Războiul împotriva apostaziei

Războiul împotriva apostaziei

Cuviosul Justin Popovici, vorbind despre conflictul dintre Biserică şi Stat, spunea următoarele: „Este limpede că Biserica, sub orice regim, chiar şi cel ateist, trebuie să-şi găsească un mod de a convieţui, dar întotdeauna în duhul şi limitele principiului evanghelic de convieţuire. «Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.» Şi asta, sub controlul suprem al Evangheliei. Să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Dacă însă acest lucru este cu neputinţă - a mai spus Cuviosul Justin -, nu-i rămâne Bisericii decât principiul evanghelic: să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând astfel pentru drepturile fundamentale ale credinţei, conştiinţei şi ale sufletului.

Despre această chemare a Bisericii de a mărturisi adevărul cu jertfelnicie voi încerca să vă vorbesc în cuvântul de astăzi.

Sfânta mare muceniţă Eufimia, fiind în faţa eparhului împăratului, a dat mărturia cea bună împreună cu alţi 48 de mucenici. Antipatul i-a zis – şi întrebarea aceasta poate fi înţeleasă ca adresându-se şi nouă, creştinilor care astăzi vrem să ne opunem apostaziei şi desfrâului promovat de UE: „Oare voi sunteţi cei ce vă împotriviţi poruncii împărăteşti şi poruncii noastre, refuzând jertfele aduse în cinstea marelui zeu Marte?” Iar ei i-au zis: „Poruncii împăratului sau poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune, de nu ar fi potrivnică lui Dumnezeu. Iar de va fi potrivnică, se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar şi a ne împotrivi. De ne-aţi fi poruncit nouă acele lucruri la care suntem datori a ne supune stăpânirilor, apoi am fi dat Cezarului cele ce sunt ale Cezarului. Însă de vreme ce porunca ta este potrivnică şi urâtă lui Dumnezeu, pentru că ne porunceşti să cinstim făptura mai mult decât pe Creator, şi ne siliţi să ne închinăm diavolului şi nu lui Dumnezeu celui Preaînalt, noi nu vom împlini niciodată porunca voastră, pentru că suntem închinători dreptcredincioşi ai adevăratului Dumnezeu din ceruri.”

Să ne întărească bunul Dumnezeu, să avem şi noi acest curaj de a spune în faţa prigonitorilor: „Noi suntem închinători dreptcredincioşi ai adevăratului Dumnezeu din ceruri!”

Evanghelia de astăzi este o evanghelie care ne cheamă la mărturisire mucenicească. Mântuitorul atrage atenţia creştinilor că fără jertfă nu vor fi aproape de Dumnezeu. În Evanghelia Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu am auzit cuvintele pe care le-a rostit Mântuitorul către ucenicii Săi şi pe care le rosteşte astăzi către fiecare dintre noi – preot, diacon, călugăr, mirean – cuvinte pe care Mântuitorul le rosteşte către fiecare ierarh, către fiecare mitropolit, către fiecare patriarh: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Oare noi purtăm crucea lui Hristos, fraţilor? Câtă pătimire este în viaţa noastră, câtă jertfă este în viaţa noastră? Fiţi sinceri cu voi înşivă şi recunoaşteţi: de câte ori – din pricina ispitelor, din pricina păcatului – nu aţi lepădat crucea lui Hristos? Să avem pocăinţă, fraţilor! Păcatele ne asupresc şi, în loc să purtăm crucea, o lepădăm iară şi iară şi iară... Dar Hristos ne cheamă să ridicăm crucea Sa, spunându-ne: „Cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, şi cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el”. Oare noi avem curajul de a ne pierde sufletul pentru Evanghelie, riscând tot, sau trăim o credinţă căldicică? Prin ce arătăm că suntem fii ai Bisericii celei adevărate? Că nu furăm? Că nu curvim? Ba, unii dintre noi şi furăm şi curvim! Prin ce arătăm că suntem fii ai Bisericii celei adevărate, a cărei credinţă a fost udată cu sânge mucenicesc – când noi ne lepădăm de Hristos de atâtea şi atâtea ori...

