„Această specie de cerşetorie deghizată…”

Lăsăm, deocamdată, deoparte această boală (de altfel, nici medicii nu prea iau în seamă observaţiile fetei cu o inteligenţă nativă excepţională dar fără şcoală, cum spune singură despre ea: ”Pentru asta sunt de scuzat, cum n-am învăţat decât abecedarul şi din cauza boalei îmi lipseşte chiar şi aceea ce-aşi fi putut câştiga umblând în societate cu persoane culte, adică cum zice românul, m-aş fi ros cu o oarecare ştiinţă.”, 29 ianuarie 1888, St. doc. lit., IV, p. 230; ”Când ceteşte (Mihai n.r.) ce scriu eu, apoi sute de greşeli îmi găseşte, însă eu nu mă prea supăr, căci ştiu bine că orice lucru trebuie să-l înveţi, pe când eu singura carte ce am învăţat e abecedarul. Cât am învăţat, atâta ştiu.”, 14/26 ianuarie 1888, Idem, p. 225) – şi observăm ce se vede la prima vedere: aceste scrisori sunt un fel de raport pe care Henrietta se angajează să-l transmită din trei în trei zile („Eu, sub oricare caz va fi, vă voi înştiinţa tot a treia zi”, 1 iunie 1887, p. 194, etc.), – dar sunt multe perioade mai lungi între ele. Chiar în deschiderea antologiei, în scrisoarea din 3/15 mai 1887 Harietta transmite: ”De luni, când v-am scris, (Mihai n.r.) este mult mai bine. Cum v-am scris în scrisoarea de la 1 iunie, aşa voi urma a vă scrie tot a treia zi.” Această scrisoare din 1 iunie încurcă lucrurile, pentru că suntem la 3/15 mai. Presupunem că este greşeală în text, şi trebuie 1 mai, cu trei zile înainte de 3 mai. Ar fi fost foarte necesară această scrisoare, pentru că ne-ar fi dat informaţii asupra modului cum a ajuns Eminescu la sora sa, lucrurile nefiind tocmai clare, vezi mai jos. Scrisoarea următoare este din 12 mai şi poetul este iarăşi bine. Ar fi trebuit să mai existe o scrisoare pe 6 mai şi alta pe 9 mai, ca să fie din trei în trei zile cum se convenise – dar, fiind vorba de scrisori liniştite şi liniştitoare, editoarea – care este chiar Cornelia Emilian – nu le mai publică. Situaţia se repetă în iunie 1887 ca şi în iulie, august, septembrie etc. – încât se poate deduce că scrisorile în care se descrie sănătatea poetului, sau, mă rog, starea lui mai bună, sunt date la o parte. Se caută doar cele alerte, panicate, spăimoase.

Iată, aşadar, viciul de fond al imaginii lui Eminescu: instrumentarul care a forjat-o şi a fixat-o în conştiinţa publică este incomplet, folosit tendenţios, şi apoi scos din atenţie după ce a fost pus la lucru. Se folosesc scrisorile Henriettei după moartea ei – fără ca nimeni să se sesizeze; mai mult chiar: se ia din ele doar ce convine. Şi încă: scopul direct este ca binefăcătoarea celor doi fraţi Eminescu să fie recunoscută de către lumea largă ca binefăcătoare. Stai şi te întrebi: câte norme se încalcă în acest caz? Cum de a fost posibil să se petreacă aşa ceva după moartea celor doi fraţi – în contul imaginii lor publice postume? Este evident că scoaterea din circuitul public a cazului Cornelia Emilian trebuia să se facă, uitarea fiind cea mai blândă pedeapsă pentru ea. Numai că dobânda la această uitare necesară este… imaginea lui Eminescu bolnav de sifilis, sărman, sărac, cu înclinări de cerşetor… Această imagine n-a vrut să însoţească în uitare personajul care a forjat-o. Cauza? Această imagine a fost folosită intens, de ea au beneficiat foarte mulţi romancieri ori biografi ai poetului (biograful este, în fond, tot romancier la noi). I s-au adus chiar laude peste măsură acestei femei – şi o face nimeni altul decât acelaşi I. E. Torouţiu, autorul impresionantului corpus de documente, al acelor 13 volume de „Studii şi documente literare” supranumit „Hurmuzachele istoriei noastre literare”. Nu mai puţin de 20 de pagini de ditirambi îi dedică acesta în Introducerea la volumul V al acestui corpus (p. XLV – LXV), considerând-o salvatoarea lui Eminescu (e drept că nu singură, ci alături de doctorul Francisc Isac). Pe cât de critic va fi I.E.Torouţiu cu editorii lui Eminescu pentru că strică textul poetului – pe atât de înrobit este el acestor binefăcători ai poetului care nu făceau altceva decât să aplice o teorie abstractă la realitate.

