Lucrarea astrelor (astrologia)

Lucrarea astrelor (astrologia)

Există și o astrologie revelată a lui Dumnezeu, adică o învățătură despre lucrarea acestor corpuri cerești. Să încercăm să schițăm pe scurt, elementele esențiale ale acestei astrologii.

Aici se vede că pământul este făcut la început, fiind așadar centrul creației văzute, iar cerul se află și se rotește în jurul lui. Deci el nu este o planetă, ci reperul central și staționar în jurul căruia se nasc celelalte corpuri numite luminători și stele. Luminătorul mare este soarele iar cel mic este luna. Dar – atenție! și ei se socotesc a fi planete! Stele se numesc acele corpuri „fixe” ce se rotesc împreună cu cerul de la răsărit la apus.

Pentru cei ce vor întreba: „Dar unde scrie așa ceva în Scriptură?” vom indica faptul că am folosit și vom folosi în continuare și surse patristice tradiționale:

„Dar cei ce sar peste șanțuri folosesc cuvintele acestea ale Scripturii pentru apărarea horoscopului și spun că viața noastră depinde de mișcările cerești; de aceea și haldeii citesc în stele semne ale întâmplărilor din viața noastră…

Ce spun ei? Spun că întâlnirea stelelor mișcătoare, adică a planetelor, cu stelele din zodiac…” (Sfîntul Vasile cel Mare, Hexaimeron)

„În vremea nașterii trupești, iubitoare de oameni și mântuitoare a Domnului, care pentru noi s-a făcut, s-a arătat magilor o stea (Matei II, 2), care nu era dintre stelele făcute la început. Și lucrul acesta este vădit din aceea că steaua mergea când dela răsărit la apus, când dela miazănoapte la miazăzi, când se ascundea, când apărea, iar aceasta nu este rânduiala și firea stelelor.” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica)

În legătură cu steaua din Betleem, Sfântul Ioan Gură de Aur a dezvoltat amplu problema ei în mai multe omilii:

„- Dar ce spun ei?

- Ei spun: «Iată că s-a arătat o stea la nașterea lui Hristos! Deci aceasta-i o dovadă că astrologia este adevărată. Dacă Hristos S-a născut după legile astrologiei, pentru ce mai spuneți voi creștinii, că Hristos a pus capăt astrologiei, ca a arătat că destinul nu are putere, că a închis?»

- De unde vom căpăta răspuns la aceste întrebări?

- Chiar din cele scrise în Evanghelie. Că n-a fost una din stelele cele multe, dar, mai bine spus, după părerea mea, n-a fost nici stea, ci o putere nevăzută, care a luat chip de stea, se vede în primul loc din mersul ei. Nu este, nu este vreo stea care să meargă pe cer cum a mers steaua aceasta; noi vedem că și soarele și luna și toate celelalte stele merg de la răsărit la apus; steaua aceasta, însă, mergea de la miazănoapte la miazăzi, că așa se afla Palestina fata de Persia. În al doilea loc, și din timpul în care s-a arătat putem vedea ca steaua aceasta n-a fost una din multele stele. Nu se vedea noaptea, ci ziua în amiaza mare pe când strălucea soarele; putere pe care n-o au nici stelele, nici luna; că luna depășește în strălucire pe toate celelalte stele, dar când se ivesc razele soarelui, se ascunde îndată și dispare. Steaua aceasta, însă, prin mărimea strălucirii sale, a biruit și razele soarelui; strălucea mai tare decât ele; lumina mai puternic, deși era altă lumină…

Mai mult: când steaua a ajuns deasupra Pruncului, steaua s-a oprit. Iar ca o stea, când să se ascundă, când să se arate și în sfârșit să se oprească după ce iar s-a arătat, înseamnă că era o stea cu o putere mai mare decât a unei stele obișnuite.” (Discuții despre Steaua de la Betleem în care se aduc dovezi contra susținătorilor astrologiei)

„Învățații spun că printre acești luminători sunt șapte planete; ei spun deasemeni că ele au o mișcare contrară cerului. Din pricina asta le-au numit planete. Ei spun că cerul se mișcă de la răsărit către apus, iar planetele de la apus către răsărit; iar cerul trage împreună cu el pe cele șapte planete prin mișcarea lui, pentru că este mai iute. Numele celor șapte planete sunt acestea: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Zeus sau Jupiter, Saturn. În fiecare zonă a cerului se află una dintre aceste planete.

