântuitorului este infectat de virusul sincretismului ecumenist prin contactul cu păgânii din jur, Acum motivația pare de natură economică. În orice caz, urmarea este dezastruoasă prin faptul că se transmite și urmașilor, strămoșii direcți ai lui Avraam.
Așadar putem trage concluzia că, după căderea în păcat a primilor oameni, mersul firii omenești este permanent spre degenerare, spre necredință și pieire, căci cu moarte vom muri. Când lucrurile ajung însă într-un impas general, Dumnezeu intervine providențial și, prin alesul sau aleșii Săi, redresează situația.
Perechea semito-eberită Avraam și Sarra reînnoadă șirul drepților. Dreptul Iacov, fiul lor este trimis pentru a lua în căsătorie pe vara sa Rahila, fiica lui Lavan, de credință idolatră. Cei doi iau măsuri de stârpire a idolatriei (Facerea XXXI, 19; XXXV, 1-4)
Aceste evenimente se petreceau în jurul anului 3500 de la facerea lumii.
Făcând un salt în timp, găsim poporul ales Israel strămutat în pământul Egiptului în jurul lui 3800 unde a intrat în contact cu zeitățile păgâne și a suferit prigoană religioasă. Dumnezeu trimite pe providențialul Prooroc Moise spre izbăvirea poporului din această robie, arătând mai întâi lucrarea Sa directă (Ieșirea XII, 12)
Moise se pogoară din muntele Sinai cu Tablele Legii, Decalogul, care începe cu porunca dumnezeiască. (Ieșirea XX, 1-3)
Aceasta este învățătura Duhului Sfânt privitoare la știința, studiul, istoria religiilor și practicarea lor. Cât despre relația și dialogul așa-ziselor „religii monoteiste”: creștinismul, iudaismul și islamul, menționăm că porunca 1 din decalog nu se referă numai la prohibirea politeismului. Chiar dacă este unul singur, „dumnezeul” iudaismului contemporan și al islamului, pur și simplu nu este același Dumnezeu cu cel al creștinilor.
Poporul ales primește prin tablele legii și poruncile, legile și rânduielile ce au urmat, dreapta și unica religie (credință) a lui Dumnezeu (Ieșirea XX, 22-23; XXII, 20; XXIII, 13; 23-24; 32-33)
În ciuda acestor porunci, poporul ales urmează înclinării păcătoase a firii căzute (Ieșirea XXXII, 1)
Compromis de credință și apostazie „ecumenistă”
Poporul presează, iar arhiereul Aaron cedează într-un moment de lașitate și de compromis neîngăduit și pierzător, tipic pentru demagogia ideologică și politică a umanismului (Ieșirea XXXII, 4-6)
Consecințele apostaziei „ecumeniste”
De atunci și până la sfârșitul veacurilor aceasta va fi plata tuturor apostaților de la ortodoxie, dispuși la compromisuri de moment (Ieșirea XXXII, 31-35).
Dumnezeu reia șirul poruncilor spre întărirea dreptei credințe a poporului Israel (Ieșirea XXXIV, I13-17).
Din nou, avertismentul legat de repetarea situației din Facerea VI, 2, unirea ortodocșilor cu eterodocșii prin căsătoriile mixte, prin aceasta rezultând o credință eretică sincretistă. Pasajele ce urmează sună șocant pentru mentalitatea umanistă contemporană (Numeri XXV, 1-9); Deuteronom VII, 1-10; Leviticul XXVI, 1; Isus Navi XXIII, 6-8)
Urmașul lui Moise, Isus al lui Navi, este un adevărat conducător ce îi duce pe israeliți în pământul făgăduinței și biruiește ajutat de Dumnezeu, toate neamurile păgâne de acolo. El este nu numai un conducător politic și militar, ci și un vrednic reprezentant al mult hulitei „teocrații”, ce nu convine cu nici un chip iluminiștilor care la vedere sau mai ales în ascuns lucrează pentru depărtarea omului de adevăratul Dumnezeu. Iată poruncile lui Isus al lui Navi dinaintea morții, un adevărat testament teocratic (Isus Navi XXIV, 14-17; 19-24).
