Românitate și occidentalizare

Românitate și occidentalizare

Toynbee susţine că trecerea de la o civilizaţie la alta, considerată superioară (altfel aculturaţia nu-şi are sens) este asociată întotdeauna cu înflorirea unei religii superioare. Occidentalizarea fostului spaţiu bizantin, cel al lumii ortodoxe, contrazice asemenea lege. Condiţiile sunt, de astă dată, cu totul speciale. Lumea ortodoxă este tot creştină. Unii vor putea trage de aici concluzia că ortodoxismul este inferior catolicismului sau protestantismului, ceea ce este o eroare de proporţii. De altminteri, concluzia s-a şi tras demult şi a venit chiar din conştiinţa aversiunii creştinilor occidentali faţă de „schismatici”. În realitate, schismaticii erau chiar catolicii, care au trebuit să suporte şi alte schisme în sânul lor, cea mai importantă fiind Reforma. Reculul civilizaţional răsăritean nu se datorează „inferiorităţii” ortodoxiei ca religie, ci unor împrejurări istorice speciale. De facto, ortodoxia a conservat nucleul primar al creştinismului patristic şi, deci, aici e de găsit creştinismul desăvârşit al epocii de mare înflorire civilizaţională a Bizanţului, când Apusul catolic era semibarbar, cum recunosc cercetătorii obiectivi ai spaţiului bizantin. Premisele unei reunificări actuale a Bisericilor creştine se bazează şi pe această recunoaştere implicită a plinătăţii ortodoxiei ca punct arheic al creştinismului. Altele sunt pricinile „complexului întârzierii” Răsăritului: căderea Bizanţului sub tirania otomană (care a frustrat Bizanţul de o autentică fază imperială, aruncându-l direct în decădere, cum remarca şi Neagu Djuvara) şi deformarea sistemului bizantin de către panslavism, fenomenul velicorus, de esenţă asiatică, fiind principalul obstacol în înflorirea civilizaţiei creştine răsăritene. Astfel, civilizaţia bizantină a fost stopată în evoluţia ei tocmai în perioada când în Europa, prin cetăţile italiene, se produce Renaşterea. Nu întâmplător, adevărata descoperire a Occidentului în Ţările Române se realizează legat tocmai de momentul renascentist al Europei, coroborat cu vântul de libertate naţională adus de revoluţia de la 1848.

Consecinţă: masiva aculturaţie a Ţărilor Române nu s-a petrecut condiţionată de convertirea răsăritenilor la catolicism şi asta fiindcă nu era nici o incompatibilitate de fond între cele două Biserici surori. Încercarea de uniatism şi de infiltrare a catolicismului sau protestantismului în spaţiul ortodox a fost un fenomen marginal, cu mult exagerat ca importanţă de către cei interesaţi. Remarcabila întâlnire dintre Orient şi Occident în prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a datorat existenţei unui fenomen comun, aflat cu un pas mai înainte în Occident, la cumpăna dintre iluminism şi romantism, când Europa a desăvârşit proiectul naţiunilor. Trebuie să remarc aici un paradox: ţările ortodoxe erau, din punct de vedere religios, primele pregătite pentru proiectul naţional, după dispariţia centrului imperial bizantin. Neavând un Centru veritabil de felul Romei papale, ortodoxia a dezvoltat biserici naţionale care au conservat specificul bizantin originar al civilizaţiei lor, pe fondul particularizant al popoarelor. Este unanim recunoscut acest merit Bisericii Ortodoxe Române, maica noastră spirituală, cum o numea Eminescu.