La cea dintâi, adică cea mai de sus, Saturn.

La cea de-a doua, Jupiter.

La cea de-a treia, Marte.

La cea de-a patra, Soarele.

La cea de-a cincea, Venus.

La cea de al șaselea, Mercur.

La cea de-a șaptea, și cea mai de jos, Luna.

Ele își urmează fără încetare calea pe care Creatorul le-a orânduit lor, și așa cum le-a întemeiat, după cum spune dumnezeiescul David: „Luna și stelele care Tu ai întemeiat”. Prin cuvintele „le-ai întemeiat” a arătat fixitatea și imutabilitatea orânduielii și așezării date lor de Dumnezeu. Căci le-a orânduit „la vremi, la semne, la zile, și la ani”...

Învățații spun că dintre stele sunt pe cer douăsprezece zodii, care au o mișcare contrară soarelui, lunii, și celorlalte cinci planete, și că prin cele douăsprezece zodii trec cele șapte planete. Soarele face o lună în fiecare zodie și timp de douăsprezece luni străbate cele douăsprezece zodii…

Elinii spun că prin răsăritul și apusul și prin conjuncția acestor stele, și a soarelui și a lunii, se conduc toate destinele noastre. Cu acestea se ocupă astrologia. Dar noi susținem că ele sunt semne de ploaie, de secetă, de frig, de căldură, de umezeală, de uscăciune, de vânturi și de alte asemenea, dar nici într-un caz semne ale faptelor noastre, căci noi am fost făcuți liberi de Creator și suntem stăpânii faptelor noastre. Dacă facem toate din cauza mișcării stelelor, facem cu necesitate ceea ce facem; iar ceea ce se face cu necesitate nu este nici virtute nici viciu. Iar dacă nu am dobândit nici virtute, nici viciu, atunci nu suntem vrednici nici de laude, nici de pedepse. Dumnezeu va fi nedrept dacă dă unora bunătăți, iar altora necazuri. Apoi Dumnezeu nu va cârmui și nici nu va purta de grijă de făpturile Sale, dacă toate se conduc și se produc din necesitate. De prisos va fi rațiunea noastră, căci nu suntem stăpânii niciunei fapte și în deșert deliberăm. Dar negreșit rațiunea ni s-a dat în scopul deliberării; pentru aceea tot ceea ce este rațional este și liber.

Noi spunem că stelele nu sunt cauza celor care se întâmplă, nici a producerii celor ce se întâmplă, nici a producerii celor care se fac, nici a distrugerii celor care pier, ci mai degrabă semne ale ploilor și ale schimbării aerului. Poate că ar spune zice cineva că stelele, dacă nu sunt cauzele războaielor, sunt totuși semnele lor. Calitatea aerului, însă, care rezultă din pricina soarelui, lunii și a stelelor întru un fel și în alt fel deosebite întocmeli ale trupurilor și așezări și plecări face. Iară așezările sunt din cele ce sunt întru puterea noastră, pentru că se stăpânesc de cuvânt și se poartă și se schimbă…

Pentru că și steaua aceea ce s-au arătat magilor la nașterea Domnului cea pentru noi după trup cu iubire de oameni și mântuitoare, nu a fost din stelele cele ce s-au făcut întru început. Și arătat este dintru aceasta, că uneori făcea călătoria de la răsărit către apus, iară alte ori de la miază noapte către miazăzi, și uneori se ascundea iară alte ori se arăta. Că aceasta nu este a rânduielii sau a firii stelelor...

