As-noapte, Iisus…

As-noapte, Iisus…

As-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce înalt părea Crist!
Luna-a intrat după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoi cu argint pe veşminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- Doamne, de unde vii ? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a facut semn să tac…

A stat lângă mine pe rogojină:
- Pune-Mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină
parcă purtase lanţuri, cândva…

Oftând, Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase,
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade tâmpla pe mână
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Nici un răspuns!
Doar razele reci ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au impuns…

- Unde eşti, Doamne? - am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M’am pipăit, şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

Comentarii

comments powered by Disqus