Nu vrem să avem curajul de a ne pierde sufletul pentru Evanghelie – adică de a face tot ce ne este în putinţă pentru a mărturisi, spre slava lui Dumnezeu, credinţa ortodoxă. „Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” – ne întreabă Hristos. „Că cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38). Vrem oare să fim ruşinaţi la Judecată? Vrem oare să avem parte în iad cu ereticii, cu păcătoşii şi cu diavolii?

Un părinte duhovnic spunea odată o întâmplare: într-un spital a ajuns o femeie care păcătuise cu un călugăr dintr-o mănăstire care avea hramul Sfântului Nicolae. Şi femeia aceasta, fiind foarte bolnavă, a ajuns în spital şi a murit. Şi s-a ridicat sufletul la cer, a văzut poarta raiului şi la poarta raiului l-a văzut pe blândul Sfânt Nicolae, care i-a făcut semn cu mâna: „Nu!” Nu avea femeia ce căuta în rai, pentru că murise nepocăită. Şi apoi a văzut iadul şi chinurile iadului şi, din rânduiala dumnezeiască, sufletul i-a revenit în trup; şi atunci femeia a urlat de a speriat tot spitalul. S-au îngrozit bolnavii şi doctorii din acel spital de ţipetele femeii, şi nu ştiau pentru ce ţipă. Au chemat un părinte care a spovedit-o, şi femeia a mărturisit acestui părinte păcatul pe care-l făcuse, spunându-i că nu-şi dădea seama că pentru desfrâul ei îşi va pierde mântuirea. Nouă ne este uşor să judecăm o astfel de femeie şi să zicem: „Da, era vrednică de iad pentru desfrâul ei!” Dar păcatele noastre ştim să le vedem? Păcatele noastre ştim să le judecăm cu aceeaşi măsură? Ne dăm seama de câte ori alegem păcatul, asemănându-ne acestei femei şi fiind vrednici să primim osândă veşnică pentru aceasta?

„Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos, şi Fiul omului se va ruşina de el” – să ascultăm iară şi iară aceste cuvinte ale Mântuitorului şi să ne rugăm: „Doamne, fereşte-ne de o astfel de osândă! Doamne, izbăveşte-ne de păcatele noastre. Iartă-ne, Hristoase, Tu, Cel ce ştii inimile şi sufletele noastre! Iartă-ne, Doamne, iartă-ne şi pregăteşte-ne să ducem o viaţă curată, pentru a intra în Împărăţia Ta!”

Mulţi creştini nu au curajul de a duce lupta cea bună, spunând că sunt slabi, că sunt neputincioşi, că încercările sunt peste măsura lor. Şi acestora le răspunde Sfântul Apostol Pavel, în Apostolul pe care l-aţi auzit citindu-se astăzi. „Având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem mărturisirea! Că nu avem arhiereu care să nu poată pătimi împreună cu neputinţele noastre, ci ispitit întru toate după asemănare, fără de păcat. Să ne apropiem dar cu îndrăzneală - ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel - la scaunul darului Lui, ca să luăm milă şi să aflăm har spre ajutor la bună vreme” (Evrei 4, 14-16). Cu adevărat, Hristos – Dumnezeu şi om fiind – vede încercările noastre, vede slăbiciunea noastră şi de fiecare dată ne dă ajutor pentru a depăşi fiecare încercare. Şi noi de multe ori spunem: „Până când, Doamne, până când? Până când Te vei depărta de la noi?” – ni se pare că Dumnezeu ne-a părăsit, pentru că noi nu vrem să plecăm genunchii inimii la rugăciune şi să cerem ajutorul dumnezeiesc.

Găsim în cartea Apocalipsei cuvântul despre sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi care nu s-au închinat fiarei şi chipului ei, şi n-au luat semnul pe fruntea şi pe mâna lor, şi au vieţuit şi au împărăţit cu Hristos – ne zice Apocalipsa (Apoc. 20, 4). Să înţelegem că fiecare dintre cei care vor da mărturia cea bună pentru Hristos vor împărăţi împreună cu Hristos în Împărăţia Cerurilor. Noi însă suntem laşi. Găsim tot felul de motive, tot felul de pretexte pentru a zice: „Doamne, înţelege-ne: noi vrem să păcătuim, Tu fii bun cu noi şi înţelege-ne!”