Ciclul zodiacal se mișcă pieziș împărțit fiind în douăsprezece părți care se numesc zodii, iară zodia are trei decani, treizeci de grade, iară gradul are șaizeci de minute. Deci are cerul 360 de grade. Jumătate de sferă cea deasupra pământului, 180 de grade, și de sub pământ, 180.” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica)

Să reluăm inițierea divină în tainele cosmologiei și astrologiei lui Dumnezeu făcută lui Set. Observăm și modalitatea ei supranaturală: Set este răpit la cer 40 de zile de către înger. În paralel cu seminția binecuvântată a lui Set, „fiii oamenilor” au existat și urmașii lui Cain, care s-au abătut de la poruncile lui Dumnezeu, și au fost inițiatorii magiei, ocultismului, vrăjitoriei, ghicitului, idolatriei și politeismului.

Să vedem acum apariția și istoricul astrologiei din perspectiva bisericească:

„Întru aceea au sosit și niște filosofi de la răsărit. Acești filosofi erau crai dela Persida, căci atuncea craii și împărații erau filosofi și știau întoarcerea cerului și umblarea stelelor. Acest meșteșug îl învățaseră aceștia dela Valaam strămoșul lor, carele prorocise de Hristos și zisese așa: Numerii XXIV, 17.” (Cazanie la 25 decembrie)

„Uitând de unul Dumnezeu, viu și atotputernic, răsăritul căzuse de-a lungul vremii sub stăpânirea firii omului și, întrucât stelele sunt corpurile cele mai puternice din lumea zidită, aceasta înseamnă că ei se aflau sub stăpânirea stelelor. Popoarele răsăritene credeau că stelele erau ființe vii și puternice care stăpâneau atât toate lucrurile făcute de pe pământ, cât și viețile oamenilor. Popoarele răsăritene le idolatrizau privindu-le pe unele ca fiind bune iar altele rele. Ele semnificau zei buni sau răi, care înviorau sau ardeau cu ochii lor învăpăiați, păstrând sau omorând viața. Oamenii aduceau jertfe, chiar și jertfe omenești, atât zeilor buni, cât și celor răi, pentru a câștiga bunăvoirea zeilor buni și a îndepărta vrăjmășia celor răi. Pentru a scăpa de aceste credințe populare nepotrivite cu înțelepciunea omului, învățații din răsărit au început să caute în stele și să vadă ce pot aduce ele în viețile oamenilor. Ei au fost primii care au făcut știința stelelor: aceea pe care o numim astrologie. Totuși, această știință nu a adus oamenilor libertate, ci a descoperit o înrobire și mai mare și teamă și mai mare.

Craii de la răsărit «au descoperit» că stelele nu erau de fapt zei, așa cum credeau oamenii, ci, că influența lor puternică asupra tuturor lucrurilor vii de pe pământ era atât de mare și cu o precizie atât de matematică, încât nici o ființă vie nu era în stare, printr-o fărâmă de spațiu sau printr-o clipă, să se elibereze de această înrobire oarbă și nemiloasă a stelelor. Ca și cum stelele nu ar fi fost făcute pentru om, ci omul pentru stele! Stelele cârmuiau nașterea și viața lui, întâmplările fericite și nefericite, caracterul și transformările lui, fiecare întâmplare din viața lui și chiar moartea! Omul era un rob desăvârșit și fără de ajutor în fața stelelor. El era un vis, în care stelele iarăși i-au întunecat conștiința. Această «știință» a adus sau a îndrumat și a hrănit toate felurile de ocultism, vrăjitorie, prezicerea viitorului, descântece și farmece, și toate celelalte lucruri care, pentru creștini, au un singur nume: superstiție. Acesta era un nor întunecat și sufocant care s-a răspândit din răsărit înspre apus și a apăsat asupra întregii lumi cu greutatea lui ucigătoare. Și astfel craii nu au lăsat conștiința omului liberă, ci au înrobit-o și mai tare, alcătuind un sistem adânc de fatalism, în care omul era sufocat de groaza de a fi singur, lepădat și lipsit de ajutor.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Nașterea Domnului)

Scriptura este extrem de săracă în referiri astrologice. Singurele pasaje relevante pot fi găsite în Cartea Iov: IX, 7-9; XXXVIII, 31-34.