Iar teoria era cea socialistă, după care geniul nu poate convieţui cu ordinea statală şi trebuie sprijinit de către masse. Astăzi, la atâta distanţă în timp, vedem lucrurile mai limpede în privinţa vieţii sociale a lui Eminescu. Cât timp a fost sub observaţia Junimii, poetul era ajutat cu sume de bani strânse în tăcere de către membrii clubului sau simpatizanţi, fără zgomot public, fără chete pe străzi ori prin localuri. Din 1887, însă, după ce iese de la Bolniţa de lângă Mănăstirea Neamţ şi este nevoit să se stabilească la Botoşani, Junimea nu-l mai ajută cu bani. Eminescu intră în grija cercurilor socialiste din zonă – V. G. Morţun, C. Mille, Cornelia Emilian şi tinerii elevi la pictură, etc. Aceştia sunt foarte dispuşi să-l ajute, dar cum? Aplicând doctrina socialistă la realitate, adică arătând răul social cu degetul, făcând din boala poetului caz larg social şi de presă. O reţea întreagă de propagandă s-a ţesut pe cazul poetului, iar această distinsă luptătoare pentru cauza feminismului, care a fost Cornelia Emilian („dintr-o veche familie nobilă din Transilvania, Erdely de Medve, născută la Zlatna în 1840”) – „cu spiritul ei organizator lansează liste de subscripţie în toată ţara, tuturor prefecţilor şi autorităţilor, precum şi la particulari” – cum exclamă aproape entuziasmat biograful ei, I.E.Torouţiu. Este vorba de cele 500 de liste de mai sus pe care apoi le-a urmărit cu atâta atenţie şi pasiune. Foarte bine, vom zice, dar de aici câştigă doctrina care creşte şi se întăreşte. Cornelia Emilian n-a făcut deloc dezinteresat această activitate; dimpotrivă – şi o dovadă sunt chiar cărţile pe care le publică în 1893 cu marile ei realizări de teamă ca lumea să nu le treacă sub tăcere şi ca Iaşul să nu fie scos din circuitul mondial al ideilor socialiste.

O energie impresionantă, într-adevăr. Dar, când pui în cumpănă Premiul Academiei Române, de 7.500 lei, pentru cea mai bună carte de literatură a momentului – un premiu care ar fi fost dat pe merit şi pe tăcute – ce iese din această comparaţie? Când mai adaogi şi pensia de stat – amânată nepermis de mult – ce iese în plus? Şi când toate acestea le pui sub cuvântul lui Eminescu, mereu împotriva chetelor? Iată ce-i scrie poetul lui Al.Vlahuţă, în ianuarie 1887, din Mănăstirea Neamţului: ”Dragă Vlahuţă, Nu te pot încredinţa îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog dar să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de-a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată recurs…”. Aceste chete fuseseră, însă, deja programate, planificate – iar la 9 aprilie acelaşi an îl vor găsi pe Eminescu la Botoşani, la sora sa cea bună la suflet dar săracă şi torturată de conştiinţa destinului advers al neamului Eminovicenilor în general: ”pentru noi binele nu-i destinat”, cum scrie ea la 24 august 1887, sau: ”Loviturile nenorocite ce totdeauna au persecutat toată familia noastră ne-a înrădăcinat pesimismul cel mai nemărginit, fără remediu şi fără vindecări”, 2 august 1887, etc. Această adevărată Antigonă care a fost Henrietta pe lângă fratele ei este, în acelaşi timp, personaj şi actor de tragedie, îşi cunoaşte şi îşi plânge destinul – dar şi caută prilejul pentru aceasta, abia aşteaptă să-l găsească. Mulţumeşte cu plecăciuni elegante pentru fiecare bănuţ (stilul epistolar o prinde foarte bine – şi este adevărată expertă în ilustrarea lui) şi descrie cu amănunte cum îl cheltuieşte. De asemenea, descrie cu lux de amănunte uneori boala fratelui ei.