Ciudăţenia, în contextul naţionalismului paşoptist e alta: biserica, în postura ei de instituţie, se afla marcată de două tendinţe degenerative din politicile imperiale răsăritene: tendinţa pravoslavnică, de care era legată prin fire vizibile în predominanţa alfabetului chirilic, deci a curentului imperial slavizant, iar dinspre centrul ortodox constantinopolian de celălalt curent, grecizant-fanariot, averile mânăstireşti fiind concentrate spre aceştia. Nu întâmplător, renaşterea românească va fi posibilă prin eliminarea scrierii chirilice şi prin secularizarea averilor mânăstireşti. Contradicţia, aşadar, era între caracterul naţional al ortodoxiei româneşti şi politica instituţiei bisericeşti care coincidea cu a sistemului politic moştenit de la fanarioţi peste care, după revenirea domniilor pământene, s-a interpus influenţa rusească din perioada Regulamentelor Organice, sub impulsul celor din urmă iniţiindu-se o aculturaţie occidentală administrativă, dar hibridată nefericit de interesele imperiale ruseşti. Este ceea ce explică filiera masonică occidentală a naţionalismului paşoptist, coincident cu larga mişcare a naţiunilor în Europa romantică.

Vom înţelege mai bine fenomenul zăbovind asupra paşoptismului românesc, fără de care nu se poate concepe crearea României moderne. Revoluţia de la 1848 mai dovedeşte ceva: singurele revoluţii care pot reuşi în istoria umanităţii sunt cele spirituale. Prima care a reuşit în spaţiul european şi a creat, propriu-zis, Europa, este cea creştină. A doua revoluţie, rezultată din cea primă, este cea a creării naţiunilor. Aceasta a început încă din Evul Mediu, continuând cu Renaşterea şi încheindu-se în secolul al XX-lea. Este exagerată, dacă nu falsă, teoria că naţiunile europene sunt creaţia secolului al XIX-lea romantic. Demonstraţia lui Ioan-Aurel Pop din cartea deja menţionată, Geneza medievală a naţiunilor moderne, este pe deplin convingătoare. Apariţia naţiunilor este o revoluţie spirituală, în deplină concordanţă cu pogorârea Sfântului Duh în Cincizecime sub forma unor limbi de foc. Aceste limbi de foc sunt sufletele şi spiritele popoarelor. Din clipa aceea, apostolii au devenit „poligloţi”, capabili fiind să vorbească şi să propovăduiască în limbi pe care nu le cunoşteau mai înainte. Este revoluţia făptuită în omenire de pogorârea Duhului Sfânt, prin care s-a dezvăluit definitiv omului Taina Sfintei Treimi, adică taina iubirii aproapelui.

Revoluţia paşoptistă are o dublă faţă: una a eşecului, alta a biruinţei. Eşecul e legat de partea materială, socială. Paşoptiştii au fost repede anihilaţi şi cei mai mulţi dintre ei exilaţi. Biruinţa, în schimb, este cea spirituală, descinsă tocmai din Taina Sfântului Duh. Aceasta este ideea-arheu de românitate şi de România. Paşoptiştii trăiesc atât de intens sentimentul românesc al fiinţei, cum ar zice Noica, încât lor le datorăm totul pentru existenţa României moderne. Paşoptiştii constituie prima generaţie extraordinară din istoria românilor, pe care nici o alta nu o va mai egala, deşi o va întrece sub raportul creaţiei culturale, cum se va întâmpla cu generaţia din epoca marilor clasici sau cu cea interbelică. Să pricepem tâlcul admiraţiei lui Eminescu pentru paşoptişti, probabil, singurul care a înţeles, în toată amploarea, ce a adus această generaţie României. Nu mă miră că eroul său cel mai important este Andrei Mureşanu, autorul enunţului fundamental Deşteaptă-te, române, devenit, nu-i aşa, imn naţional abia după revoluţia din 22 decembrie 1989, singura izbândă cu adevărat reală a acestei răsturnări istorice, adică tot una spirituală, căci sub raport material căderea lui Ceauşescu a însemnat începutul unei degringolade, semn al furtului de revoluţie despre care vorbeam în capitolul anterior. Cine vrea să aibă termen de comparaţie între generaţia paşoptistă şi toate câte au urmat, n-are decât soluţia antitezelor eşuate: să se gândească la cea mai în vogă generaţie de după 1989, cea numită cu un barbarism mimetic nouăzecist-douămiistă, o generaţie din care a dispărut complet sentimentul românismului, o generaţie bolnavă iremediabil de spirit băşcălios, miticist, ridicând pornografia la rang de ideal „artistic”. Te întrebi acum dacă i-a fost dat României să-şi consume geniul creator de civilizaţie doar în nici 200 de ani. Aşa ar fi dacă soarta României s-ar lega doar de întâlnirea dintre sistemul politic cleptocratic şi cel cultural pornocratic, cum se întâmplă în prezent. Numai că nu a murit încă ultimul paznic moştenit de la paşoptişti: imnul Deşteaptă-te, române! Cleptocraţia postdecembristă a făcut marea greşeală că a ascultat de glasul spiritual al revoltei populare, proclamând un mesaj paşoptist drept imn naţional. Nu la modul hazardat acest imn a devenit repede obiect de dispută politică, de ironie, de batjocură, existând voci care au propus schimbarea lui, sub pretext că nu se adecvează vremii şi nici ideologiei political correctness.