Pe nedrept teocrația este acuzată de tiranie, de dictatură. Iată dovada împotriva celor ce opun teocrația democrației: chiar și aprigul și râvnitorul (zelosul) Isus al lui Navi, oferă alternative poporului, care alege liber. Acest „liber arbitru” al poporului nu este așadar doar apanajul democraților așa după cum se audă - ca având exclusivitate și prioritate.
Isus este însă omul lui Dumnezeu, înzestrat și cu darul proorociei, și prevede apostazia de după moartea sa.
Inconsecvența poporului ales
În jurul anului 4000 (d.f.l.), biruitorul popor ales Israel cade din nou în apostazie (Isus Navi XXIV, 37).
Urmează mânia Dumnezeului Zelos ce continuă lucrarea de oprire a apostaziei: (Judecători II, 1-3).
Ni se dau și cuvinte proorocești, împlinite după moartea conducătorului (Judecători II, 11-19; VI, 10).
În perioada ce urmează, Cartea Judecătorilor ne descrie în mai multe rânduri apostazia israeliților, pedepsită de Dumnezeu în viața de aici și cea de apoi. Pentru studiul nostru, ne vom concentra numai la momentele sincretiste.
Apostazia la cel mai înalt nivel: Împărații lui Israel
Al doilea Împărat al lui Israel, Proorocul David (aprox. 4500 d.f.l.) a avut o poziție tranșantă de apărare exclusivistă a dreptei credințe, ce o regăsim și în fragmente din psalmi (Psalm 17, 34; 25,5)
Tâlcuirea Fericitului Teodoret al Cyrului: „Zice: În așa fel am purtat de grijă de slujba Ta, că — și fiind la oamenii rău-credincioși și fără de lege — am fugit de adunările lor și de împreunările lor cele vătămătoare. Și asta însemnează petrecerea lui la cei de altă seminție, cu care, fiind silit a locui împreună, nu suferea să se împărtășească nici de păgânătate2, nici de fărădelege3…
Deci mă îngrețoșez foarte de reaua-credință a acestora și doresc să văd jertfelnicul Tău, Stăpâne…”
Psalm 43, 22-24: Tâlcuirea Fericitului Teodoret:
„Această faptă bună au arătat-o Macabeii, Matatia și cei șapte tineri4 împreună cu mama lor și Preotul Eleazar5; că nici nu s-au îndulcit cu lingușirile, nici nu s-au înduplecat cu pedepsele, ci au păzit neatinsă credința adevăratului Dumnezeu și au urât slujba idolilor, ca pe o vrednică de îngrețoșare.”
Psalm 78, 5-6: Tâlcuirea Fericitului Teodoret: „De vreme ce îi pedepsești pe oameni pentru păcate, Te rog să muți urgia asupra acelora care nicidecum nu voiesc a cunoaște numele Tău, ci robesc și slujesc prea-desăvârșitei păgânătăți.”
Psalm 95, 4-5: Tâlcuirea Fericitului Teodoret: „Că Domnul tuturor are negrăită mărime, și a arătat puterea Sa asupra dumnezeilor mincinoși, vădind înșelăciunea lor. Și a arătat acest lucru prin cele adăugate. Pentru Dânsul zice și Fericitul Pavel: «De-ar fi cunoscut, nu ar fi răstignit pe Însuși Domnul slavei.» Că cei ce se numeau «dumnezei» s-au arătat draci răi, iar Dumnezeul nostru S-a arătat făcător al cerurilor: căci, în vremea patimii Lui celei de voie, nu numai că soarele s-a întunecat, și pietrele s-au despicat și catapeteasma bisericii s-a sfâșiat, ci și puterile cerurilor s-au clătinat. Și, în scurt să zic, toate acestea îngrozeau cu desființarea, văzând pe Cel ce poartă toate spânzurat pe Cruce."
Este probabil cel mai radical text pe care ar trebui să-l afirme „istoria religiilor”. Aici nu încape nici un echivoc, fie că e vorba de politeismul grecesc, egiptean sau hindus, fie monoteismul lui Zalmoxe, sau Allah-ul lui Mahomed… Cine îndrăznește să fie mai „irenic” și mai tolerant decât Duhul Sfânt?