Se găsesc însă mult mai multe referiri legate de interzicerea mai întâi al cultului politeist al aștrilor, urmată și de oprirea cu strășnicie de către Dumnezeu a „slujirii stelelor”, chiar la nivelul meșteșugului astrologic al magilor persani. Despre ei troparul Nașterii spune:

„Nașterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Căci întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ţie, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pre Tine Răsăritul cel de sus, Doamne slavă Ţie!”

Legea lui Dumnezeu dată prin proorocul Moise osândește cultul stelelor: Deuteronom IV, 19; XVII, 3-5.

Prescripțiile lui Moise sunt reluate și de către proorocii următori: Isaia 47, 13; Ieremia XIX, 13-15.

Așa suna legea lui Dumnezeu dată poporului ales. Dar, din păcate, chiar și aceștia s-au abătut în repetate rânduri de la ea, cârmuitori și popor deopotrivă: IV Regi XXI, 3-7.

Împăratul Iosia, ajutat de arhiereul Helchia a luat măsuri drastice de stârpire a cultului astrologic idolatru: IV Regi XXIII, 4-16.

Sfinții Părinți osândesc astrologia fără echivoc:

Sfîntul Vasile cel Mare (sec. IV):

„Dar cei ce sar peste șanțuri (proverb despre cei care încearcă cele imposibile) folosesc cuvintele acestea ale Scripturii pentru apărarea horoscopului și spun că viața noastră depinde de mișcările cerești; de aceea și haldeii citesc în stele semne ale întâmplărilor din viața noastră. Cuvântul Scripturii este simplu: «Să fie spre semne»; dar ei spun că aici nu e vorba de schimbările văzduhului, nici de schimbările anotimpurilor, ci de soarta pe care o avem în viață.

Ce spun ei? Spun că întâlnirea stelelor mișcătoare, adică a planetelor, cu stelele din zodiac, după forma pe care o au când se întâlnesc unele cu altele, determină cutare și cutare naștere; iar alte raporturi acelorași stele determină o soartă diferită.

Poate că nu-i fără de folos pentru lămurirea acestor lucruri să iau cuvântul mai de sus. Nu voi spune nimic de la mine, ci voi folosi chiar cuvintele astrologilor pentru a-i combate, ca pe cei cuprinși mai demult de această rătăcire să-i tămăduiesc, iar pe ceilalți să-i întăresc, ca să nu cadă în rătăcirea aceasta.” (Hexaimeron)

Sfântul Ambrozie al Mediolanului (sec. IV):

„Încă unii au încercat a înfățișa feluri nașterilor, soarta ce-o va avea tot omul ce s-a născut. Însă lucrul acesta nu este numai plin de deșertăciune, ci nici nu aduce vreun folos celor ce vor să afle și este și cu neputință celor ce făgăduiesc că vor afla. Căci ce este mai lipsit de folos decât a face pe cineva să rămână tot cel s-a născut? Nimeni, dar, nu se cuvine a-și schimba viața sa, starea sau năravurile și a căuta prin aceasta să fie mai bun, ci să rămână în credința sa. Și nici nu-l poți lăuda pe cel cinstit, nici osândi pe cel necinstit, ca unul ce se bizuie pe soarta nașterii sale…

Căci acolo unde e rânduită legea sorții, osteneala rămâne nerăsplătită.” (Hexaimeron)