Neagu Djuvara opinează că aculturaţiile se produc în timp şi spaţiu. Aculturaţia occidentală românească s-a produs în două epoci în raport cu două civilizaţii diferite, dar cu rădăcini comune: e vorba de perioada romanizării care coincide cu faza larvară a etnogenezei, şi se continuă cu începuturile creştinismului până la ruptura dintre Imperiul roman de Răsărit şi cel de Apus; apoi, reoccidentalizarea, cu precedente în epoca lui Dimitrie Cantemir, desăvârşindu-se în secolul al XIX-lea. Se pune întrebarea dacă reîntâlnirea cu Occidentul înseamnă o aculturaţie firească sau una artificială, fiindcă ambele soluţii sunt de luat în calcul de aici înainte, ele fiind oarecum disjuncte prin paşoptism şi junimism, cel dintâi convins că e vorba de o sincronie naturală, pe când cel de al doilea interpretează aculturaţia grăbită sub grila teoriei formelor fără fond. E aici o ambiguitate de fond, deoarece nici una dintre cele două tendinţe nu se opune occidentalizării, ci intervine doar opţiunea pentru integrare organică sau de accelerare artificială a ritmului, arderea etapelor, cum a mai fost numită. Se vor înfrunta, în consecinţă, două concepte politice şi culturale: conservatorismul şi liberalismul, care vor domina scena politică românească după Unirea de la 1859, degenerând, mai târziu, în nefasta antiteză monstruoasă dintre tradiţionalişti şi modernişti. Superioritatea paşoptismului asupra tuturor generaţiilor şi epocilor care vor urma constă în păstrarea echilibrului între antiteze, ei fiind deopotrivă „liberali” şi „conservatori”, deşi unii dintre dânşii se radicalizează fie într-o parte, fie în alta, dar cu consecinţe pentru mai târziu. Acest echilibru a fost conceptualizat remarcabil de către paşoptistul cu cel mai bun cap filosofic, Ion Heliade Rădulescu, în lucrarea Echilibrul între antiteze, carte neglijată în cultura română, dar înţeleasă în spiritul ei profund de către Eminescu, iar, mai târziu, de către Mircea Eliade, care nu întâmplător a preluat, pentru sine, numele ilustrului său înaintaş. Heliade, Kogălniceanu, Alecsandri sunt spiritele cele mai echilibrate ale generaţiei paşoptiste, care au făcut şi politică şi cultură, în plan strict creator acelaşi echilibru fiind vizibil în opera lui Costache Negruzzi, care, semnificativ, dă şi cea mai consistentă capodoperă a literaturii paşoptiste – nuvela Alexandru Lăpuşneanul.