„Anamneza” Henriettei

Cineva a avut curiozitatea să adune cu creionul pe marginea cărţii lui I.E.Torouţiu (exemplarul din BAR) sumele notate de Henrietta în scrisorile ei de mulţumire – desigur, pentru a scoate în evidenţă mărinimia donatorilor – dar şi pentru a verifica procesele verbale publicate de către Cornelia Emilian în cealaltă carte a anului 1893, ediţia „Diverse” de care am amintit. Henrietta notează aceste sume cu grijă mare, dă chitanţe şi intonează continuu aria mulţumirilor de felul acesta: ”Domnul Pompiliu îmi scrie să vă trimet o chitanţă de primirea banilor. Vă alăturez aici în scrisoare, mulţumindu-vă din adâncul inimei la toate Doamnele din Comitet pentru generoasa îngrijire ce-o aveţi în nenorocirea ce se găseşte iubitul meu frate…” (12 mai 1887), sau: “Nu găsesc cuvinte îndestul de a vă mulţumi de bunătatea D-voastră..” (16 septembrie 1887), “Sărut mânele părinţilor matale, complimente la toţi şi toate ce le cunosc…” (24 august 1887, către fiica Corneliei Emilian), etc.

Astăzi, când citim cu un ochi mai rece aceste calde mulţumiri, ni se pare mai interesant să contabilizăm şi noi ceva din categoria acestor exactităţi, dar ne duce mintea la cât mercur i-a administrat Henrietta fratelui ei – menţionând că el nu lăsa pe nimeni altcineva să-l doftoricească şi ei înseşi îi trebuiau uneori ore întregi să-l convingă să primească medicamentul („Astăzi s-au decis doctorii să-l transporte pe Mihai iarăşi la mine, văzând că numai eu pot să-l fac să ieie doctorii ori să mănânce ceva”, 3 mai 1887; Henrietta şedea la Botoşani în gazdă, în acelaşi imobil în care locuiau soţii Frangolea – Eugenia Frangolea fiind o veche prietenă a Veronicăi Micle, poetă şi ea; tot în Botoşani locuia fiica Veronicăi, Virginia, care se va căsători cu Eugen Gruber, fostul suplinitor al lui Eminescu la Liceul comercial din Iaşi, în 1887-1888, devenit între timp titular; poetul venise în urbe la 9 aprilie – dar rezultă, din această scrisoare, că nu a tras direct la sora lui, sau a încercat să vină la ea dar apoi a plecat şi s-a apropiat de unul dintre prietenii mai vechi, eventual şi-a căutat şi el o gazdă; acest moment al vieţii sale, cu fixarea în urbea natală, nu este rezolvat încă – biografii fiind foarte curioşi să numere banii din chete şi aproape indiferenţi la preumblările prin lume ale poetului). „Anamneza” Henriettei, sau fişele ei de observaţie ca infirmieră a lui Eminescu, începe la 3/15 mai 1887, când consemnează programul ce va urma:”Doctorii mă asigură, de 2 ori pe zi mă vizitează, spesele sunt numai trăsura care este birjă, că în câteva zile are să-şi vie cu totul în sine. Susţin cu toţii că este la cap o rană ca la picioare, din a cărui cauză nu poate articula nici un cuvânt. De toată persoana se teme, fie bărbat sau femeie, numai de mine nu.”

Am putea prelua numai ce ne interesează din aceste scrisori, şi să alăturăm enunţuri după enunţuri într-o demonstraţie de texte. Preferăm, însă, trecerea prin fiecare din ele, cronologic, urmărind firul roşu al bolii lui Eminescu – şi elementele imediat interesante. Ne pune, astfel, în situaţia celui care străbate prima oară un drum, adunând impresii de moment pe canavaua informaţiei generale de care dispunem deja. Desigur, este tot o demonstraţie – pentru că, pe de o parte, pornim din teoriile noi ale doctorilor Ion Nica şi Ovidiu Vuia care neagă sifilisul ca boală a lui Eminescu – şi pe de altă parte revenim asupra acestor scrisori pe care oricine este interesat de boala poetului le-a parcurs cel puţin o dată cu ochii deschişi şi mintea la pândă. Este, însă, o demonstraţie mai întâi pentru noi înşine, adică o reverificare – la care invităm şi cititorul dornic să afle lucruri noi şi să facă legătura între ele.