Sfântul Chiril al Ierusalimului (sec. IV)

„Ereticii trebuiau să se mire și să se minuneze nu numai de soare și de lună, ci și de mișcările bine rânduite ale astrelor, de drumurile lor neîmpiedicate și de răsăritul fiecărui astru la timpul potrivit. Să se uite cum unele sunt semnele verii, iar altele ale iernii; unele arată timpul semănatului, iar altele indică începutul navigației; iar omul, care stă în corabie și călătorește pe nemărginirea valurilor, își cârmuiește corabia privind la stele. Despre aceste lucruri Scriptura spune frumos așa: Stelele sunt semne pentru timpuri și pentru ani (Facere I, 14), deci nu pentru basmele astrologiei și ale nașterii lor. Privește cât de minunat ne-a dăruit Dumnezeu treptat lumina zilei! Căci nu vedem deodată răsăritul soarelui, ci mai întâi apare o lumină slabă, ca, obișnuindu-se dinainte, pupila ochilor să poată vedea lumina mai mare a razei. Privește cum a îndulcit Dumnezeu întunericul nopții prin strălucirea lunii...” (Cateheze)

Sfântul Ioan Gură de Aur (sec. IV):

„Tot așa de nesocotit și încă mai mult este acela care tăgăduiește pronia și ocârmuirea cea dumnezeiască a lumii. Desigur soarele nu poate să lucească așa luminos, precum strălucește pronia cea dumnezeiască pretutindeni! Noi vedem soarele de veacuri mergând pe calea cea rânduită lui, cum așezarea stelelor păzește rânduiala hotărâtă lor și cursul lumii niciodată nu se întrerupe, vedem cum ziua și noaptea urmează una după alta întocmai, și toate atât cele de sus cât, și cele de jos, ca într-un dans armonios păstrează locul său și poziția sa, fără a trece peste hotarele ce le-a însemnat Dumnezeu de la început.” (Omilii la Facere)

Cronograf (sec. XVII):

„Începură a crede unii în soare, alții în lună, alții <în stele și în cele ce le umbla capul> alții într-apă și-alții în <pietre, în foc> zicând că aceia sunt dumnezeii.”

*

Vom căuta să înțelegem pentru ce a fost necesar ca omul să cunoască mișcările cerului, fiind inițiat în acestea, după cum am văzut de către Dumnezeu. Sfinții Părinți și scriitorii bisericești ne dau răspunsul:

„Elinii spun că soarta noastră se povățuiește prin răsăritul, apusul și prin conjuncția acestor stele, a soarelui și a lunii. Cu acestea se ocupă astrologia. Dar noi mărturisim că ele sunt semne de ploaie, de secetă, de frig, de căldură, de umezeală, de uscăciune, de vânturi și de alte asemenea, dar nicidecum semne ale faptelor noastre, căci Ziditorul ne-a făcut liberi și suntem stăpânii faptelor noastre. Căci, dacă le-am face pe toate din pricina mișcării stelelor, atunci le-am săvârși fiind siliți; iar ceea ce se face silit nu este nici faptă bună, nici păcat...

Noi spunem că stelele nu sunt pricina celor care se întâmplă, nici a producerii celor care se fac, nici a nimicirii celor care pier, ci semne ale ploilor și ale schimbării aerului.” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica)

Deci, folosul cunoașterii pozițiilor și mișcărilor planetelor și stelelor a fost legat în primul rând de meteorologie și agricultură, iar mai târziu de călătorii, în special navigația pe mări și oceane:

Să fie, spune Scriptura, în semne și în vremi și în zile și în ani.

- Ce înseamnă: «în semne și în vremi și în zile și în ani»?.

