Am citit cu ani în urmă „Școala rugăciunii”. La prima lectură am fost șocat. Cartea se deschide cu un interviu luat Preasfințitului Antonie, din care aflăm destule amănunte despre biografia lui. La un moment dat, Timothy Wilson îl întreabă: „Sunteți de părere că transmiterea Evangheliei poate fi împiedicată de cultura de suprafață a stilului englezesc modern de viață?” Acesta îi răspunde: „Da, fiindcă Evanghelia trebuie să atingă nu doar intelectul, ci întreaga ființă. Englezii spun adeseori: „Este interesant, hai să discutăm despre asta, să o studiem ca idee”, dar în realitate ei nu fac nimic. A-L întâlni pe Dumnezeu înseamnă a intra în „bârlogul tigrului” - Dumnezeu nu este o pisicuță, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns să cauți informații despre ea - trebuie să pătrunzi înăuntru”.
Prin urmare, cartea „Despre întâlnirea cu Dumnezeu”, apărută sub îngrijirea Părintelui Savatie la editura Cathisma în 2007, vorbește într-un stil profund și autentic despre întâlnirea noastră inevitabilă cu Tigrul.
Omul relaționează cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu aproapele său. Când ne întâlnim cu Dumnezeu? Când vrea El. „Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuși ne caută. Mântuitorul a spus: Bateți și vi se va deschide (Mt. 7,7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos știe că nu suntem pregătiți încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-l privim față către față pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumusețe necondiționată, un adevăr necondiționat, o dreptate necondiționată. Și în fața acestei frumuseți, acestei dreptăți și acestui adevăr - în fața sfințeniei dumnezeiești - stăm fără răspuns. Din acest motiv Dumnezeu așteaptă timpul pârguirii, maturizării, atunci când vom fi noi înșine în stare să ne pronunțăm judecata asupra noastră și când vom putea primi judecata Sa necondiționată, dreaptă, nepărtinitoare, în care să nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu către o creștere spre vrednicia de om în deplinul său înțeles. Trăind această experiență a întâlnirii cu Dumnezeu, care este pentru noi în același timp și mântuire și înfricoșătoare judecată, prorocul Isaia, apoi Apostolul Pavel au spus: „Înfricoșător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10,31)…”.
Cine s-a întâlnit cu Dumnezeu începe o viață nouă. „Însă o nouă viață care nu înseamnă neapărat una mai atractivă, mai ușoară, ci nouă în sensul că nu se aseamănă prin nimic cu cea anterioară; e o viață în care stăpânește dreptatea lui Dumnezeu și nu cea omenească, adevărul Dumnezeiesc și nu adevărurile omenești, măsurile lui Dumnezeu și nu cele omenești; este o viață nouă în care trebuie să trăim după măsura lui Hristos. Însuși, să ne asumăm responsabilitatea pentru viața lumii, la fel ca Hristos, împreună cu El și cu același preț cu care El își ia această responsabilitate”.
„Responsabilitate” este cuvântul cheie care deschide întreaga viziune propovăduitoare a Mitropolitului Antonie. Devenim cu adevărat creștini când ne asumăm responsabilitatea. În întâlnirea cu sinele nostru profund ajungem să ne cunoaștem numai în clipa în care ne asumăm riscul de a ne vedea așa cum suntem, lipsiți de orice fard mincinos. „Fiecare are profunzimi pe care îi este frică să le exploreze; în fiecare există un dezacord interior care îl îngrozește. Să rămâi cu tine însuți e unul dintre cele mai înfiorătoare lucruri ce i se pot întâmpla unui om, dacă face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar când încercăm să privim mai profund suntem cuprinși pur și simplu de groază. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru că explorăm un domeniu absolut necunoscut nouă: cine oare poate spune câți monștri se pot ridica din aceste profunzimi? Câtă răutate, câtă furie, câtă minciună, cât neadevăr, câtă frică? Câtă aviditate - și sufletească, și duhovnicească, și trupească? Câtă ură, câtă impasibilitate, câtă cruzime voi vedea dacă voi privi înlăuntrul meu? Ne este, cu siguranță, mult prea oribil. Însă dacă nu facem asta, dacă refuzăm această groaznică, înspăimântătoare întâlnire, nu vom putea găsi nicicând suficientă bărbăție pentru a-L întâlni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.
Întâlnirea cu aproapele nostru e la fel de dificilă ca primele două. Dar „avem fiecare în față misiunea de a ne întâlni aproapele. Pentru asta e necesar de a privi cu scopul de a vedea și a asculta cu scopul de a auzi. Ne sperie aceasta, căci este anevoios. Pentru că a auzi înseamnă a ne lega soarta de altcineva, a vedea înseamnă a ne lega soarta de altcineva. Întâlnim vreun cunoscut sau vizităm pe cineva bolnav și îl întrebăm: Ei, cum îți mai merge?… Și cunoscutul nostru sau bolnavul ne privește cu speranță și cu teamă: oare acest om chiar a pus o întrebare la care vrea să știe răspunsul cu adevărat? Oare într-adevăr acest om vrea să afle și să-și lege soarta sa de a mea? Din priviri, din intonație străbat speranța și frica, iar acesta cel mai adesea răspunde: mulțumesc, binișor… Adesea rămânem satisfăcuți de acest răspuns; răspuns care ne-a eliberat, nu ne-a atras în vâltoarea sorții altuia, nu a solicitat participarea noastră, nu a fost rostit cuvântul în urma căruia nu mă voi mai putea întoarce cu indiferența de la acesta. Am văzut în ochii săi rugăminte, nădejde și frică, dar am închis ochii și m-am mulțumit cu răspunsul lui, iar acum sunt liber; știu că la el e „binișor” și înseamnă, probabil, că e bine. Dar ascultă vocea lui și privește ochii lui, vezi expresia lor și nu vei mai putea pleca așa, pur și simplu”…
Mitropolitul Antonie a intrat în „bârlogul” Tigrului și s-a sfâșiat printr-o introspecție nemiloasă înainte ca Acesta să facă vreo mișcare spre el. În urma acestei victorii asupra sinelui, Tigrul i-a dat cuvânt cu putere multă și darul de a-i trezi pe oameni din amorțeala unei vieți căldicele. „Îndrăzniți, eu am pășit înăuntru”.
Comentarii