12/24 mai: ”În ziua care aţi avut bunăvoinţa a-i trimite 200 franci am chemat doctorul pentru ranele de la picioare. Ordonanţa este de 3 ori pe zi, iod de băut, şi extern unsuri în baie fiartă cu romaniţă (muşeţel). Azi sunt 6 zile de când este în cură, progresul este până în momentul de faţă foarte mic. Cu mintea este cu totul bine, numai în grijă că ranele de la picioare ar fi o boală incurabilă. Doctorul îl asigură că de va mântui medicamentele să meargă la Lacul-Sărat să facă băi de glod şi-i garantează că va fi pentru totdeauna sănătos. Pentru momentul de faţă atât vă pot detalia că, de când şede la mine, de la 9 aprilie, e cu mult mai liniştit şi a scris trei poezii.” Încă nu intră în discuţie mercurul, se vorbeşte, însă, de un singur doctor – nu “doctorii” ca mai sus – probabil că s-a stabilit medicul curant. „Ordonanţă” înseamnă “reţetă”. Zice că stă la ea de la 9 aprilie, dar vezi mai sus, la 3 mai, când de fapt pacientul a revenit la ea („iarăşi la mine”). În numai şase zile de cură cu iod şi muşeţel vedem că mintea se limpezeşte.

19/31 mai: lungă scrisoare de mulţumiri şi proiecte (mai ales pentru cura de la Lacul-Sărat pentru care roagă să i se trimită bani). Nimic despre boală, deci tot nu intervine mercurul în medicaţie.

27 mai/8 iunie: „Bietul Mihai a ajuns în starea cea mai teribilă care poate să fie. Numai pe mine mă cunoaşte, ieri a avut furie îngrozitoare. Domnul Frangolea ce locuieşte tot în casa asta a avut bunăvoinţa a mă ajuta în toate privinţele alergând după toţi doctorii cari au ţinut un consiliu 3 ore şi rezultatul a fost că toată pierderea lui mentală este din boala fizică adică totala stricare de sânge. Azi i-am injectat morfină prin răni şi s-a liniştit cu totul. D-zeu să aibă milă de mine şi să mi-l dăruiască în sănătate, aşa cum a fost în săptămâna trecută în care mă simţeam cea mai fericită dintre muritori…” (continuă la fel). Lipsesc scrisorile de “săptămâna trecută”, când bolnavul se simţea mai bine; desigur, pe editoare nu au interesat-o. Se apropie acel 14 iulie când se va ţine un consiliu la Iaşi pentru boala lui Eminescu.

1/13 iunie: „De astă noapte lui Mihai îi este mai binişor. Sub o cură foarte serioasă. Fricţiuni cu mercur într-o cantitate enormă, iod de 6 ori pe zi. Doctorii mă asigură că în 15 zile mi-l va da cum a fost venit de la Neamţ. Deie bunul D-zeu să fie drept, că pierderea lui mintală este din stricarea de sânge totală, asta este foarte adevărat.(…) de ieri am putut să-l hrănesc, astăzi l-am plimbat o oră pe câmp, cu mare greutate l-a putut medicii să-l despartă de mine. (…) boala lui, ori aici sau la Viena cura este tot aceia, adică iod, mercur, Ţitman; cît ceea ce priveşte apele minerale, care conţin mai mult iod acelea sunt folositoare (…) Cât despre fricţiuni şi luarea iodului sunt mulţumită că m-ascultă şi că face orice-l rog…”. Nota lui I.E.Torouţiu la Ţitman:”Decoctul lui Ziettmann, care se folosea ca medicament împotriva sifilisului în stadiul terţiar, cu efect laxativ şi transpirativ.” Vom înţelege mai jos că iodul este necesar pentru dezintoxicarea de mercur – de aceea dozele sunt simetrice. Venit de la Neamţ la 9 aprilie, aceea este data de referinţă a stării lui de sănătate: atunci era normal, peste o lună şi jumătate (de tratament?) devine bolnav.

4/18 iunie: „… bietul Mihai, pe care l-aş fi calicit fizic din nou scoţându-l afară, cu fricţiunea de 4 grame de mercur; era un vânt răce ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală. De astă noapte a început a vorbi, faţa îi este cu totul senină, a mâncat singur, la medicamentul Ţitman a zis: ”Nu pot lua, este foarte greţos”. Părerea mea este că fricţiunile cu mercur în fiecare zi un gram mai mult l-au agitat mai mult decât medicamentele pe care le ia aproape de 4o de zile. (…) O singură grijă mă persecută, este să nu aibă paralizie la beşica udului, căci a 7-a zi este astăzi de când nu simte de fel ce-i cu dânsul. Doctorii mă asigură că provine pur şi simplu din fricţiunile cu mercur.” Ne vom aminti că şi în „anamneza” doctorului V.Vineş, din primăvara lui 1889, este menţionată incontinenţa urinară. Poate fi efectul medicamentului lui Ziettmnn, vezi mai sus. Dacă vom începe să adunăm, înţelegem că pe 1 iunie doza de mercur a fost de 1 gram – iar până pe 4 iunie a ajuns de 4 grame. Prima doză era deja „o cantitate enormă”, cum înţelege Henrietta.