Referindu-se la fenomenul românesc, Neagu Djuvara consideră că elemente artificiale în aculturaţie au intervenit în mişcarea culturală numită Şcoala Ardeleană. E vorba de orientarea latinistă, izvorâtă dintr-un imperativ politic şi care a eşuat deoarece a năzuit să sincronizeze limba română cu o vârstă demult apusă, cea a latinităţii din perioada etnogenezei. Or, limba vie a biruit în faţa artificiului, româna nefiind nici daca (aşa cum se iluzionează azi unii visători adepţi ai tracis-mului), nici latina (cum se iluzionau latiniştii). Sau cum zice Eminescu: Suntem români şi punctum. Nici latini, nici daci, nici slavi. „Idealizarea trecutului naţional – scrie Neagu Djuvara – nu se poate traduce printr-o imitaţie eficientă pentru că prin definiţie ea se sprijină pe o altă vârstă a civilizaţiei. Dimpotrivă, o renaştere îşi poate căuta modele la civilizaţia-mamă, la o vârstă corespondentă1. Eficienţa paşoptiştilor se sprijină pe faptul că au înţeles românismul într-o dublă sincronie, pe care aş numi-o ianusiacă, după modelul zeului roman Ianus, cel cu două feţe, privind cu un ochi spre trecut şi cu altul spre viitor. Este exact echilibrul între antiteze despre care vorbeam. Ei şi-au descoperit trecutul naţional abia după ce au văzut ce-au ajuns naţiunile surori, de gintă latină, în prezent. Aşadar, impulsul sincronizării, al aculturaţiei, se va produce către o vârstă corespondentă a civilizaţiei-mamă, dar nu printr-o imitaţie artificială, ci prin refacerea legăturilor cu rădăcinile propriului popor şi ale civilizaţiei-mamă. De-aici geniul eficient al generaţiei paşoptiste. Spre deosebire de Titu Maiorescu, promotorul teoriei formelor fără fond, care nu i-a înţeles pe paşoptişti, despărţindu-se de aceştia, Eminescu i-a continuat în cel mai pur spirit, încât nu poate fi acuzat de paseism, cum au făcut-o atâţia în gravă necunoştinţă de cauză.

Cum au înţeles paşoptiştii europenizarea? În nici un caz prin eliminarea publică a românismului, precum o percep azi falşii europenizanţi, ci, din contră, prin afirmarea lui ca fenomen european. Până la paşoptişti, ideea de român şi de românism era cu totul periferică în politica oficială, sau ca şi inexistentă la acest nivel, mocnind doar în opera unor cărturari izolaţi. Cea mai consistentă manifestare o suscitase Şcoala Ardeleană pe urmele marilor cronicari români şi ale lui Dimitrie Cantemir. Însă, paradoxal, în Ardeal, nu existau condiţii prielnice pentru izbânda românităţii, deşi Transilvania aparţinea spaţiului civilizaţional occidental. În Transilvania, românitatea nu convenea hegemoniei maghiare iar în celelalte două principate preponderentă era, la nivel politic, ideea slavo-bizantină. Voi lua în continuare ca martor cazul Vasile Alecsandri, care cumulează cu asupra de măsură saeculum-ul epocii.