În Rusia s-a întâmplat un lucru tulburător. La un duhovnic a venit cineva care voia să se sinucidă. A venit un mirean, spunându-i:

– Batiuşca, batiuşca, blagosloveşte să mă spânzur! – adică: „Binecuvântează, părinte, să mă lepăd de Hristos prin păcatul sinuciderii!”
– Nu te blagoslovesc! Nu te binecuvântez! – a răspuns stareţul. Biserica nu-i recunoaşte pe sinucigaşi, aşa că mergi şi gândeşte-te la acest lucru.

După câteva zile, mireanul s-a întors la părinte şi i‑a zis aceeaşi rugăminte.

– Du-te acasă, iar eu mă voi ruga pentru tine şi mă voi gândi la tine, – a zis stareţul.

Şi bărbatul a venit a treia oară spunând:

– M-am săturat de toate! Mâine mă voi spânzura! Blagosloveşte, batiuşca!
– Bine, – a zis stareţul în cele din urmă – numai să îndeplineşti o condiţie: când îţi vei pune ştreangul de gât, să nu uiţi să spui: „Diavolilor, trupul meu vi-l dau vouă, iar sufletul, Domnului!”

S-a dus mireanul acasă, în garaj, şi-a pus ştreangul de gât şi a spus cuvintele pe care le auzise de la stareţ: „Diavolilor, trupul meu vi-l dau vouă, iar sufletul, Domnului!” Şi deodată, a primit o lovitură atât de puternică în spate, încât a fost aruncat în stradă şi a auzit multe voci ca de ţap: „Nu ne trebuie nouă trupul tău murdar!” Bărbatul s-a speriat atât de tare de acea lovitură, încât i-a trecut pentru totdeauna dorinţa de a se sinucide.

Dumnezeu a îngăduit să se întâmple aceasta nu pentru ca vreun sinucigaş să zică în faţa morţii: „Eu nu mai rezist, Doamne, primeşte sufletul meu!” – Nu! O astfel de faptă este apostazie! Dar pentru acea puţină credinţă de care a dat dovadă ucenicul, încercând să ia binecuvântare de la părintele său şi pentru acest fapt, pentru acea puţină credinţă a sa, Dumnezeu l-a luminat pe duhovnic să se roage pentru el; şi pentru puţina credinţă a deznădăjduitului, şi pentru credinţa şi lacrimile duhovnicului, omul acela a rămas în viaţă.

Ce înţelegem de aici? Dacă ne biruie deznădejdea, dacă ne biruie păcatul şi suntem tentaţi să spunem: „Gata! Până acum am fost creştin, de-acum mă lepăd!”, să avem curajul de a veni la duhovnicul nostru şi, îngenunchind, să-i spunem: „Părinte! Nu mai rezist, vreau să mă lepăd de credinţa cea adevărată!”

Vă dau mărturie că, după ce m-am închinat diavolului, cu mulţi ani în urmă - mai mult de 15 ani, m-am apropiat de Biserica lui Hristos, pocăindu-mă pentru rătăcirea şi căderile mele. În toată această vreme am crezut că adevărul este în Biserică. Dar la un moment dat am avut o ispită foarte, foarte puternică: am vrut să mă lepăd de credinţa ortodoxă. Şi mi-am sunat duhovnicul, spunându-i:

– Părinte, m-am săturat de Ortodoxie, m-am săturat de preoţi păcătoşi, m-am săturat de episcopi apostaţi, de creştini care sunt creştini doar cu numele, de masoni, de ticăloşi, nu mai suport! Vreau să plec în altă parte!

Şi m-a întrebat:

– Unde, în altă parte?
– Nu ştiu, părinte! Că ştiu că adevărul e în Orto­doxie. Ştiu că celelalte – Catolicismul, Protestantismul – sunt rătăciri, sunt erezii, dar nu mai suport! Vreau să plec!