18/24 iunie: „Douăzeci şi una de zile nu am fost în stare de a-i da ceva în gură să poată mesteca, de două zile azi mănâncă o bucăţică de carne, deşi foarte mică, însă i-a cauzat mult bine. Vorbeşte, cunoaşte, se simte însă este foarte slăbit.(…) V-am scris şi vă repet că numai fricţiunile cu mercur l-au adus în bună-stare, în toate simţirele. Medicamentele, numai bani cheltuiţi în zadar, voi urma şi la băi fricţiunile în toată regula. Sunt fericită din zi în zi cum merge. (…) Zilele cele când nu putea nici vorbi, Isac susţinea că boala lui este foarte gravă din necăutare, dară nu-i mortală că n-a ajuns la ciolan…”. După algoritmul propus ( zicând că din trei în trei zile va scrie ), lipsesc cel puţin trei scrisori, acelea despre care aminteşte: ”V-am scris şi vă repet că…”. Este tocmai zona doctorului Isac, acum numit prima oară – deci, în scrisorile lipsă s-ar fi putut găsi împrejurarea în care acesta devine medicul curant al poetului. Reconstituim aici această împrejurare, după altă scrisoare a Hanriettei: ”Cred şi sunt convinsă că doctorul Isac are să-l vindece. Poate veţi zice de ce nu l-am chemat decât în timpul din urmă, iată de ce: El este bolnav de inimă, bătrân şi s-a abzis cu totul de a face vizite, la nimeni. Văzând că eu am căzut bolnavă, cunoscând adevărata mea durere ce o port fără nici un ajutor, l-a mişcat moralmente aşa de tare, că s-au hotărât a-l căta el singur, la care binefacere ce manifestează în fiecare zi, pot zice pozitiv că azi, de este Mihai în viaţă, numai lui Isac o datoreşte, şi ne va rămânea, lui Mihai şi mie, în tot restul vieţii ca ceva sfânt numele lui. Întreabă mata singură, de oricine voieşti, merge Isac la vreun bolnav? Chiar când s-a făcut domnului P. consult la spital, de a voit Isac să meargă. Pentru prima oară în viaţa mea regret amar că nu posed bani să-l pot căuta trei ani de-a rândul cum zice Isac, fără a apela nicăieri.” (23 iunie/5 iulie 1887). Aşadar, Hanrietta este cea care l-a convins pe doctorul pensionar să aibă grijă de fratele său. Când ea însăţi îl va prelua în grijă proprie pe Miron Pompiliu (probabil, acest „P.” de mai sus), motivând că are experienţa cu fratele său, doctorul Isac se va revolta, va refuza categoric s-o mai secondeze (dar în cele din urmă va veni şi pe lângă acesta). Era polonez – iar servitorul pe care Hanrietta îl angajează să aibă grijă de ale casei este tot polonez – desigut, cunoştinţă cu doctorul.

Cât despre mercur, presupunând că doza a rămas la 4 grame pe zi – se fac, până acum, 80 de grame în total trecute prin trupul bolnavului – desigur, cu iodul adiacent.