Dacă precocele Eminescu va avea revelaţia românităţii în contact timpuriu cu Bucovina şi cu Ardealul, la Cernăuţi, apoi la Viena şi Berlin, unde românismul se cristalizează ca europenitate, paşoptiştii vor descoperi românitatea aproape exclusiv în Occident. Ei şi-au făcut studiile în capitalele europene, cei mai mulţi la Paris, dar şi la Berlin sau în alte părţi. Alecsandri a studiat la Paris, încercându-se în chimie, medicină şi drept, dar acolo el a fost pe punctul de a se lăsa aculturat la modul individual, adică chiar asimilat, tentat de la bun început să mimeze poezia franceză. În 1839, însă, se produce minunea: el se-ntoarce de la Paris prin Italia. Avea doar 19 ani. Zăbovind în Italia, are revelaţia patriei pierdute, cu natura şi cu splendorile ei artistice, veritabil rai regăsit de care patria reală, fanariotizată şi slavizată, nu a avut parte. De la Iaşi, Mihail Kogălniceanu îi adresează îndemnul de a scrie ceva pentru Dacia literară, ceea ce şi face în 1840, când are gata prima operă în limba ţării, Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa, nuvelă romantică apărută, apoi, în revista ieşeană. Un cercetător mai nou, Alexandru Bulandra2, subliniază într-o carte dedicată scriitorului, importanţa crucială a experienţei italiene pentru personalitatea lui Alecsandri şi pentru mentalitatea paşoptistă. Aici, el trăieşte afectiv romanitatea care se va metamorfoza repede în românitate. Alecsandri şi ceilalţi tineri studioşi, supravieţuitori ai vechii boierimi, rămân consternaţi că despre români nu se ştie nimic în Occident. Kogălniceanu a iniţiat chiar din această pricină cursul de istorie naţională. În Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des valaques transdanubiens, mărturiseşte nemulţumit: „Am parcurs întreaga Germanie şi o parte din Franţa. Peste tot am aflat că nu există nici o noţiune justă privind Valahia şi Moldova. Abia se cunoaşte aşezarea lor geografică”3. Iar despre termenul de român zice: „nici numele de români nu se ştia. De aceea, în adevăr, nu trebuie să ne mirăm când însuşi în Moldova şi în Muntenia numele de român nu era întrebuinţat, înlocuit fiind prin numele provincial de moldoveni şi munteni”. Şi: „La Berlin, pe timpul petrecerii mele, şi chiar în saloanele culte, mai tot aşa de puţin cunoscut era şi numele de Moldauer sau Wallache”. Nemulţumirea lui Alecsandri este la fel de mare. El îşi pune întrebarea, în Italia fiind, de ce romanitatea din Carpaţi nu are un Rafael sau un Michelangelo? Focalizarea atenţiei pe vestigiile Renaşterii vrea să afirme răspicat că Principatele merită o renaştere ca românitate. Este chiar esenţa occidentalizării pe care o proiectează extrem de coerent generaţia paşoptistă. Şi tinerii aceştia, atât de îndrăgostiţi de România, care încă nu exista ca stat european, îşi dedică viaţa cu o fervoare rarisimă, până la jertfa de sine, ca în cazul lui Bălcescu sau al lui Alecu Russo. Înainte de a muri, departe de ţară, Bălcescu îndemna: „Curaj, prieteni! Treziţi patria, dacă vreţi ca eu să adorm liniştit!” Bătălia s-a purtat cu toate armele disponibile, ideologice, politice, culturale. Paşoptiştii au înţeles că bătălia trebuie mai întâi câştigată în Occidentul ignorant şi indiferent. Adică ei au făcut din România o cauză europeană. Nu numai că participă la revoluţia de la 1848 din Paris, dar atrag de partea românilor cercuri importante de intelectuali şi de oameni politici. Ei leagă prietenii; Alecsandri câştigă de partea românilor pe Saint Marc de Girardin, pe Jules Michelet, pe Felix Colson, I. A. Vaillant, H. Desperez, Arthur Baligot de Beynes, A. Ubicini, A. Billecocq. Acestora li se vor adăuga E. C. Grenville Murray, prefaţatorul versiunii engleze a doinelor şi legendelor româneşti, din 1853-1854, lordul Henry Stanley, alt antologator din 1856 a unei colecţii de poezii populare româneşti, în 1856, Wilhelm von Kotzebue, scriitorul german care a tipărit la Berlin, în 1857, un volum de folclor românesc, americanul James O. Noyes, francezii Ange Pechméja, Antonin Roques, Prosper Mérimée, Thalès Bernard, dar şi Dora d’Istria G. Vegezzi Ruscalla ş. a. În primăvara lui 1848, se adună în casa bucovineană a familiei Hurmuzachi, la moşia Cernauca, 50 de emigranţi moldoveni care elaborează manifestul politic Dorinţele partidei naţionale din Moldova, redactat de Kogălniceanu. Un punct principal în program era unirea tuturor provinciilor româneşti. Alecu Russo e trimis de comitet la Viena pentru propagandă, pentru ca pe 2 mai să participe la adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Încercări revoluţionare au avut loc în toate cele trei Principate, soldate însă cu eşecul binecunoscut. Ceea ce-i important e că ţinta aculturării occidentale sub semnul românismului unit a fost înţeleasă imediat de serviciile secrete din cele două imperii răsăritene. La 21 iulie 1848, Le Journal de Saint-Pétersburg publica Nota circulară a Cabinetului rusesc către reprezentanţii săi din străinătate, în care se descrie exact primejdia ca Principatele să se smulgă din sfera civilizaţiei panslaviste şi din cea otomană. Tinerii naţionalişti erau numiţi „nesăbuiţi” şi „străini propriei lor ţări”. Nota diplomatică sesiza esenţialul, lămurind în ce constă pericolul: „Este cel de a răsturna, pe o bază istorică care n-a existat niciodată, antica lor naţionalitate, adică de a înceta să fie provincii şi de a constitui sub numele de Regatul daco-roman, un nou stat separat şi independent, la formarea căruia îi invită pe fraţii lor din Moldova şi din Bucovina, din Transilvania şi din Basarabia”4. Amănuntul cel mai important este sesizarea că unirea se preconizează a se croi pe baza istorică a naţionalităţii care e romanitatea şi pe care, bineînţeles că Petersburgul o neagă, fiindcă se părăsea presupusul fundament panslav al civilizaţiei ortodoxe din Ţările Române. Ruşii se tem că realizarea proiectului paşoptist „ar avea consecinţe serioase”, acestea fiind nu ruperea doar a românilor de civilizaţiile Orientului: „Dacă în numele unei pretinse naţionalităţi, a cărei origine se pierde în negura vremurilor, moldo-valahii vor izbuti odată să se despartă de Turcia, în virtutea aceloraşi dorinţe, vom vedea curând că Bulgaria, Rumelia, toate rasele de limbi diferite din care se compune Imperiul otoman, vor pretinde şi ele să se emancipeze pentru a forma un stat separat. Ceea ce va urma va să fie o dezmembrare, fie cel puţin, în tot Orientul, o serie de complicaţii fără soluţie…”