- Dumnezeiasca Scriptură vrea să ne învețe că drumul acestora (al luminătorilor) ne ajută să cunoaștem vremurile, schimbarea solstițiilor, numărul zilelor, drumul anului. Cu ajutorul lor le putem cunoaște pe toate. Corăbierul numai după ce privește drumul stelelor, după ce se uită la cer și le cercetează bine pe toate, numai după aceea pornește pe mare și străbate oceanele; uneori, când noaptea e întunecoasă tare, numai uitându-se la stele poate să conducă corabia și cu ajutorul științei sale să scape viața celor din corabie. Plugarul iarăși, tot uitându-se la cer, știe când trebuie să semene, când să desfunde pământul, când să are, când să ascută secera ca să culeagă grânele. Și în viața noastră zilnică, nu puțin ne ajută luminătorii aceștia la cunoașterea vremurilor, la numărul zilelor și la ciclul anului.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere)

Așa au folosit astrologia (și calendarul) „fiii lui Dumnezeu”, adică setiții. Aici trebuie făcută observația următoare: în cadrul Bisericii, Părinții au tratat astrologia în chipul lui Set, adică în aplicațiile ei binecuvântate. Printre acestea, una de bază a fost aceea a stabilirii unui calendar bisericesc (liturgic). Așa se poate explica, printre altele, prezența în cadrul lucrării Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica, a secțiunii astrologice. Sfântul s-a preocupat și de alcătuirea unei tabele pascale perpetue, drept pentru care a avut preocupări astronomice/astrologice.

Până în sec. XVI sistemul astronomic arăta în Răsăritul ortodox în linii mari în felul descris de către Sfântul Ioan Damaschin și de către Matei Vlastare.

Pentru a încerca la rândul nostru să înțelegem cumva raționamentele astrologiei vechi trebuie să ne întoarcem în perioada geocentristă pentru a revedea reprezentarea cerului și zodiacelor în perspectiva ptolemeică din perioada scolasticii (sec. XII-XIII)

Se observă locația centrală a pământului înconjurat de cele 10 ceruri. Primele 7 ceruri sunt ale celor 7 planete. Urmează nu 2 ci chiar 3 ceruri ale zodiacelor!

- Cerul al 8-lea Octavum Firmamentum conține precum se poate observa constelațiile zodiacale.

- Al 9-lea cer Nonu Coelum Cristallinum are cele 12 zodii dar nu conține nici un corp ceresc, nici planete, nici stele (constelații). El este ușor decalat la acea dată față de primul zodiac. Aceasta se datorează faptului că acest cer este împărțit în sectoare riguros egale, în vreme ce constelațiile au dimensiuni sensibil inegale. Simbolul reprezintă echinocțiul. Observăm că la acea dată punctele vernale se aflau în Pești și Fecioară, adică s-a petrecut fenomenul de precesie. Acest lucru va juca un rol decisiv în motivația reformei calendaristice gregoriene. Deocamdată, în sec. al XII-lea echinocțiul de primăvară nu este nici în zodia Berbec și nici la 21 martie!

Cerurile 8 și 9 au ca puncte comune punctele vernale. Decalajul ce se poate observa între ele se datorează faptului că în cerul al 9-lea se găsesc 12 sectoare zodiacale riguros egale a câte 30°, în vreme ce constelațiile zodiacale după cum am mai spus, au durate (și lungimi) ușor diferite.

Întorcându-ne în prima săptămână a facerii lumii, în ziua a 4-a când apar luminătorii, planetele și stelele, soarele se afla în gradul 1 Berbec, momentul fiind echinocțiul de primăvară (îl putem numi dacă vrem 21 martie). Dacă priveam atunci de pe pământul fix și în centru, așa cum a făcut Adam în ziua a 6-a, către răsărit, atunci situația cerească ar fi arătat schematic în felul următor:

S din centru reprezintă soarele. N este nord, iar S este sud. Începând deja din anul 2, soarele a ieșit deja din zodia Berbec și a intrat în Pești unde se află și astăzi. Dar, potrivit ratei de 1/300 de zi stabilită de către Iparh – Ptolemeu – Sosigene - Sfinții Părinți, soarele se va deplasa cu o zi la 300 de ani în mișcare „retrogradă” în zodia Pești. Dacă socotim aprox. relația o zi = un grad, înseamnă că soarele ar rămâne într-o zodie aprox… 9000 de ani (300 de ani × 30 de grade). Este exact ceea ce ne arată și confirmă observațiile astronomice actuale: echinocțiul de primăvară are loc în constelația zodiacală Pești!