20iunie/2iulie: “Mihai se află foarte bine în tot feliul fizicului. Patru fricţiuni de şapte grame de mercur mai are să facă, pe urmă o baie de pucioasă, pe urmă o pauză de două zile şi vom putea pleca la Lacul-Sărat. Având deplină convingere că se va face cu siguranţă bine. Ordonanţa medicilor este ca să mai iau cu mine două zeci fricţiuni de mercur, fiecare de 4 grame. Băi să facă treizeci şi cinci calde, să-i evaporeze mercurul ce i-ar produce mai târziu o slăbiciune urâcioasă. Sincer vă scriu, dragă domnişoară, că nu m-am aşteptat la aşa progres favorabil în tot corpul lui, ce i-a produs opt fricţiuni de 7 grame, pentru care a ţinut şase medici consiliu de s-ar putea să nu întrebuinţeze. Bătrânul doctor Isac a esecutat singur el opt fricţiuni şi l-a scăpat pot zice în toată puterea cuvântului chiar de la moarte. Nu-ţi pot descrie crizele ce le-a avut la a patra fricţiune. De frică şi de supărare am căzut iarăşi bolnavă la pat, de nu v-am putut scrie atâtea zile. Mulţumesc lui D-zeu că a scăpat cu totul, poate merge, se simte bine, este foarte cuminte: numai slab, are faţa aşa de curată cum n-a fost bietul de patru ani, de când este bolnav. Vă rog din inimă a avea bunătate a trimite bani peste câteva zile. Miercuri în 24 mântui fricţiunile, pe la 28 să putem pleca pozitiv…”. Este, probabil, una dintre cele mai importante scrisori din punct de vedere medical, putându-se determina doza şi efectele ei în timp. Reţinem că a fost un consiliu de şase medici pe tema “de s-ar putea să nu întrebuinţeze” – adică, în termeni actuali, dacă poate fi evitată doza atât de mare – şi că „bătrânul doctor Isac a esecutat singur el opt fricţiuni” adică le-a prescris pe propria răspundere şi a supravegheat-o pe Henrietta la efectuarea tratamentului (pentru că numai ea se poate apropia de bolnav). În scrisoarea imediat următoare Henrietta va fi mai explicită: ”De cum v-am scris c-au ţinut şase medici consiliu, de s-ar aplica 7 grame de mercur; ei s-au retras. Isac a zis că dă garanţie de sănătatea lui Eminescu. A doua zi s-au şi publicat Curierul de Botoşani că veteranul doctor Isac a luat în cură pe Eminescu.” Rezultă că şase medici au ţinut consiliu şi n-au avut curaj să dea această doză – iar după ei a venit doctorul Isac, al şaptelea, şi el şi-a asumat o răspundere specială.

La cele circa 80 de grame de mercur scurse se mai adaugă vreo 50 – şi mai stau în aşteptare alte 80 de grame. Această doză mare va determina, în curând, consultul de la Iaşi – care, însă, nu este ceruit de către Henrietta ci de cineva care se îndoieşte în privinţa lui “de s-ar putea să nu întrebuinţeze” de mai sus. Nu e exclus ca doctorul Isac să fi fost pur şi simplu reclamat la Iaşi pentru acest curaj de a face doze de mercur de 7 grame. Nu vom şti asta niciodată, însă, iar doctorul a cules lauri după moarte pentru ajutorul dat lui Eminescu să iasă din boală.

23 iunie/5 iulie: „Epistola D-voastră am primit-o în momentul când a plecat Doctorul Isac în Bucovina, la o moşie a domniei-sale, pe două sau trei zile, din a cărui cauză nu vă pot trimite certificatul în epistula asta. Principala părere a lui Isac e de a merge nenorocitul meu frate la Lacul-Sărat. Mi-a scris Domnul Pompiliu să viu cu Mihai la Iaşi să-l pun în salce. Doctorii au râs, zicând că asta i-ar fi ajutat cu mulţi ani înapoi, dar e prea târziu: numai cu fricţiuni de mercur şi Ţitman interior îl poate scăpa. Băile sunt neapărat necesare de a evapora mercurul prin apă minerală, să nu ajungă a se paraliza peste un timp oarecare. (…) Să mă lăsaţi cu toţii a-l căuta serios, măcar acum când s-a tras el din instinct la mine. De patru ani el este nebun, numai din sifilis încarnat ce este în corpul lui. Oare n-a ştiut toţi pretinşii săi amici, de nu li-a venit în minte să-l puie în salce de a ajuns în starea de a-i pune şapte grame de mercur pe corp? (…) Mai de timpuriu nu ar fi reclamat boala lui aşa de mari cheltuieli, dar acum este ceva îngrozitor! Şase franci şi patruzeci de bani purgativul pe zi, opt franci pe o zi jumătate Ţitman care îl ia în interior, patru franci fricţiunea, un franc cincizeci bani pucioasă în baie, servitorul cincizeci franci pe lună, şi încă am avut noroc că a venit cu azi cincisprezece zile în simţire şi am putut da drumul femeii, care sta în permanenţă de spăla / vrea să spună că de 15 zile, “cu azi 15 zile”, bolnavul şi-a venit în simţire şi nu mai e nevoie de femeie să spele /. Cheltuielile se urcă la douăzeci franci şi douăzeci şi cinci bani pe zi, fără să plătesc lui generosul şi nobilul Isac, decât numai birja, că el nu ţine trăsură. Dacă nu se poate să-mi trimiteţi bani până nu voi trimite certificatul doctorului, voi mai aştepta până se întoarce el din Bucovina. Eu nu-s contra, îl duc şi la Viena, numai bani vor trebui dublu şi tot acest rezultat are să ia, zice doctorul, când în toate părţile lumei boala lui Mihai tot un fel se caută şi mai mare progres face boala într-un institut care în fond este pentru doctori mai mult practica decât interesul moral”

