De râsul rușilor

Doar trei zile a ţinut încordarea muşchilor hrăniţi cu tăuraşi texani ai domnului George W. Bush. Spunea el în Ucraina, înainte de summit-ul NATO de la Bucureşti, că nimeni nu-i dictează Alianţei cine intră şi cine nu, angajându-se ferm că vecinii noştri de la Est, dar şi Georgia, vor primi Planul de Acţiune pentru Aderare, aşadar primul paşaport pentru Europa, aşa cum este ea înţeleasă în Occident. Tot cu aceeaşi convingere s-a antepronunţat şi în legătură cu cele trei candidate: Croaţia, Albania şi Macedonia, ai căror reprezentanţi au venit la Bucureşti după ce comandaseră, deja, focurile de artificii de acasă pentru a sărbători intrarea în cea mai puternică alianţă politico-militară din istoria cunoscută a lumii… Reuniunea NATO de la Bucureşti era anunţată cu sunet de trâmbiţă de presa obedientă – cea românească, desigur – ca fiind, neapărat, una istorică şi de epocal succes, tonul televiziunilor, mai ales, semănând izbitor de tare cu accentele trumfaliste ale presei ceauşiste. Ba, nu ne-am mirat să constatăm că superanaliştii cu simbrie făceau şi socoteala multiplelor foloase pe care, vezi Doamne, ar urma ca România să le aibă ca urmare a găzduirii impresionantului eveniment. În ceea ce-l priveşte pe încă preşedintele SUA, puteai să juri că n-ai văzut niciodată un personaj mai sigur pe sine decât d-l Bush jr. Numai că nu a fost deloc să fie aşa cum a sperat domnia sa. Nici nu începuse bine summit-ul că, dinspre importante cancelarii europene, ca şi dinspre părţi occidentale ale mass-media, mai puţin sau mai lucid controlate, se şi dădeau semnale că socoteala de acasă nu se potriveşte cu aceea de pe malurile Dâmboviţei. De bună seamă, semnalele date de locatarul numărul 1 de la Kremlin contribuiau, la rândul lor, la confuzia generală cu privire la rezultatele reale ale reuniunii de la Bucureşti. ÎN CELE DIN URMĂ, CEEA CE ERA DE DEMONSTRAT, A FOST DEMONSTRAT. Să le luăm pe rând… Mai întâi, fără precedent în istoria NATO, ŢĂRILE COMPONENTE NU AU MAI VORBIT CONFORM PARTITURII SCRISE LA WASHINGTON. Nu numai că Grecia, o ţară mică, şi-a folosit dreptul de veto în privinţa primirii Macedoniei, dar ea a fost susţinută şi de alte ţări europene, cu mult mai puternice, aşa că fosta republică iugoslavă a rămas pe dinafară.