Situația echinocțiului de primăvară (emisfera nordică) în zilele noastre.
Zodiacul sideral („simțit”) și cel tropical („gândit”)

Iată și problema celor două zodiace, cel tropical și sideral. Soarele se află pe cerul al 4-lea, zodiacul sideral (cel cu zodiile-constelații, numit și „cel simțit”), este cerul al 8-lea, iar cel tropical, fără stele (numit și „cel gândit”), este cerul al 9-lea. După cum se vede în diagrama de mai sus, în decursul celor 7517 ani de la facerea lumii, cele două zodiace s-au decalat astfel încât în zilele noastre putem plasa echinocțiul de primăvară în zodia „simțită” (siderală) Pești, spre sfârșitul ei.

Și pentru că în zilele noastre cei mai mulți oameni, fie ei credincioși chiar practicanți, au nevoie ca de aer și de o confirmare din partea autorității științifice, le oferim aici un element care va fi pentru mulți șocant: o hartă astronomică actuală (obținută prin programul Home Planet) a echinocțiului de primăvară:

Echinocțiul de primăvară 21 martie 2009

Situația cerului la data de 21 martie 2009, privit din București, ora locală 12:00. A se observa poziția soarelui , aflat în centrul diagramei în zodia Peștilor (Pisces, pe diagramă între 0° - 30°), și foarte aproape de zodia Vărsătorului (Aquarius, pe diagramă între (0°) 360° - 330°)

Cele două diagrame sunt practic similare!

Cum se explică oare această concordanță? Să lămurim mai întâi că, din punctul nostru de vedere această confirmare științifică nu are prea mare relevanță, deoarece destul ne sunt nouă mărturiile Scripturii și ale Tradiției. Dar ca această Tradiție să fie într-adevăr Tradiție, ea trebuie predată din generație în generație, ori vedem cu multă îngrijorare că de vreo 200 de ani încoace transmiterea acestor elemente de cosmologie și astro-nomie/logie patristică s-a diminuat la extrem. Nu ar trebui depuse toate eforturile de recuperare a lor?

Pentru obținerea hărții astronomice prezentate s-au folosit observațiile astronomice și un program modern de calculator. Dar cum s-a ajuns la harta zodiacală de mai sus?

Potrivit revelației tradiționale cosmologice redată cel mai limpede de către Matei Vlastare, în prima săptămână a facerii lucrurile au stat în felul următor: în zilele I-VI echinocțiu prelungit de primăvară. Acum, dacă s-ar fi inventat și aplicat calendarul iulian din prima zi, lucrurile ar fi stat în felul următor:

Ziua I 18 martie…

Ziua IV 21 martie, apariția luminătorilor, echinocțiu de primăvară aflat în zodia Berbec siderală (simțită), care corespunde identic în acest moment cu cea tropicală (gândită), gradul 1.

Ziua VI 23 martie, crearea omului. Practic, aceeași configurație astrală!

Începând cu ziua a VIII-a (duminică 25 martie), mișcările astrale sunt cele cunoscute. În acest caz, ținând cont de rata de 1 zi la 300 de ani rezultă că în timp de 7514 ani s-a întârziat cu 7514 : 300 adică 25 de zile și aprox. 3 minute (2 minute 24 s.). Această întârziere se reflectă în poziția astrologică pe care tocmai am studiat-o.

Comentarii

comments powered by Disqus