Psalm 105, 33-38; 113, 11-15: Tâlcuirea Fericitului Teodoret: „Ci — de vreme ce dracii lucrau printr-înșii și săvârșeau vrăjile cele mincinoase nu le aduceau pe acestea prin idolii cei neînsuflețiți, ci prin oamenii cei cuvântători ori prin oarecare semne vesteau ceva - după cuviință a zis: «nu vor glăsui cu gâtlejul lor», că idolii sunt cu totul nemișcați și neînsuflețiți.
Și acelora să se asemene și cei ce se închină lor, și cei ce-i fac pe dânșii, că e drept ca cei ce s-au cinstit cu cuvântarea6, dar au căzut întru atâta necuvântare, să ia nesimțirea celor închinați de dânșii.”
Zicala înțelepciunii noastre populare spune că „peștele de la cap se-mpute.” Ce ilustrare mai bună am putea avea pentru ea, decât situația, cu adevărat de plâns, a conducătorilor poporului ales, așa cum este ea înfățișată de către Duhul Sfânt, fără mofturi și menajamente, fără compromisuri și mușamalizări de teama smintelii credincioșilor evrei de atunci, sau a creștinilor de mai târziu. Ba chiar și fără teama că ar da „apă la moară” cum se spune, dușmanilor creștinismului, atei sau păgâni. Dumnezeul nostru nu este numai Zelos ci și Curajos! El este Atotbiruitorul, și așa vor fi cu siguranță și ce-i ce-L iubesc și-i țin poruncile.
Virusul apostaziei sincretiste este cu adevărat foarte periculos. El l-a doborât și pe alesul Domnului, înțeleptul Împărat Solomon (3 Regi, XI, 1-10).
Porunca Domnului se referă nu numai la apostazie ci și la sincretism care este la fel urât înaintea lui Dumnezeu, Solomon a căzut exact după ispita erotică întâlnită în Facerea VI, 2 și Ieșirea XXXIV, 16.
Unii dintre domnitorii noștri au avut aceleași ispite când și-au luat doamne catolice, ce au căutat pe toate căile să introducă catolicismul în Țările Române. Spre cinstea lor, putem spune că această propagandă a dat greș.
După Solomon Împărăția sa se rupe în două: Israel în nord și Iudeea în sud. Împăratul lui Israel Ieroboam continuă căderea, mâniind pe Domnul. Conducându-se după considerații lumești, politice, Ieroboam ajunge la blasfemia de a repeta păcatul strămoșilor săi: vițelul de aur (Ieșirea XXXII, 1; 3 Regi XII, 28-33).
Puterea politică merge uneori până acolo încât se amestecă total în treburile religioase, ajungând la așa numitul „cezaro-papism, ajungând să inoveze sărbători și rituri sau chiar să numească ierarhia! În ortodoxie s-a procedat la un mod asemănător printre alții de către Petru cel Mare (1700) și Stalin (1930) în Rusia și Alexandru Ioan Cuza (1860) la noi. Consecințele catastrofale acestor acțiuni pentru respectivele biserici se simt până astăzi (3 Regi, XIV, 9-17).
Să nu ne mirăm de acest limbaj, ce nu-i obișnuit urechilor noastre umaniste slăbănogite de traducerile noi, „de salon”.
Lucrurile nu stăteau mai bine nici în Iudeea (3 Regi, XIV, 22-24; XV, 1; 3).
Dumnezeu a îndreptat temporar situa- ția, prin intermediul binecredinciosului împărat Asa (3 Regi, XV, 11-15).
Una din sintagmele destul de des întâlnite este aceea a păstrării „credinței strămoșești”. Bun lucru și antiecumenist desigur. Dar cu un amendament: nu a oricărei credințe strămoșești ci doar a celei Ortodoxe. Așa au făcut desigur și strămoșii noștri daci și romani cate, în contact cu Apostolii și misionarii creștini au simțit adierea Duhului Adevărului și nu s-au cramponat de „credința strămoșească, așa, cu orice preț. La fel vedem că face și binecredinciosul Împărat Asa.