Şi duhovnicul m-a certat şi am căzut şi mai tare în deznădejde. Atunci, fiind foarte, foarte deznădăjduit, am început să citesc din paginile Sfintei Evanghelii despre pătimirea, despre răstignirea Mântuitorului. Şi mi-am dat seama că, prin rătăcirea mea, prin laşitatea mea, eu mă lepădam de Hristos şi mă făceam părtaş celor care L-au răstignit pe Hristos, şi m-am şi făcut părtaş lor, prin necredinţa mea. Şi citind cuvintele Sfintei Scripturi, mi-am dat seama că, de fapt, dacă Hristos a murit pentru mântuirea noastră, şi noi trebuie să ne purtăm crucea, oricât de greu ar fi. Mi-am dat seama că şi de-ar fi aproape toţi episcopii eretici, tot va rămâne unul cu viaţă sfântă, care va mărturisi Ortodoxia. Şi dacă jumătate din preoţi ar fi hoţi sau desfrânaţi, tot vor mai fi preoţi cu viaţă sfântă. Şi dacă marea majoritate a creştinilor mă vor dezamăgi, vor fi sigur creştini cu viaţă sfântă, în care este viu Hristos.

Şi am plecat genunchii la rugăciune, şi L-am rugat pe Hristos să mă ierte. Şi-n acea clipă m-a sunat un părinte cu viaţă sfântă… Acest părinte, care a trecut între timp la Domnul, ajunsese la aşa măsură de rugăciune, încât, intrând odată să se roage într-o peşteră, când a ieşit, se schimbase anotimpul; şi părinţii de la mănăstire nu l-au crezut că părintele stătuse atâtea săptămâni în rugă­ciu­ne; părintele însuşi crezuse că s-a rugat un sfert de oră. Şi m-a sunat acest părinte şi mi-a arătat că văzuse cu duhul ce mi se întâmplase. L-am întrebat atunci:

– Părinte! Dar eram gata să mă lepăd de Hristos! De ce nu m-aţi sunat înainte, acum 5 minute, acum 10 minute?”

Şi mi-a zis:

– Am văzut ce se întâmplă, dar am aşteptat să te ridici tu, ca şi cununa ta să fie mai mare!”

De ce am spus aceasta? Ca să înţelegeţi că Hristos vrea să ne ridicăm. Ar putea face Dumnezeu semne, minuni la fiecare încercare, să ne uşureze suferinţa printr-o mângâiere duhovnicească. Dar Hristos ne iubeşte, Hristos vrea să fim plini de bucurie în Împărăţia Cerurilor, vrea să avem o cunună cât mai luminoasă, cât mai strălucitoare.

Dar nouă ni se pare că suntem singuri. În Rusia, în prigoana comunistă, Serghei Nilus, cel care a făcut cunoscute Protocoalele înţelepţilor Sionului – aceste planuri în care se arată clar că evreii vor să conducă lumea, robindu-i pe ceilalţi – acest Serghei Nilus a fost la un moment dat în faţa morţii. Un grup de soldaţi au vrut să meargă la casa în care locuia acesta şi să-i ucidă pe toţi. Acolo locuia şi un părinte schiarhimandrit. Şi când s-au apropiat soldaţii din Armata Roşie, cu puşti şi cuţite, au văzut un paznic în jurul casei, un paznic care bătea toaca. Şi soldaţii au aşteptat să termine paznicul acela, au stat în frig. Au stat în frig, se încălzeau cu vodcă şi, până la urmă, plictisindu-se, că au aşteptat până dimineaţa, le-a fost frică să comită crima la lumina zilei şi s-au gândit să revină în noaptea următoare. Şi-n noaptea următoare iarăşi au văzut pe cineva, l-au văzut pe paznic care bătea toaca în jurul casei. Şi căpetenia bandiţilor a zis: „De ce să ne fie frică? Cel care bate toaca e unul, noi suntem zece! Să ne apropiem şi să-i ucidem!” Şi când s-au apropiat cu puştile de bătrân, au văzut că părea un bătrânel firav şi gârbov, cu barba albă, care păşea hotărât şi nu arăta nici cel mai mic semn de nelinişte în faţa lor.

– Puneţi mâna pe el! – a dat comanda căpetenia. Şi, năvălind peste bătrân, l-a lovit cu toporul din toată puterea lui.

Ce s-a întâmplat în clipa aceea? Toporul a lovit în gol, bătrânul a dispărut de îndată, şi căpetenia bandiţilor a căzut la pământ. Ceilalţi bandiţi şi-au luat căpetenia, au plecat de acolo. Când căpetenia lor zăcea în pat, s-a dus soţia acestuia la părintele schiarhimandrit, spunându-i:

– Dacă n-aţi fi avut acel paznic, v-ar fi omorât pe toţi!
– Care paznic? – a întrebat părintele.
– Cum, care? Cel care bătea toaca, toată noaptea.
– Ce tot vorbeşti, femeie? Noi nu avem niciun paznic!