Este clar că în scrisoarea domnişoarei Cornelia S. Emilian, care lipseşte desigur din antologie, i se cerea Henriettei relaţii despre doctorul Isac precum şi certificatul acestuia prin care semna că-şi asumă răspunderea pentru cele 7 grame de mercur. Comitetul din Iaşi nu glumeşte, vrea să-l tragă la răspundere pe doctor – iar acesta, cum vedem, tocmai acum lipseşte din urbe. În lipsa doctorului şi a certificatului, Henrietta, fată simplă dar adâncă în cugetări, spune „principala părere” a lui – şi anume: remediul obligatoriu pentru o doză atât de mare, adică băile de la Lacu-Sărat. Ea înţelege corect că se măreşte doza cu singura condiţie ca să se facă aceste băi care îl vor dezintoxica pe poet de mercurul asimilat. Gândeşte normal, ca omul de la ţară: ai într-o parte otrava, adică mercurul – şi în cealaltă antidotul, sau leacul – adică sulful dar mai ales băile; în acest caz este evident că antidotul este mai important decât otrava şi la el te gândeşti mai întâi, adică asta este „principala părere a lui Isac”. De unde să ştie biata Henriettă că acest Comitet de la Iaşi pregăteşte consultul medical din 14 iulie? În aceeaşi scrisoare a domnişoarei i se arată, probabil, Henriettei că se are în vedere o tratare a lui Eminescu în străinătate, acolo unde el a mai fost (vezi şi mai jos). În acelaşi timp, Henrietta primeşte o scrisoare şi de la Miron Pompiliu. „Darea în salce” este explicată de I.E.Torouţiu în notă:”Modul primitiv de a încerca vindecarea de maladia sifilisului prin fumuri mercuriale. În salce s-ar fi pus şi A.D.Xenopol…”, p.306. În loc de a discuta realiile textului, cum i-ar fi stat bine, I.E.Torouţiu face paradă de erudiţie – ceea ce este bine, desigur, dar nu e suficient. El este mai încredinţat decât Henrietta că bolnavul sufere de sifilis. Altfel, ar fi trebuit să observe că se apropie acel important 14 iulie cu consultul de la Iaşi, să-şi dea seama că doctorul Isac lipseşte cu scop din Botoşani şi nu-şi scrie nici certificatul, să atenţioneze că Henrietta face partidă separată cu acest doctor, etc. Desigur, dacă porneşti de la premiza că aceasta este boala – raţionamentul este corect. Dar… diagnosticul a fost, oare, pus corect?! Astăzi nu mai crede nimeni dintre medicii care s-au ocupat de boala lui Eminescu în acest diagnostic. Interesantă este observaţia pe care o reţine fata: facă nu face băile la timp fratele ei riscă să „ajungă a se paraliza”. Diagnosticul final pus de contemporani pe boala lui Eminescu (şi păstrat inclusiv la G. Călinescu) este acela de „paralizie generală” – ceea ce poate să însemne că ei erau conştienţi de omiterea antidotului în cazul tratamentului poetului. Mai simplu zis, în aprilie 1888 el fuge la Bucureşti, împreună cu Veronica Micle, după alte reprize lungi de intoxicare cu mercur (vom vedea că doctorul Isac nu renunţă la teoria sa) – în loc să meargă urgent undeva la băi pentru procedeul de „evaporare a mercurului prin apă minerală”, cum înţelege Henrietta.

Cât despre prietenii care trebuia să-şi dea seama mai din timp de ce sufere poetul, tocmai aici este problema: nici cei direct implicaţi nici medicii de la Viena n-au recunoscut sifilisul. Mai mult, la Viena, în clinica doctorului Leidesdorfer, potul s-a însănătoşit în câteva luni de zile numai cu tratament de odihnă, adică prin stoparea mercurului pe care şi doctorul Şuţu i-l administrase în 1883 la Bucureşti. Studiile lui Ovidiu Vuia pe această temă sunt edificatoare.