Declinul duhovnicesc constant al împăraților israeliți ajunge la limită în perioada lui Ahaav (3 Regi, XVI, 30-33)
Un mare apărător alt dreptei credințe: Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul
3 Regi, XVIII,17-21: A „șchiopăta pre amândouă fluierele” arată îndoiala în credință a dreptcredincioșilor (aici israeliților). În acest moment de derută duhovnicească ei nu sunt ancorați în nici una din cele două religii (confesiuni) antagonice: cea ortodoxă a lui Dumnezeu (aici mozaismul, iudaismul) și cea eretică, eterodoxă (aici a lui Baal), ci umblă pe calea pierzătoare a sincretismului. „Exclusivistul ortodox” (aici proorocul) îi pune să aleagă tranșant una din ele, dar lipsa de credință a credincioșilor le paralizează opțiunea și ei preferă să rămână în expectativă, să vadă „a cui e dreptatea”, și chiar „cine e mai tare” (3 Regi, XVIII, 22).
Scriptura ne înfățișează ca înfricoșată pildă peste veacuri o situație limită când în poporul ortodox (aici israelitenii) credința ortodoxă are un singur reprezentant de seamă la vedere (vom vedea mai departe că mai existau în „catacombe adică ascunși și alți autentici ortodocși, ce nu erau cunoscuți). Precedentul a existat și s-a mai repetat în istoria Bisericii (vezi pe Sfântul Atanasie cel Mare sau pe Sfântul Maxim Mărturisitorul) (3 Regi, XIX, 14, 18).
Întrucât — așa cum se întâmplă adesea — argumentele duhovnicești, teologice, raționale, de bun simț etc. nu mai sunt de nici un folos în înmuierea unor inimi împietrite și destuparea unor urechi surde la adevăr, Sfântul Prooroc este nevoit să recurgă la constrângătoarea demonstrație a unei puteri suprafirești, adică la o minune a lui Dumnezeu care să arate fără drept de apel unde este dreptatea (3 Regi, XIX, 22-25).
Minunea aprinderii focului din Vechiul Testament poate avea ca echivalent Sfânta lumină (focul) ce se aprinde și dovedește în fiecare an care este Paștele Ortodox, ea pogorându-se la rugăciunea ortodoxă a Patriarhului ortodox al Ierusalimului, la data Pascaliei ortodoxe (3 Regi, XIX, 26-28).
Proorocul lui Dumnezeu nu se împiedica în scrupulele „diplomatice” și „umanitariste”, ci îi șfichiuia așa cum se cuvine pe vrăjmașii adevăratului Dumnezeu, făcându-i de ocară și batjocură (3 Regi, XIX, 29).
În zilele noastre la vecernia Bisericii creștine „jertfa de seară” este una nesângeroasă, este una duhovnicească, este laudă și rugăciune. Dar la acel moment înfricoșat Duhul Sfânt a ales calea mâniei dumnezeiești și a zelului (râvnei).
„Prorocii supărărilor, rușinii,”… Scriptura fiind insuflată de Dumnezeu, exprimarea aceasta aspră aparține Duhului Sfânt! Acesta a fost socotit atunci a fi cel mai potrivit limbaj în fața ereziei și fărădelegii.
„Arderea de tot” (gr. ολοκαυ,τωμα, ce a dat latinescul holocaust), era suprema jertfă în vechiul Testament adusă adevăratului Dumnezeu de către cinstitorii Săi. Inițial ea era literalmente așa, în acest caz era jertfit boul (3 Regi, XIX, 30-35).
Rugăciune, ridicare de jertfelnic (altar), aducerea jertfei: toate aceste acte liturgice sunt lucrări ale preoției. Cine se cuvenea să le fi făcut în acele momente? Desigur că preoțimea: arhiereii, preoții, leviții. Toți aceștia însă erau căzuți în apostazie și ecumenism, incapabili de a mai da mărturie ortodoxă. Atunci Dumnezeu rânduiește ca slujba lor să o facă prin iconomie proorocul, omul plin de râvna (zelul) lui Dumnezeu! (3 Regi, XVIII 25-40; 3 Regi XIX 1-2; 36-39).