Revoluţia a fost înfrântă cu sprijin rusesc şi turc, dar nu şi proiectul naţional al unirii sub semnul romanităţii românilor. Paşoptiştii au avut un noroc istoric, izvorât, cu siguranţă, din misterul arheităţii româneşti. Pe tronul Moldovei a urmat Grigorie Alexandru Ghica al X-lea, spirit profund şi introvertit, care a luat imediat decizia ca exilaţii să se repatrieze. El a înţeles proiectul paşoptist şi i-a lăsat pe tineri să lucreze mai departe pentru aculturaţia europeană unionistă, în pofida conjuncturii politice nefavorabile. Eminescu scria despre acest domnitor în Timpul din 26 iulie 1880: „Pe tronul Moldovei stătuse un domn, Grigorie Ghica, de-o curăţie de caracter şi de-o iubire de patrie care cu greu îşi va găsi seamăn în istoria noastră. Tot ce pământul Daciei avea mai luminat a fost strâns de el împrejurul tronului, toată generaţia aceea care reprezinta ideile nouă sub domnia lui Vodă Sturdza a fost ridicată alăturea cu el. Dacă ar fi trăit, desigur ar fi fost ales Domn al Ţărilor unite”5. Sub această aură de autosacrificiu lucid îl conturează, ca personaj, şi Mihail Diaconescu în romanul Speranţa (1984), dedicat Unirii de la 1859.


1 Neagu Djuvara, op. cit., p. 330.

2 Alexandru Bulandra, Vasile Alecsandri şi cazul Mioriţa. O anchetă literară, Editura Helas, Slobozia, 2006.

3 Mihail Kogălniceanu, Opere. Scrieri istorice, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, ediţie de Al. Zub.

4 Apud Alexandru Bulandra, op. cit., p. 109.

5 M. Eminescu, Opere, XI, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p. 267.

Comentarii

comments powered by Disqus