Şi în cele din urmă, când s-au dus la căpetenia soldaţilor, spunându-i să se închine la icoana Sfântului Serafim pentru a scăpa de neputinţa în care se afla, căpetenia l-a recunoscut în icoană pe Sfântul Serafim, cel care păzea casa, şi a zis:

– Acesta este paznicul!

Şi şi-a dat seama că, în chip minunat, Sfântul Serafim de Sarov îl apăra pe Serghei Nilus, îl apăra pe părintele acela şi pe cei dimpreună cu el. Aşa ne apără şi pe noi sfinţii, fraţilor. Aşa ne apără şi pe noi, în chip minunat, chiar dacă nu-i vedem!

Am să vă spun o minune care s-a întâmplat la Iaşi, cu câteva zile în urmă, joia aceasta. Împreună cu părintele Hrisostom, de la Petru Vodă am ţinut câteva conferinţe în diferite oraşe ale ţării, împotriva apostaziei contemporane; la Iaşi am vorbit despre Uniunea Europeană şi prigoana împotriva creştinilor. Înainte de sfârşitul conferinţei le-am spus celor din sală că, deşi ne simţim singuri, deşi ne simţim fără ajutor, îi avem ca ocrotitori pe sfinţii închisorilor, pe cei care au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste în secolul XX.

După sfârşitul conferinţei părintele Hrisostom a ţinut în mâini o răcliţă în care se aflau moaşte de la Aiud. Am primit de la părintele Iustin Pârvu, ca binecuvântare, o raclă foarte frumoasă, care avea pe ea imagini cu Maica Domnului, cu Mântuitorul, cu un serafim. În raclă se afla o părticică din craniul unui mărturisitor de la Aiud. Şi fiind foarte, foarte frumoasă racla, m-am gândit că sunt nevrednic să o ţin în casa mea, şi am dăruit-o la Schitul de la Aiud. Iar sfintele moaşte le-am păstrat într-o altă răcliţă, în care se mai aflau alte trei părticele de moaşte pe care părintele Serafim de la Căşiel mi le dăduse, tot de la Aiud, şi o părticică despre care, atunci când am primit-o, mi s-a zis că ar fi din osemintele lui Mircea Vulcănescu. Ei bine, cam la zece minute după ce creştinii începuseră să se închine (au fost la conferinţă peste şapte, poate opt sute de oameni), părintele Hrisostom a simţit ceva uleios pe mâna în care ţinea racla. Înainte, moaştele erau absolut uscate, aşa cum au fost şi alte dăţi, şi la alte conferinţe. Şi-n oraşul Iaşi mai fuseseră aduse spre închinare la două conferinţe, una chiar despre sfinţii închisorilor; dar moaştele nu au izvorât mir la conferinţa despre sfinţii închisorilor.

Însă, la această conferinţă despre prigoana împotriva creştinilor, moaştele au izvorât mir. În clipa în care părintele Hrisostom a simţit mirul curgându-i pe mâna cu care ţinea racla, în acelaşi timp a simţit şi un miros foarte, foarte puternic, miros care s-a împrăştiat în toată sala teatrului în care se ţinuse conferinţa. Părintele s-a bucurat foarte mult… Cei care se închinaseră cu câteva secunde mai înainte, s-au întors înapoi ca să sărute racla din care izvora mir. Şi bucuria credincioşilor a fost mare.

Dacă până atunci conducerea sălii ne somase să părăsim sala cât mai repede, văzând că moaştele au izvorât mir, am fost lăsaţi să facem acolo Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu. În timpul acatistului, veneau valuri, valuri de mireasmă în sală. Părintele, care la fiecare Aliluia făcea câte o închinăciune – spunea că-i era greu să fie atent la rugăciune, pur şi simplu, şi nu la mirosul puternic care izvora din sfintele moaşte. Prin acest semn, sfinţii închisorilor au arătat că sunt cu noi, chiar dacă vom fi prigoniţi.