În biserică la vremea vecerniei se cântă despre arătarea „Luminii line”, dar atunci Dumnezeu a pogorât foc din cer înfricoșat, așa cum pogoară și Sfânta Lumină la Ierusalim spre întoarcerea unora și întărirea în credință a ortodocșilor.
Nici măcar în situații mai grave (boală, pagube, etc.) Dumnezeu nu admite soluția sincretistă (4 Regi I, 2-4).
Pedeapsa necredinței sincretiste…
Râvna lui Iiu
Sfântul Prooroc Ilie are o statură excepțională, dar vom vedea că nu cu totul singulară. Mâna Domnului ridică poporul ales din apostazia sincretistă și prin râvna binecredinciosului împărat Iiu (4 Regi X, 16-19).
În loc de prăznuirea sincretistă a urmat masacrarea tuturor adepților lui Baal. Scena este într-adevăr cruntă, și ne amintește cumva de stratagema lui Vlad Țepeș, care, desigur este o simplă presupunere, se poate să se fi inspirat cumva de aici pentru strângerea la un loc a indezirabililor sub pretextul sărbătorii.
Din păcate, nici acest împărat nu a rămas consecvent pe linia Sfântului Ilie, așa că mai târziu a fost necesară intervenția preotului Iodae (Iehoiada), care a încheiat un legământ între Domnul și între rege și popor, și a îndemnat poporul să surpe capiștea lui Baal și jertfelnicele și chipurile lui (4 Regi XI, 17-18).
Împărații ce au urmat au avut o viață oscilantă, dar nici unul nu s-a mai ridicat la nivelul lui David, ci au continuat linia decadentă: (4 Regi XVI, 2-4).
Un exemplu tipic al sincretismului: samarinenii
Decadența continuă a israeliților a dus la părăsirea lor de către Dumnezeu și ocuparea lor de către asirieni, urmată de strămutarea celor 10 seminții în Asiria. În ținutul Samariei a urmat un sincretism religios și de populații de mari proporții (4 Regi XVII, 29-34).
Întru mare iubirea Sa de oameni, Dumnezeu îndrumă iarăși și iarăși căile poporului Său aflat a nu știu câta oară în rătăcirea necredinței sincretiste (4 Regi XVII, 37-34).
Sincretist și apostat: împăratul Manasi - cel pocăit apoi
Toți cei familiarizați cu slujba spovedaniei cunosc rugăciunea legată de pocăința împăratului iudeu Manasie. Să vedem în ce mari păcate căzuse acesta (4 Regi XXI, 1-7).
Erezia lui Manasie este complexă și aduce aminte de sincretismul contemporan new-age: astrologie, ocultism, paranormal, toate combinate cu dreapta credință potrivit unei formule… „as”!
Cel mai credincios împărat al lui Iuda: Iosia. Acțiunile sale de stârpire a sincretismului religios
La loc de cinste în acțiunile antiecumeniste ale vremii, se găsește figura împăratului Iosia, ajutat de arhiereul Helchia (4 Regi XXIII, 4-16; 19-20; 24-25).
Cuvintele acestea aparțin Duhului Sfânt și se adresează cu laudă unui binecredincios împărat care, iată, este foarte puțin cunoscut, „mediatizat” în limbajul căzut al omului contemporan, dar care se vede a-i covârși în râvnă și pocăință pe toți ceilalți, inclusiv David și Solomon! Să ne rugăm Domnului a ne învrednici și pe noi de oameni de o asemenea statură duhovnicească, la vremea de grea ispită ce ne așteaptă!
Marii prooroci osândesc sincretismul și apostazia
Șirul,„marilor prooroci” ai lui Dumnezeu începe cu Isaia. Ar trebui să reproducem capitole întregi. În aceste capitole, proorocul se referă mai mult la apostazie decât la sincretism. Să nu uităm că sincretismul religios duce negreșit la apostazie, find un stadiu premergător ei, deci o erezie foarte periculoasă. Să luăm totuși un exemplu grăitor: Isaia XLIV, 4-26.