Aici, trebuie să fac o paranteză, pentru că mă apucă toţi nervii din lume când îmi amintesc prin câte umilinţe a trebuit să treacă România pentru a fi admisă, cu toate că îndeplinea cu mult mai multe criterii decât cel puţin două dintre candidatele creditate cu şanse înainte de 2 aprilie – Albania şi Macedonia. În mod cert, ambele sunt extrem de departe de standardele Alianţei, dar nici cu Croaţia nu mi-e ruşine, mai ales dacă mă refer la modul în care sunt respectate acolo drepturile minorităţilor, ale celei sârbe în special. Trecând peste asta, hai să ne gândim la cât de relevantă este primirea, fie şi doar a Croaţiei şi a Macedoniei. Ca suprafaţă şi putere militară aprope că nu contează. Poate numai din punctul de vedere al pacificării Balcanilor prin absorbţia treptată în NATO şi în UE, intrarea celor două ar însemna ceva, dar argumentul ar fi valabil dacă, simultan cu Albania, ar fi fost admisă şi Macedonia, dar acest lucru nu s-a întâmplat din cauza opoziţiei Greciei, în primul rând. Or, se ştie că în Macedonia trăieşte o minoritate albaneză semnificativă, care nu face nici un secret (iar scriu contrar normelor imbecile stabilite de onor Acdemia Română, care a proclamat ca fiind corectă forma „niciun”) din dorinţa de a intra cât mai curând posibil într-o visată Albanie Mare, povestea din provincia sârbă Kosovo fiind, şi în acest caz, un precedent periculos. La fel, se mai ştie şi că macedonenii ţin aşa de tare la denumirea despre care Grecia spune că face parte din patrimoniul său cultural şi istoric deoarece se uită cu câte un ochi şi spre teritorii greceşti, acesta fiind, de fapt, miezul cel tare al diferendului. În plus, şi cel mai idiot analist de ocazie ştie foarte bine că fără Serbia, prea mult lovită şi prea mult umilita Serbie, pacea în Balcani nu se poate concepe. Asta şi este explicaţia ideii de portiţă oferită Belgradului care, bla-bla-bla, într-un viitor mai mult sau mai puţin definit, dacă va dori, va putea să spere la negocieri în vederea aderării. Totuşi, marile mize ale reuniunii de la Bucureşti nu au fost constituite nici pe departe de primirea de noi membri. Toată lumea aştepta să vadă dacă promisiunile atât de ferme făcute Ucrainei şi Georgiei prin gura făcută pungă a celui mai puternic om din lume vor fi ţinute. La fel se punea problema şi în privinţa amplasării unor limite noi ale scutului antinuclear, nu în altă parte decât la frontierele cu Federaţia Rusă. Rezultatul a fost zero barat pe toate liniile, iar d-l Bush se vede, la final de mandat, confruntat cu un adevărat dezastru al politicii externe pe care a promovat-o, dezastru prefigurat încă de eşecul presiunilor pe care, împreună cu stimata doamnă Condoleeza Rice, le-a făcut pentru restabilirea păcii în Orientul Mijlociu. A FOST NEVOIE DE O SINGURĂ RIDICARE DIN SPRÂNCENELE de deasupra ochilor cu sclipire rece ai lui Vladimir Putin pentru ca sperenţele lui Bush să fie, pur şi simplu, spulberate. Niet plan de acţiune în vederea aderării pentru Ucraina şi Georgia. Niet în privinţa scutului nuclear. În loc de niet, putem scrie, cred, chiar şi nicagda. Nicagda, adică niciodată, câtă vreme ursul cu respiraţie siberiană s-a trezit din somn; nicagda, adică din nou niciodată, câtă vreme acelaşi urs poate să îngheţe, printr-o simplă rotire de robinet, întreaga economie occidentală, de unde şi reticenţa manifestată, încă dinainte de summit, de Germania şi Franţa. Până la urmă, singura chestie cât decât notabilă ţine de Afganistan, unde NATO, DACĂ PIERDE, ÎŞI PIERDE MAI MULT DECÂT CREDIBILITATEA. Priveam, ca atâţia alţii, faţa noului ţar al Rusiei în timpul scurt petrecut de acesta la Bucureşti. În afară de muşchii guvernaţi de centrii vorbirii, nu i se mişca nici unul şi, dintr-o dată, mi-a îngheţat sângele în vene la gândul poziţiei pe care am fi avut-o în raporturile cu Moscova dacă, totuşi, nu am fi în NATO. Că, oricum, relaţiile cu Federaţia sunt din cele mai proaste, de unde şi preţul extrem de ridicat pe care îl plătim pentru gaze, că se sperie şi mai tare gândul la ce s-ar întâmpla dacă acelaşi NATO şi-ar pierde din relevanţă, nici nu mai contează. DE AICI ÎNCOLO POATE ÎNCEPE, DACĂ NU A ÎNCEPUT, DEJA, O ALTĂ POVESTE, al cărei scenariu s-a scris nu la Bucureşti, ci la Soci, unde s-au întâlnit un supergreu în declin cu un altul în deplină şi, cel puţin aparent, de neoprit ascensiune.

Comentarii

comments powered by Disqus