28 iunie/1o iulie: „…Doctorul nu s-a întors încă din Cernăuţi. Din cauza lui nu pot azi pleca, nu am curaj până nu mi-a zice el. Mihai este foarte bine, numai e slab. Aseară au mântuit şi baia de pucioasă.(…) Observ că cum se supără boala îl necăjeşte şi mai tare.” Hanrietta încă nu ştie că se pregăteşte să meargă la Lacu-Sărat – dar va ajunge la Iaşi, la consultul medicilor de acolo.

Iulie 16/28: “La Paşcani, lui Mihai i-a venit mare slăbiciune, de ne-am speriat. La Vereşti ne-am despărţit. Nu sunt în stare a vă descrie impresia lui şi a mea.(…) Ah! De s-ar ţinea de cuvânt domnul Focşa să ne înştiinţeze îndată din Viena, cum a ajuns. Eu de la gară m-am dus direct la Isac, mi s-a spus că doarme. La cinci ore a venit la mine. Cea mai mare bucurie am citit pe fizionomia lui. Că l-a dus la Viena, el zice că de l-ar căuta doctorul bine, el mă asigură că-l trimite la Aachen, că nu crede el că n-a pătrunde doctorul din Viena că cea mai mare grijă este capul lui Mihai. El susţine că cu rana ce o are la cap este espus a se paraliza creierul. De doctorii din Iaşi mai zice că sunt……, o ştie de când l-a trimis la Neamţ şi nu s-a interesat nici unul de boala lui, care chiar de nu se suia la creier şi totuşi era pierdut. De şederea în Tătăraş l-a frapat aşa de tare, de a strigat… de am tresărit! Ei au voit să facă practică cu dânsul, cu siguranţă! Doctorul Isac a plecat azi la Viena. Mi-a promis că, cum va ajunge, mi-a scrie cu care doctor l-a consultat şi ce rezultat a luat. El pe toţi Profesorii specialişti îi cunoaşte personal, Dumnezeu să aibă milă să-l scape!” Cuvintele lipsă din text – fie n-au putut fi descifrate, fie au fost evitate de editor – care s-ar fi cuvenit să aducă minima informaţie necesară înţelegerii acestei scrisori atât de derutante a Henriettei. Preluăm aceste informaţii din cealaltă carte, Mihai Eminescu: Diverse (este republicat un articol din ziarul „Liberalul”, Iaşi, 18 iulie 1887): ”…La 13 iulie Eminescu, însoţit de sora sa şi de d. Grigore Focşa doctorand de aici a sosit în oraşul nostru cu trenul accelerat de la ora 1 p.m. primit fiind la gară de doi vechi amici ai săi, cari l-a condus la casele d-lui prof. Ştefan Emilian unde sara poetul a fost găzduit. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc în casele d-lui Ştefan Emilian un consult, la care au luat parte d-nii medici:

– Dr, Filipescu, medic primar al oraşului Iaşi
– Col.dr. Otremba, medic şef al Corpului al IV-lea de armată
– Dr. Riegler, profesor la facultatea de medicină
– Dr. C. Botez
– Dr. Negel

Deşi mai mulţi din aceşti domni medici aveau să plece din Iaşi încă din 13 iulie, totuşi şi-au amânat plecarea pentru a putea asista pe poetul nostru.

În urma unei cercetări minuţioase la care l-au espus pe Eminescu, medicii au ajuns la convingerea că sănătatea lui nu e de loc alterată şi că trebuie să-l supună unui tratament radical numai în ce priveşte boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare.

Concluziunea consultului a fost: Să se trimită pe Eminescu la băi la Halle cu care ocaziune va putea fi supus unui consult de specialişti din Viena şi anume de către medicii: Dr. Neuman, Dr. Nathnagel şi Dr. Meinert. După terminarea băilor sau poate chiar în acelaşi timp trebui a i se face lui Eminescu un tratament radical…” (urmează situaţia banilor, îndemnul la grăbirea returnării celor 500 liste de subscripţii, etc.; textul este, mai mult ca sigur, un comunicat oficial al Comitetului de femei organizat de către Cornelia Emilian).

Comentarii

comments powered by Disqus