Următorul mare proroc, Ieremia, continuă pe linia înfricoșatelor avertismente ale predecesorului său, grăind cuvintele Domnului (Ieremia II, 8; 23, 26-30; VII, 3; 8-10; 17-19; 29).
Proorocul Iezechiil este cunoscut în special pentru viziunile sale apocaliptice. Unele dintre acestea au dezvăluit sincretismul nelegiuit practicat în Iudeea de către preoțime și popor în chiar lăcașul cel sfânt al Domnului (lIezechiil VIII, 5-17).
O imagine înfricoșătoare a sincretismului religios, cunoscut nouă din manifestările „religioase” tip new-age contemporane.
Nu numai bărbații, ci și femeile pot fi cuprinse de „duhurile proorocirii” rătăcirii sincretiste, așa cum se întâmplă de exemplu în zilele noastre cu unele femei angajate în fabuloase proiecte de „armonie a religiilor” (Iezechiil XIII, 17-23).
Iudita
Dar Domnul a dat curaj de împotrivire antisincretistă și vaselor mai slabe, femeilor. Iată, ca exemplificare, pe viteaza Iudita (Iudit VIII, 17)
Perioada elenistă: Macabeii
Șirul grelelor încercări ale poporului ales ajunge la ocupația elenistă din timpul urmașilor lui Alexandru cel Mare. În fața ocupației lui Antioh Epifan, o mare parte din iudei apostaziază pentru a se salva trupește (1 Macabei 1, 45; 55).
Dar, la fel ca și pe timpul lui Ilie, o altă parte nu s-a plecat păgânătății, însă aceștia au plătit opțiunea lor cu viața, fiind prin aceasta mucenici ai dreptei credințe (1 Macabei I, 65-67).
Ambiția lumească a dus și la acapararea simoniacă a demnităților ierarhice cu prețul apostaziei sincretiste. Iason, ajuns mare preot, introduce în tineret stilul de viața sodomic al eleniștilor, prin sistemul de învățământ și educație, iată, o metodă actuală ce se dovedește a fi atât de veche (2 Macabei IV, 7-15).
Se vede că admirația pentru puterea temporală lumească nu este ceva nou ci o boală veche, ce, atenție, poate cuprinde și pe cei din clerul ortodox! Dar mai ales pentru aceștia consecințele sunt înfricoșate (2 Macabei IV, 16-21)
Sincretismul în Noul Testament
S-ar putea spune, pe bună dreptate, că în Vechiul Testament predomină o atitudine de îngrădire, de apărare a credinței, de combatere a amestecurilor de orice fel (credințe, obiceiuri), o atitudine predominant apologetică.
În Noul Testament asistăm treptat la o schimbare a atitudinii către cea apostolică misionară, se fac mult mai multe convertiri. Presupunem că partea antisincretistă s-a mai atenuat, dată fiind așezarea stabilă a credinței celei adevărate datorită deselor îngrădiri care au avut loc în perioada anterioară. Mai găsim totuși câteva pasaje de acest fel (1 Corinteni VIII, 1-6; X, 20-21; 2 Corinteni VI, 14-18; Galateni IV, 8-11; Tit III, 10-11).
Note
1 De la facerea lumii.
2 altă religie decât cea dreaptă
3 ateism
4 Șapte frați din vremea silniciilor lui Antioh, care, siliți să mănânce carne de porc și să lepede de Lege, au ales moartea mucenicească; li s-a jupuit pielea capului, li s-au tăiat mâinile și picioarele și au fost fripți de vii (vezi Cartea a II-a a Macabeilor, capitolul VII)
5 Bătrân sfânt care n-a primit să mănânce carne de porc și nici să se prefacă a mânca, așa cum îl sfătuiau prietenii. La cei 90 de ani ai săi trăiți în cinste și credință, nu a vrut să se fățărnicească, pentru a nu-i sminti pe tineri, și a fost omorât cu bătăile (vezi Cartea a II-a a Macabeilor, capitolul VI)
6 Oamenii păgâni, ce au fost zidiți „cuvântători”, adică raționali, și au lepădat acest dar, făcându-se asemenea firii necuvântătoare.
Comentarii