Pentru că, la acea conferinţă, şi eu şi părintele Hrisostom am arătat că hotărârea Sinodului de la Bucureşti privitoare la microcipuri a fost o hotărâre apostată; am încercat să arătăm cu argumente că a fost un sinod tâlhăresc, prin care oamenii sunt duşi în rătăcire. Dacă Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Serbia, luminat de Dumnezeu, a avut curajul de a da o mărturie clară împotriva microcipurilor, Sinodul de la Bucureşti nu a făcut aceasta. Şi am spus în conferinţa de la Iaşi că avem datoria de a asculta cuvântul părintelui Justin şi să ieşim la mărturisire. În al doilea apel, din 25 februarie anul acesta, părintele Justin, despre faptul că fiecare îşi găseşte justificare pentru laşitatea sa, pentru tăcerea sa, zicea următoarele: „nici tăcerea sihaştrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socoteşte că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim, nu este monah, nu este preot.”

Zicea părintele Justin: „Dacă nu simte să participe direct, şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui!” Grele cuvinte! Preotul care tace în loc să mărturisească Adevărul nu este preot. Sihastrul care tace nu este sihastru. Şi, aş continua eu, creştinul care tace nu este creştin. Creştinul care se teme de diavol mai mult decât de Dumnezeu nu este creştin. Ba, mai mult, episcopul care se teme mai mult de mai marii lumii acesteia decât de Hristos nu este episcop. Patriarhul care, în loc să cerceteze învăţătura Sfinţilor Părinţi şi învăţăturile cuvioşilor despre sfârşitul lumii, ascultă mai mult de Ministerul de Interne decât de Hristos, nu este patriarh.

Şi vorbind acestea la Iaşi, aveam puţin inima strânsă, rugându-mă: „Doamne, dacă greşesc, arată-mi că greşesc! Fereşte-mă, Doamne, nu cumva să dau o mărturie greşită şi să-mi agonisesc osândă mie şi celor care ascultă aceasta!” Şi Dumnezeu, prin acest semn, a arătat că este nevoie ca preoţii, episcopii, creştinii să iasă la mărturisire jertfelnică!

Ne spune Sfântul Anatolie de la Optina că trăim vremuri foarte, foarte grele. Zice aşa: „Când vei vedea în Biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască” - aşa cum se batjocoreşte astăzi, pentru că sunt preoţi, episcopi care spun că sunt eretici cei care cred profeţiile despre sfârşitul lumii –, zicea Sfântul Anatolie: „Când vei vedea în Biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască, învăţăturile Părinţilor şi orânduirea lăsată de Dumnezeu, să ştii că ereticii au şi apărut. Chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-şi tăinuiască relele voiri, sau vor strâmba pe nesimţite credinţa dumnezeiască, pentru a izbuti mai bine, înşelându-i pe cei neiscusiţi”. Aşa şi-a tăinuit reaua voire Mitropolitul Corneanu ani şi ani de zile, spunând că va veni vremea când românii# îl vor recunoaşte pe Papă drept cap al Bisericii. Şi nimeni nu l-a înfruntat. Şi a stăruit în răutate, mergând din rău în mai rău, până când s-a împărtăşit chiar la eretici.

Spunea Sfântul Anatolie că aceşti eretici îi vor prigoni nu doar pe păstori, ci şi pe slujitorii lui Dumnezeu, căci diavolul, care ocârmuieşte rătăcirea, nu poate suferi vieţuirea după rânduiala lui Dumnezeu. Şi mai zicea că în vremea aceea, monahii vor suferi mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Trăim vremea în care monahii, părinţii monahi cu viaţă sfântă sunt batjocoriţi. A venit un episcop în vizită la un părinte din eparhia sa şi a văzut pe masa acestuia cartea părintelui Arsenie Papacioc Singur Ortodoxia – cartea fusese scoasă la imprimantă. Şi văzând titlul cărţii, Singur Ortodoxia, Arsenie Papacioc, episcopul, cu cârja, a aruncat cartea jos de pe masă, spunându-i părintelui: „Să nu mai citeşti scrierile ereticilor!”, numindu-l pe părintele Arsenie Papacioc eretic.

Comentarii

comments powered by Disqus